MITROPOLIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ PENTRU GERMANIA, EUROPA CENTRALĂ ȘI DE NORD
Din istoria Bisericii-Mame
Biserica Ortodoxă Romană este o Biserică autocefală în rang de Patriarhie. Ea constituie împreună cu celelalte Biserici ortodoxe surori familia Ortodoxiei, în care toate Bisericile se găsesc într-o comuniune desăvârșită. Aceasta însemnează că Bisericile ortodoxe mărturisesc aceeași credință, respectă aceeași disciplină bisericească și celebrează aceeași Liturghie. În maniera în care Evanghelia este trăită și exprimată de diferitele Biserici în parte, prin intermediul diverselor culturi, constă și specificul fiecărei Biserici ortodoxe. Din acest punct de vedere, o Biserică poate fi greacă, rusă, sârbă sau română. Bisericile ortodoxe din sud-estul Europei au însoțit și asistat poporul de-a lungul istoriei lui și foarte adeseori, ea a adus și o contributie importantă la păstrarea identitătii etnice și a unitătii naționale.
Informațiile istorice ca și dovezile arheologice, lingvistice și istoric-logice demonstrează răspândirea foarte timpurie a creștinismului pe teritoriul României de astăzi. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (+ 330) știe de la Origen (+ 254) că Sf. Apostol Andrei a predicat Evanghelia la sciți (Hist. Eccl. III, 1 PG 12, 91-92). Același lucru aflăm și din Sinaxarion ecclesiae Constantinopolitanae, iar Tertulian, un cunoscut apologet (+ 240), afirma că în timpul său creștinismul era răspândit printre sarmati, daci, germani și sciți (Adv. Iud. 7, PL 2,650A). Din istoria Bisericii desprindem faptul că Bisericile din Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, și din nordul Dunării au stat tot timpul în comuniune cu Biserica universală. De asemenea, istoria Bisericii numără printre participanții la Sinoadele ecumenice de la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451) sau la Sinoadele particulare din sudul Dunării episcopi din Scythia Minor și păstrează în memorie relațiile Bisericilor din această regiune cu Constantinopolul. La începutul secolului VI, Biserica din Scythia Minor număra alături de Tomis (Constanța de astăzi) încă alte 14 scaune episcopale și ea a fost patria unor cunoscuți teologi ca Ioan Casian (+ 431), Dionisie Exiguul (+ 545) sau a așa numitilor "călugări sciți" din secolul VI (Leontiu, Ioan Maxentiu și Petru diaconul).
Descoperirile arheologice cu caracter creștin din secolul IV, împreună cu inscripțiile lor latine dovedesc convertirea timpurie a populației daco-romane la creștinism, dar și continuitatea ei pe teritoriul României după retragerea administrației și a armatei romane la sud de Dunăre (27 l/275). Tăblița votivă cu inscriptia "ego Zenovius votum posui" (Biertam, Jud. Sibiu), gema de la Potaisa (Turda, Jud. Cluj), biserica din Slăveni (Jud. Olt), toate din secolul IV, constituie doar câteva exemple despre continuitatea și convertirea populației daco-romane.
Prezența martirilor în nordul Dunării (de ex. Sf. Sava, Jud. Buzău) demonstrează că aici exista o Biserică organizată. Schimbul de scrisori dintre Sf. Vasile cel Mare și guvernatorul Scythiei Minor, în legătură cu Sf. Sava, constituie o probă indubitabilă despre existența unei vieți creștine organizate în Gothia. Este vorba de același teritoriu din nordul Dunării, în care episcopul Ulfila și-a desfășurat activitatea printre goti până la persecuția creștinilor din partea regelui got Avrich (348). Aceleași dovezi istorice, lingvistice sau arheologice demonstrează existența unei vieți creștine organizate pe teritoriul României și în evul mediu. Viața creștină a constituit deci mediul de formare a poporului român. Acest lucru dă dreptul românilor ca urmași ai daco-romanilor, să susțină că ei au apărut în istorie ca și creștini și, din acest motiv, lor le lipsește o dată precisă a încreștinării lor, așa cum întâlnim la popoarele vecine.
