 |
Iubirea lui Dumnezeu
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut
L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”
(Ioan 3, 16).
Preacucernici Părinți,
iubiți credincioși,
Mulțumim Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem cu pace și sănătate la marele Praznic al Nașterii după trup a Fiului Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Îi mulțumim pentru toate câte ne-a dat să trăim și în anul acesta, pentru cele bune și pentru cele mai puțin bune sau chiar rele. Îi mulțumim așadar pentru bucuriile și împlinirile de care am avut parte, ca și pentru încercările și neîmplinirile vieții. Știm cu toți că viața omului pe pământ este împreunată cu bucurii și împliniri, dar și cu necazuri și suferințe. Omul credincios știe să pună bucuriile pe seama lui Dumnezeu, iar necazurile și suferințele pe seama păcatelor sale. Astfel el își păstrează întotdeauna echilibrul sufletesc: bucuriile și reușitele vieții nu-l fac să se mândrească și să se îndepărteze de Dumnezeu, după cum necazurile și încercările dureroase nu-l descurajează, ci mai degrabă îl apropie de Dumnezeu de la Care primește putere și curaj să treacă peste ele.
Rugăciunile și cântările Bisericii, ca și minunatele Colinde de Crăciun ne umplu astăzi inima de bucurie, căci, iată, Dumnezeu, din iubire de oameni, a trimis pe Fiul Său în lume: „să se nască și să crească, să ne mântuiască”. Prin Nașterea Domnului în Betleem, Dumnezeu coboară pe pământ, se face om și rămâne om pentru veșnicie pentru ca să ne mântuiască nu de la distanță, din înălțimea cerului, ci de pe pământ, prin împreuna petrecere cu oamenii, prin învățătura și faptele Sale minunate și, mai ales, prin Moartea și Învierea Sa.
În Biserică, vorbim mereu de „mântuire” și ne rugăm la fiecare slujbă „pentru mântuirea sufletelor noastre”. Dar ce înțelegem cu adevărat prin „mântuire”? „Mântuirea” înseamnă eliberarea de puterea celui rău, eliberarea de stăpânirea păcatelor, eliberarea de osânda iadului și dobândirea vieții celei veșnice în Rai sau în Împărăția lui Dumnezeu. Mântuirea înseamnă, de asemenea, eliberarea de boli, de suferințe și de necazuri care vin asupra omului datorită păcatelor lui. Dumnezeu ne mântuiește sau ne liberează de relele câte vin asupra noastră dacă ne întoarcem de la viața păcătoasă prin lacrimi de pocăință, dacă ne spovedim regulat și ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, iar la sfârșitul vieții ne primește în Rai. Dumnezeu a venit pe pământ ca să fie aproape de noi, să se facă una cu noi în rugăciune și în suferință, să ne ușureze de povara păcatelor, a necazurilor și a ispitelor și să ne dea libertatea lăuntrică și pacea inimii după care suspină tot omul. Mântuitorul Iisus Hristos este și astăzi tot atât de prezent în viața omului credincios ca și acum 2000 de ani când a trăit pe pământ. Puțini au fost cei ce L-au recunoscut atunci ca Fiul lui Dumnezeu, puțini sunt și astăzi cei care cred în El cu adevărat, care țin legătura strânsă cu Biserica întemeiată de El pentru a împărtăși oamenilor harul Său mântuitor, puțini sunt cei care se roagă, postesc și se străduiesc să ducă o viață simplă și curată, vrednică de numele de creștin pe care-l purtăm toți.