Notarul anonim (Anonymus) al regelui maghiar Bela II (sec. XII) notează, în legătură cu invazia ungurilor la est de Tisa și în Transilvania, existența unor formațiuni politice românești pe acest teritoriu. Este vorba de Gelu "dux Blacorum", în apropiere de Cluj, ca și de Menumoruth în Bihor sau Glad în Banat, care au condus pe români în luptele contra ungurilor.
După întemeierea celor două Principate române, vechea structură bisericească a celor două țări a fost recunoscută de Patriarhia ecumenică în rang de mitropolie (Muntenia 1359, Moldova 1401). Constituirea mitropoliilor românești din Principatele dunărene apare ca o consecintă a întemeierii celor două state românești. Cu toate că primul arhiepiscop al Transilvaniei ne este cunoscut abia în 1377, urmele unei structuri bisericești în această veche provincie, în majoritate locuită de români, sunt mult mai vechi. În Transilvania, viața românilor ortodocși a fost marcată de lupta contra prozelitismului reformat și catolic. Acceptarea Reformei din partea românilor era sprijinită de Principii unguri din Transilvania secolului XVII, iar apropiere de Roma a stat sub influența părinților iezuiți în aceste împrejurări și sub presiunea curții din Viena, o parte a românilor din Transilvania au acceptat unirea cu Roma (1698-1701).
La început, limba serviciilor divine a fost limba vorbită a poporului, adică latina populară, care era vorbită în partea răsăriteană a imperiului roman. Acest lucru se poate dovedi cu noțiunile de bază ale credinței creștine din limba română, care sunt toate de origine latină. Acest lucru însemnează că atunci când au venit slavii, încreștinarea românilor a fost deja terminată. Limba slavă s-a impus în cult începând din secolul X, ea a rămas însă pentru popor necunoscută. Din acest motiv se consideră ca sigur faptul că pentru predică, cateheză și spovedanie s-a folosit în continuare limba înțeleasă de popor. Diaconul Coresi s-a angajat foarte conștient, prin traducerea și tipărirea cărților de cult (1560-1581, Brașov), pentru reintroducerea limbii române în serviciul divin "pentru ca să fie popilor rumânești să înțeleagă". Introducerea limbii române în Liturghie se continuă în secolul XVII prin tipărirea Cazaniei lui Varlaam (1643), a Noului Testament (1648), a Psaltirii (1673), a Liturghierului (1679 și 1683) și a Bibliei de la Bucuresti (1688).
După Unirea Principatelor române (Muntenia și Moldova, 1859) și a cuceririi independenței (1877/78), Biserica Ortodoxă Română primește din partea Patriarhiei ecumenice recunoașterea autocefaliei (1885), iar după Unirea Transilvaniei și a Basarabiei cu România (1918), ea este ridicată la rang de Patriarhie (1925) cu sediul la București. Biserica Ortodoxă Română s-a angajat în Mișcarea ecumenică și este, începând din 1961 (New Delhi), membră în Consiliul Ecumenic al Bisericilor. De asemenea, ea este membră și în Conferința Bisericilor Europene. Biserica Ortodoxă Română are 19,8 milioane de membri (86,7% din populația țării) și este considerată ca a doua mare Biserică ortodoxă din lume.
Diaspora română
Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania și Europa Centrală este una din cele cinci dioceze ale Bisericii Ortodoxe Române din diasporă. întâistătătorul ei este membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar Mitropolia se bucură de autonomia administrativă a unei eparhii ce se găsește în străinătate.
Diaspora română și comunitățile bisericești din Europa Centrală și Occidentală poate fi urmărită în timp de mulți ani. Intelectuali români, studenți, diplomați, persoane venite pentru specializare, oameni de afaceri sau negustori, stabiliți definitiv sau temporar în marile metropole europene au încercat să organizeze, cu ajutorul Bisericii-Mame, comunități religioase. La Viena bunăoară, încă de al sfârșitul secolului al XVIII-lea exista o comunitate românească puternică, căreia îi reușește în 1906 să-și amenajeze o capelă proprie, pe care o sfintește în 8 ianuarie 1907. La Lemberg, încă din 1787 exista o capelă românească, iar în 1860 românii din oraș au zidit chiar o biserică, care a fost demolată în 1901, când s-a început construcția unei noi biserici în Paris, în stilul Domniței Bălașa din București, pentru românii stabiliți în orașul de pe malurile Senei, se organizează în 1853 o capelă ortodoxă românească, iar în 1882, Guvernul român cumpără biserica ce a aparținut călugărilor dominicani în Cartierul Latin. Ea servește și astăzi pentru serviciile religioase ale unei părți a românilor din Paris.
în Germania, prezența spiritual-religioasă românească este legată pentru câteva decenii de negustorii români stabiliți în Leipzig, pentru care a funcționat între anii 1858 și 1881 o capelă. La Baden-Baden, în partea de apus a Germaniei, Prințul Mihail Stourdza, fostul domnitor al Moldovei, zidește între anii 1864-1866 o biserică românească în care se adunau la serviciile divine românii din împrejurimi sau chiar din partea de răsărit a Franței. Intelectuali români și studenți, stabiliți sau în interese de studii în Strasbourg, Heidelberg, Freiburg sau Karlsruhe frecventau serviciile divine ale capelei, care din 1882 a fost pusă de însuși ctitorul ei sub jurisdicția canonică a Mitropoliei Moldovei, sub a cărei oblăduire spirituală se găseste și astăzi.
Dacă secolul XIX, până la reîntregirea neamului în 1918, a fost marcat de o puternică emigrare românească, în special din Bucovina, Transilvania și Banat spre centrul Europei și chiar în America, după 1918 fenomenul emigrației cunoaște un adevărat reflux. Speranțele românilor, legate de România de după primul război mondial, au constituit cauzele unei stopări a emigrărilor.
în perioda interbelică, comunitățile din Paris, Viena și Baden-Baden își continuă existența. Lor li se adaugă comunitatea românească din Berlin, care se organizează și îsi începe activitatea în septembrie 1940. Curând, capela română devine neîncăpătoare și cu concursul larg al Guvernului român este cumpărată, în august 1943, biserica evanghelică de pe strada Jerusalem, din centrul orașului. Împreună cu biserica a fost cumpărat un spațiu corespunzător locuinței preotului, biroului parohial și, de asemenea, un spațiu destinat unui muzeu. După ce s-a făcut amenajarea bisericii, în conformitate cu tradiția ortodoxă și s-a deschis un muzeu de artă românească, la 24 ianuarie 1944 a avut loc prima slujbă în noul lăcaș, preot paroh fiind Emilian Vasilovschi. Existența bisericii românești din capitala Germaniei a fost de scurtă durată, căci la 2 martie 1945, în urma unui bombardament asupra Berlinului, din biserică n-au mai rămas decât zidurile, iar clădirea care adăpostea casa parohială și muzeul a fost complet distrusă. După război, clădirile deteriorate din zonă, în urma unei dispoziții a administrației orașului au fost demolate, planul cartierului schimbându-și complet înfățișarea. Pe locul bisericii a apărut un bloc nou și o mare arteră de circulație a orașului.
Noua emigrație după cel de al doliea război mondial
Sfârșitul celui de al doilea război mondial a surprins în partea de apus a Europei o mulțime de români. Erau diplomați, studenți, militari, muncitori și ucenici veniți la specializare, care nu sau mai întors în România ocupată de trupele sovietice. Lor li s-au adăugat, de-a lungul anilor, mulțimile de români care s-au refugiat din cauza instaurării dictaturii comuniste sau au venit în Apus prin intermediul căsătoriei. Diaspora românească lua un pronunțat caracter politic, cei mai mulți dintre cei stabiliți aici se considerau în exil. Între românii care au venit imediat după război s-au găsit mai mulți preoți și chiar și un ierarh român.