Tocmai de aceea astăzi foarte mulți creștini sunt indiferenți față de propria lor mântuire, iar noi care păstrăm totuși legătura cu Biserica suntem adesea „căldicei” în credință, adică nici fierbinți, nici reci cu totul (Apocalipsa 3, 15). Aceasta înseamnă că nu suntem aprinși de iubirea lui Dumnezeu, adică de iubirea curată, dezinteresată, gratuită, de iubirea care acceptă suferința și rabdă îndelung. Căci iubirea se probează și se călește prin focul suferinței pentru cel iubit. Dacă nu știi să suferi, dacă nu ai răbdare în suferință înseamnă că nu iubești cu adevărat. Iubirea lui Dumnezeu este împreunată cu jertfa, cu suferința care însă duce la biruință. Nu ni-L putem imagina pe Mântuitorul născându-Se într-un palat, cu servitori în jurul Său, trăind o viață îmbelșugată sau căutând plăcerea proprie, fugind de greutățile vieții sau ocolindu-i pe oamenii săraci, bolnavi sau stăpâniți de duhuri necurate. Dimpotrivă, Dumnezeu S-a născut într-o iesle, a trăit în cea mai mare simplitate - adesea nu avea unde Să-și plece capul - a cutreierat orașele și satele Palestinei, învățându-i pe oameni voia lui Dumnezeu, le-a venit în ajutor, i-a mângâiat și vindecat, iar în cele din urmă a acceptat de bună voie moartea pe cruce prin care a mântuit lumea. Toate le-a făcut Domnul din iubire nesfârșită față de noi oamenii. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să și-o pună pentru semenii săi” (Ioan 15, 13).
Spre deosebire de iubirea jertfelnică a Mântuitorului, iubirea noastră este adesea o iubire pătimașă, egoistă, care fuge de suferință și urmărește doar plăcerea și binele personal, nu și binele semenilor; o iubire deci îndreptată mai mult spre lucrurile lumii acesteia decât spre Dumnezeu. O astfel de iubire este cu atât mai mult împreunată cu suferința, drept consecință a păcatelor. Oricât ne-am strădui să fugim de suferință, mai devreme sau mai târziu, dăm peste ea și nu avem ce face decât s-o acceptăm și s-o punem pe seama păcatelor noastre. Dar dacă suferința nu poate fi evitată, ea poate fi totuși transfigurată prin credință și răbdare. Și, mai cu seamă, prin schimbarea vieții, dacă vrem ca suferința să fie mântuitoare, adică să ne conducă, încetul cu încetul, la eliberarea de eul nostru egoist pentru a ne lăsa cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Altfel suferim în zadar.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.
Iubiți credincioși,
Sfinții Părinți ai Bisericii ne spun că venirea lui Dumnezeu în lume prin întruparea Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos, înseamnă înnoirea creației sau a doua creație a lumii. Dumnezeu recreează lumea prin aceea că devine El Însuși om, i-a asupra Sa păcatele oamenilor și le ispășește în locul lor prin Patimile, Moartea și Învierea Sa. Astfel El îi eliberează pe oameni de osânda morții veșnice și le deschide porțile raiului din care au fost alungați primii oameni după căderea în păcat. Acest adevăr este exprimat de colinda care spune: „Raiul cel închis, azi iar s-a deschis / și strămoșii iară prin Sfânta Fecioară / iar s-au înnoit”. Prin Nașterea Sa, Dumnezeu ne cheamă pe toți să ne înnoim viața prin credință și prin dragoste jertfelnică. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „…dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Cor 5, 17). Nu putem să fim creștini, adică ucenici ai lui Hristos, dacă trăim ca și necreștinii sau, în multe privințe, mai rău chiar decât aceștia. Mântuitorul ne avertizează, zicând: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni…nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona” (cf. Mt 6, 24). Mamona însemnând aici goana după bani și după bunurile acestei lumi, căutarea plăcerilor senzuale, închiderea în orizontul acestei lumi și uitarea destinului nostru veșnic pentru care am fost creați de Dumnezeu. Trebuie să ne aducem mereu aminte că Dumnezeu ne-a creat pentru veșnicie, nu doar pentru viața aceasta atât de scurtă și înșelătoare. Iar dacă uităm de Dumnezeu și de Biserica Sa, o să suferim tocmai pentru că nu trăim după cum a rânduit Dumnezeu să trăiască omul, adică cu credință și cu dragoste, cu rugăciune și înfrânare, urmărind în toate creșterea sa duhovnicească și sfințirea vieții. Sfântul Apostol Pavel se ruga pentru credincioșii din Tesalonic ca: „Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit și duhul vostru și sufletul și trupul păzească-se întru întregime, fără prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Tes 5, 23).