Visarion Puiu, fostul Mitropolit al Bucovinei (1935-1940), iar între anii 1942-1944 Mitropolit al Transnistriei cu sediul la Odesa, a fost surprins la intrarea României în război contra Germaniei în Europa centrală. El a participat, ca reprezentant al Patriarhului Nicodim Munteanu, la 15 august 1944, la hirotonia unui episcop ortodox croat la Zagreb, o încercare efemeră din timpului războiului de a crea o Biserică Ortodoxă Croată. Datorită frontului, care înainta spre Apus, Visarion Puiu s-a refugiat pentru câtva timp la Viena. De aici a încercat prin câteva acțiuni, pe care le-a comunicat Patriarhiei, să organizeze într-o eparhie viața religioasă a românilor din această parte a Europei. Datorită unor intrigi pornite din cercurile românești ale Vienei din acel timp, Visarion Puiu este îndepărtat din capitala Austriei și i se fixează domiciliul în Tirol, la Kitzbühl, interzicându-i-se să părăsească localitatea sau să poarte corespondență. Mai târziu, el reușește să se stabilească pentru un timp la Abatia Maguzzano-Lonato, în Italia. De aici trece în Elveția, iar în 1949, la cererea preoților și a românilor, strânși în jurul capelei române din Paris, vine în capitala Franței pentru a organiza viața religioasă a românilor ortodocși din Europa de apus.
Datorită faptului că în perioada războiului (1942-1944) a fost mitropolitul românilor din teritoriile ocupate (Transnistria), după venirea comuniștilor la putere, Visarion Puiu a fost judecat în contumacie și condamnat de Tribunalul Poporului la moarte (20 februarie 1946). Biserica a fost silită, conform uzanțelor timpului, să urmeze exemplul statului. Patru ani mai târziu, în 28 februarie 1950, în urma unei adrese primite de la Ministerul de Justiție, prin care se menționa condamnarea la moarte rostită de Tribunalul Poporului, Sf. Sinod condamnă pe Mitropolitul Visarion Puiu, pentru "acțiuni sedițioase contra Statului Român", în baza canonului 84 apostolic și a canonului 18 al Sinodului IV ecumenic, la caterisire. După schimbarea din Decembrie 1989, Sf. Sinod a anulat condamnarea bisericească a mitropolitului Visarion, reabilitându-l post-motrem (25 septembrie 1990). De o mare actualitate ar fi astăzi o monografie dedicată vieții și activității lui Visarion Puiu, în care s-ar putea dezvălui și procesul pe care Biserica a fost obligată să-l facă unui membru al Sf. Sinod.
Mitropolitul Visarion Puiu a avut planuri concrete de organizare bisericească a românilor ortodocși din afara țării într-o mitropolie condusă de un sinod mitropolitan autonom. Aceste planuri le-a comunicat, în parte Sf. Sinod, dar nu le-a putut realiza din cauza rivalității unor grupe de români stabiliți în străinătate sau din cauza neînțelegerii, pe care unele Biserici ortodoxe le-au manifestat față de organizarea spirituală a românilor ortodocși (G. Vasilescu, Episcopia Ortodoxă Romană pentru Europa Centrală. Scurt istoric, Ms.,p. 2-4).
De la începutul exilului său, Mitropolitul Visarion Puiu s-a considerat ca singurul membru al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în străinătate și, în virtutea hirotoniei ca episcop, s-a simțit răspunzător pentru soarta preoților și a românilor ortodocși stabiliți în afara zonei sovietice. Visarion Puiu și-a dat repede seama că Sinodul de acasă este prizonierul unei situații politice, pe care el o compara cu "vremuri de prigoană creștină sau fugă din calea barbarilor". Această convingere este exprimată în Gramata din 26 decembrie 1954, pe care o emite cu ocazia sfințirii întru arhiereu a Arhimandritului Teofil Ionescu. Cu această convingere și datorită faptului că nu era titularul nici unei eparhii, s-a considerat, în baza hirotoniei și a chemării sale, ca responsabil pentru soarta preoților și a românilor ortodocși din diasporă. În "așteptarea liberării poporului român și a Bisericii Ortodoxe Române de sub ocupația și persecuția celor fără de Dumnezeu" (Gramata la sfințirea întru arhiereu a Episcopului Teofil Ionescu), Mitropolitul Visarion Puiu a purces la organizarea românilor din străinătate și se considera conducătorul lor spiritual. De pe sigiliul aplicat pe Gramata amintită se poate citi: "Eparhia românilor din stăinătate 1945", iar anul 1954 era considerat în Gramată ca al zecelea an "al păstoriei noastre". Dacă avem în considerare aceste fapte, atunci activitatea Mitropolitului Visarion de la Paris, în propria-i viziune, apare ca o continuare firească a începutului făcut la Viena.
Concret, Mitropolitului Visarion i-a reușit în 1949 organizarea unei eparhii cu titlul de Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală cu sediul la Paris. Din această Episcopie, în afara românilor stabiliți în Franța, mai făceau parte și unele parohii românești din Germania, Suedia, Belgia, Anglia și Canada (Jean-Paul Besse, "L'Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris", Paris 1994, p. 159).
Pentru că biserica românească din Paris era cumpărată de statul român, Guvernul comunist de la București a încercat în repetate rânduri să intre în posesia localului bisericii. Au avut loc chiar procese, iar Administrația patriarhală de atunci, la dispoziția autorităților de stat, n-a fost străină de unele acțiuni îndreptate contra comunității române din Paris. Acțiunile repetate menite să ocupe biserica din Paris au dus la tensiuni între Comunitatea de pe maluruile Senei și Biserica-Mamă. Biserica din Paris a devenit simbolul unei lupte curajoase de rezistență contra tendințelor unor funcționari din cadrul Ambasadei române de a se amesteca și controla viața religioasă a comunității. Liniștea parohiei a fost deseori tulburată, iar reacțiile provocate de aceste intervenții n-au fost totdeauna conforme cu canoanele Bisericii (J-P. Besse, op. cit.,p. 112-114). De altfel, nu numai în Paris, ci și în alte locuri, viața spirituală a parohiilor din diaspora a fost influențată de opinii nebisericești, care au condus uneori la decizii sau hotărâri necanonice. Astfel au apărut luări de poziție, care n-aveau nimic comun cu Tradiția bisericească și nici nu puteau fi justificate sau puse de acord cu disciplina bisericească.
Ca arhiereu vicar al acestei eparhii a fost ales Arhimandritul Teofil Ionescu, pe care Mitropolitul Visarion îl sfințește episcop la 26 decembrie 1954 în Biserica rusă Sf. Nicolae din Versailles, asitat fiind de Arhiepiscopul Ioan de Bruxelles și Nathanael al Cartaginei și Tuneziei, membri ai Sinodului rus din exil. La scurt timp după hirotonie, printr-o delegație semnată de Mitropolitul Visarion la 3 ianuarie 1955, arhiereul Teofil este împuternicit să viziteze și să organizeze canonic comunitătile de români ortodocși stabiliți în Germania și Austria. De asemenea, episcopul Teofil este autorizat de a călători în SUA și Canada, în scopul de a stabili liniștea în comunitățile românești și de a le organiza din punct de vedere bisericesc.
în iunie 1958, la o vârstă înaintată și datorită unor intrigi, de care cercurile politice comuniste se pare că n-au fost străine (J-P-Besse, op. cit. p. 113), Mitropolitul Visarion se retrage din viata activă bisericească, iar la conducerea Eparhiei urmează Episcopul Teofil Ionescu. Acesta s-a îngrijit de viața spirituală a românilor, a hirotonit preoți, a tipărit un buletin eparhial, a organizat pelerinaje și a participat activ la diferite întruniri ecumenice. Cu toate acestea, Episcopului Teofil nu i-a reușit să unească din punct de vedere spiritual diaspora românească, aceasta rămânând împărțită sub diferite jurisdicții bisericești (Patriarhia ecumenică, Biserica Ortodoxă Română sau Sinodul rus din diasporă).