Să nu uităm că toate bolile, în primul rând cele psihice, au un substrat spiritual, toate își au rădăcina în lipsa de armonie a puterilor noastre lăuntrice care se concentrează în inimă. Numai rugăciunea curată și dragostea jertfelnică pot ține în armonie puterile noastre lăuntrice. Dacă neglijăm rugăciunea sau ne rugăm superficial, numai cu buzele nu și cu inima, dacă ne împrăștiem prea mult în lucrurile lumii acesteia, dacă avem prea multe pretenții și dorințe, dacă nu avem dragoste curată și răbdare, dacă trăim în păcate, fără să ne spovedim și fără să ne pocăim, toate acestea ne duc treptat la o stare de nemulțumire care ne distruge personalitatea lăuntrică. De aici încep toate bolile, pe care nu le vom putea depăși decât în măsura în care ne angajăm cu credință și cu multă răbdare să ne corectăm felul de a trăi, sub povățuirea unui duhovnic.
Iubiți credincioși,
Deși viața noastră nu este deloc ușoară, chiar și a acelora care par fericiți pentru că au de toate, totuși ca și creștini nu trebuie să ne pierdem niciodată dragostea de viață și curajul de a lupta împotriva greutăților, bolilor și ispitelor câte pot veni asupra noastră. Mântuitorul Iisus Hristos ne încurajează zicând: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Ceea ce este foarte important în viața noastră de zi cu zi este ca fiecare necaz și fiecare problemă cu care ne confruntăm să le punem mai întâi în fața lui Dumnezeu - așa precum copilul la durere fuge în brațele mamei - și să-L rugăm, cu inima înfrântă și smerită, să le ia El asupra Sa și să le rezolve precum știe El că este bine pentru noi. Iar Dumnezeu, Care „toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El” ( Rom 8, 28), nu va întârzia să ne dea putere și curaj să trecem peste toate. Un singur lucru cere Dumnezeu de la noi: să nu ne tulburăm oricât de greu ar fi necazul și să avem nădejde și răbdare. Căci prin răbdare și nădejde toate le biruim.
Mă bucur să vă împărtășesc tuturor bucuria credincioșilor din Mannheim care și-au terminat de construit biserica, urmând ca să fie dotată cu iconostas și amenajată ca să se poată sluji în ea. De asemenea bucuria credincioșilor din Berlin care au ajuns cu construcția bisericii la turnul central. Atât la Mannheim, cât și la Berlin a fost nevoie de un credit substanțial din bancă (340.000, respectiv 200.000 de Euro) pentru a se putea realiza lucrările de până acum. La München, după punerea pietrei de temelie pentru viitoarea biserică și mânăstire de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, urmează să fie achitat în întregime terenul și să se înceapă efectiv lucrările de construcție. Vă pun tuturor la inimă să ajutați după putință la realizarea acestor locașuri sfinte în care se va preaslăvi Dumnezeu și se vor înălța rugăciuni la fiecare Sfântă Liturghie pentru ctitorii lor. Toți putem fi ctitori cu puținul nostru ajutor!
Mă rog Bunului Dumnezeu, „de la Care vine toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” (Iac 1, 17), să vă binecuvânteze pe toți, să vă dăruiască inimă bună, sănătate, dragoste și înțelegere în familie, dragoste și armonie în parohiile de care țineți fiecare, să vă izbăvească de vrăjmașii văzuți și nevăzuți și să vă îndestuleze cu toate câte vă sunt de folos ca să puteți ajuta și pe alții.
Sărbători fericite și La mulți ani!
Al vostru de tot binele doritor și rugător către Domnul Cel născut în Peștera Betleemului,
+ Serafim
Arhiepiscop și Mitropolit
|
|