Întoarcerea
În 17 ianuarie 1972, Episcopul Teofil Ionescu cere Patriarhului Justinian, printr-o scrisoare însoțită de un "aide-memoir", să fie reprimit sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Române și să i se acorde autonomie după modelul P. S. Viotorin din SUA. Cererea de reprimire a Episcopului Teofil sub Omoforul Bisericii-Mame a fost analizată în ședința Sinodului Permanent din 10 martie 1972, în prezența Preșdintelui Departamentului Cultelor, prof. Dumitru Dogaru și a Vicepreședintelui Gheorghe Nenciu de la același Departament. A fost prezentată cu această ocazie activitatea Episcopului Teofil, iar procesul verbal al acestei ședințe notează: "Hirotonia P. S. Teofil este validă. Ea n-a fost contestată și nici nu s-a negat calitatea canonică a hirotonisitorilor". Sinodul Permanent hotărăște, iar Sinodul Plenar ratifică în ședința sa din 28 aprilie 1972 reprimirea Episcopului Teofil sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române. Recunoașterea hirotonirii făcută de un mitropolit caterisit (Visarion Puiu) și de doi ierarhi, aparținând unui Sinod ce nu stă în legătură canonică cu celalte Biserici ortodoxe, ridică probleme de ordin teologic, provocate în primul rând de raportul Bisericii cu Statul în România condusă de comuniști. Faptul că în ședinta Sinodului din 10 martie și 28 aprilie 1972 nu se amintește nimic de pedeapsa Mitropolitului Visarion, cu atât mai mult cât atât Patriarhul Justinian, cât și alți membri ai Sf. Sinod din 1972, luaseră parte la condamnarea lui Visarion din 1950, are pentru noi o singură explicație: condamnarea a fost impusă de către stat, iar Sinodul, în lipsa lui de libertate, a acceptat-o ca pe un amestec al statului în problemele bisericești. Condamnarea pronunțată de Sinod n-a fost luată însă în serios de cei ce au rostit-o în 1950 și nici de cei ce au ignorat-o, pur și simplu, în 1972. Atitudinea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din 1972 ar putea constitui un caz de precedentă. De fapt, prin actul din 1972 a început, după părerea noastră, reabilitarea publică a Mitropolitului Visarion Puiu, care a culminat prin sedința Sinodului din 25 septembrie 1990. Gestul din 10 martie 1972 aruncă însă lumină asupra relațiilor Stat - Biserică și îndrăznim să spunem că făcea parte din stilul de lucru al Patriarhului Justinian din a doua jumătate a pastorației sale.
Pasul făcut de Episcopul Teofil este urmat doar de o parte din românii ortodocși din Franța. Cea mai mare parte ("eparhia și toate parohiile ei") a fost preluată la 25 mai 1972, după declarația Mitropolitului Filaret din New-York, "în mod nemijlocit în ascultarea și sub conducerea" Sinodului rus din afara frontierelor (J-P- Besse, op.cit, p. 123). În această situație, și fără un episcop propriu, a rămas până astăzi. În acest fel a început o nouă fază a vieții bisericești a românilor ortodocși stabiliți în Europa Centrală și de Vest. După preluarea lui sub omoforul Bisericii Ortodoxe Române, Episcopul Teofil a purces la reorganizarea episcopiei, înființând "Asociația cultuală a Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală" cu sediul la Paris, recunoscută de autoritățile franceze la 27 iulie 1972. Sub inițiativa Episcopului Teofil se organizează, de asemenea, un Consiliu eparhial format din 7 membri al cărui președinte este episcopul însuși. Acestei eparhii i se adaugă treptat vechile parohii ale Patriarhiei române, ca și cele nou înființate din Europa Centrală și Occidentală (Anglia, Suedia, Danemarca, Germania, Austria, Italia, Spania, Elvetia, Finlanda).
Sinodul Permanent în sedința sa de lucru din 25 mai 1974 hotărăște ridicarea Episcopului Teofil la rangul de Arhiepiscop, hotărâre ratificată de Sinodul Plenar din 13 decembrie 1974. Cu această ocazie, în urma procesului verbal al Consiliului eparhial din 5 iunie 1974, este ridicată și episcopia la rangul de arhiepiscopie cu titulatura: "Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și Occidentală". Tot la ședința Sf. Sinod din 13 decembrie 1974, în urma cererii P.S. Episcop Teofil, Arhimandritul Lucian Florea este ales în postul de Episcop-vicar. Proclamarea Arhiepiscopiei, ridicarea Episcopului Teofil la rang de Arhiepiscop și instalarea Episcopului-vicar au avut loc la Paris, în 7 februarie 1975, prin delegatul Sf. Sinod, Î.P.S. Teoctist, Mitropolitul Olteniei, Patriarhul de mai târziu al Bisericii Ortodoxe Române.
După moartea Arhiepiscopului Teofil, survenită la 9 mai 1975, Arhiepiscopia este condusă până la 16 iulie 1980 de către P.S. Episcop-vicar Lucian Florea, ulterior arhiepiscop de Tomisului. Cu aceeasi dată (16 iulie 1980), Sf. Sinod numeste Episcop-vicar la Paris și locțiitor de arhiepiscop pe P. S. Adrian Hrițcu, Episcopul-vicar al Mitropoliei Moldovei, căruia la 16 noiembrie 1982 i s-a acordat titlul de arhiepiscop. În această calitate, Î.P.S. Adrian a condus Arhiepiscopia până la 30 aprilie 1992, când se retrage din viața activă bisericească.
Organizarea de noi parohii
în ultimile decenii, viața bisericească a românilor ortodocși din Europa apuseană a luat forme tot mai concrete. Din 1960, Pr. Prof. Dr. Gh. Moisescu este paroh la Viena, iar din 1964, Pr. Prof. Dr. Vintilă Popescu conduce Parohia Ortodoxă Română din Londra. La Baden-Baden, Patriarhia Română, prin Mitropolia Moldovei, trimite preot pe Pr. consilier Vasile Ștefan, care se ocupă și de asistența religioasă a românilor din împrejurimi. La începutul anilor '70, Pr. prof. Dr. Al. Ciurea (1971-1979) organizează Parohiile Ortodoxe Române din Stockholm, Göteborg, Malmö cu numeroase filiale în Suedia, Danemarca și Finlanda. La jumătatea anilor '70 sunt organizate parohiile din Germania: Hamburg (Pr.Dr. M. Dan, 1975), Offenbach am Main (Pr. A. Tudor, 1975), München (Pr. Dr. M. Basarab, 1976) și Salzgitter (Pr. Dr. V. Florea, 1976). Tot cam în aceeași perioadă sunt înființate parohiile din Milano (Pr. T.Valdman, 1975), Torino (Pr. G.Vasilescu), Florența (Pr. P. Coman) și Bari (Pr. M. Drigă). Alte parohii s-au organizat la Geneva (Pr. E. Roman, 1973), Lausanne, la Madrid (Pr.Dr. T. Moldovan, 1978, de asemenea, o filie la Barcelona), Bruxelles (Pr. V. Palade, 1978), Haga (Pr.Dr. I. Dură), Strasbourg (Pr. V. Iorgulescu), Nürnberg (Pr.Dr. M. Basarab, 1982), Salzburg (Pr. I. Săbăduș) și alte centre europene. Toate aceste parohii aparțineau Episcopiei și apoi Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală și Occidentală cu sediul la Paris. Alături de aceste parohii, care stăteau prin Arhiepiscopie sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române, au existat și altele, care se găseau sub oblăduirea Patriarhiei ecumenice (Germania) sau a Bisericii ruse din afara frontierelor (Franța, Belgia, Germania). Datorită situației politice din Romania dinainte de 1989, relatiile dintre aceste parohii au cunoscut momente de tensiune, iar oficial până astăzi raporturile dintre ele au rămas, din păcate, destul de reci.
Organizarea Mitropoliei
După înlăturarea dictaturii comuniste din România (Decembrie 1989) și retragerea Î.P.S. Adrian la 30 aprilie 1992, Patriarhia Română a dorit să lase reorganizarea diasporei române pe seama parohiilor din străinătate. Acuzată mereu că-și impune punctul de vedere, și prin acesta al statului comunist în diasporă, după schimbarea din decembrie 1989, Patriarhia este hotărâtă să lase reorganizarea Arhiepiscopiei și alegerea unui nou conducător spiritual al ei pe seama diasporei. În aceste împrejurări și la cererea unui grup de 6 preoți din Germania, care au urmărit să se întoarcă sub jurisdicția Bisericii-Mame prin intermediul unei noi structuri, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 22-23 ianuarie 1993, acordă "binecuvântarea de organizare a unei eparhii" cu titulatura de "Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania și Europa Centrală", comunicată cu adresa Patriarhiei nr. 436 din 11 februarie 1993. În același timp, adresa amintită menționa că Arhiepiscopia Ortodoxă Romană pentru Europa Centrală și Occidentală "își va continua activitatea, urmând ca la inițiativa preoților și credincioșilor ei să se reorganizeze...". Organizarea Mitropoliei continuă în tot cursul anului 1993 prin alegerea unui Consiliu eparhial, prin anunțarea Mitropoliei la autoritățile de stat germane și prin alegerea mitropolitului (Aachen, 16 octombrie 1993). În ședința Sf. Sinod din 12 ianuarie 1994 este recunoscută alegerea Episcopului-vicar de la Sibiu, Dr. Serafim Joantă, ca Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania și Europa Centrală, fapt ce este comunicat apoi preoților din străinătate. Câteva luni mai târziu, în ședinta sa din 22-23 martie 1994, Sf. Sinod definește granițele Mitropoliei, de care aparțin parohiile ortodoxe române de sub jurisdicția Patriarhiei Române din Germania, Austria, Luxemburg, Suedia, Norvegia și Danemarca, precum și cele 6 parohii din Germania, revenite sub jurisdicția Bisericii-Mame. Prin acest act ia ființă Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania și Europa Centrală, iar Î.P.S. Serafim, ca titular al Mitropoliei, a fost instalat la München în 5 iunie 1994. Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin ședința sa din 22-23 martie 1994, ridică deci partea de răsărit a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală și Occidentală la rang de Mitropolie, desemnând teritoriul de jurisdicție al Mitropoliei. în acest fel, noua Mitropolie este așezată pe vechea structură a Bisericii Ortodoxe Române, de la care primește vechime și continuitate în diasporă.
Restul parohiilor din Italia, Franța, Elveția, Spania, Anglia, Belgia și Olanda urmau să facă parte din Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală, ridicată din 2001 la rangul de Mitropolie. Prin hotărârea Adunării eparhiale din 2003, Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania și Europa Centrală își schimbă titulatura devenind: Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală și de Nord.
După instalarea sa la 5 iunie 1994 ca Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania și Europa Centrală, în prezenta reprezentanților autorităților de stat și bisericești din Germania, Î.P.S. Serafim își începe activitatea în foarte modeste condiții materiale. Pe lângă ajutorul primit din partea parohiilor, activitatea Î.P.S. Sale este susținută de Biserica Romano-Catolică, care-i oferă în cadrul Institutului pentru Bisericile Orientale din Regensburg câteva camere, iar Biserica Evanghelică a oferit, în câteva rânduri, subvenții pentru dotarea biroului și pentru deplasările pastorale ale Î.P.S. Sale. În scurta sa activitate, Î.P.S. Mitropolit Serafim a organizat Adunarea eparhială, a făcut vizite canonice în parohii, a sfințit preoți, a participat la întruniri ecumenice în cadrul cărora a conferențiat pe teme legate de spiritualitatea ortodoxă.
În cei 9 ani de activitate, Î.P.S. Mitropolit Serafim a organizat Adunarea eparhială, a făcut vizite canonice în parohii, a sfințit preoți, a participat la întruniri ecumenice în cadrul cărora a conferențiat pe teme legate de spiritualitatea ortodoxă. În acest timp s-au organizat în Germania 25 parohii noi (Aschafenburg, Augsburg, Essen, Gummersbach, Ingolstadt, Karlsruhe, Mannheim, Offenburg, Stuttgart, Tübingen, Ulm, Würzburg...) la care se adaugă parohia din Düsseldorf, cea mai veche din Germania, precum și cele de la Graz (Austria) și Luxemburg. În prezent, Mitropolia are 44 de parohii deservite de 37 de preoți.
Din anul 2001 sediul Mitropoliei s-a transferat de la Regensburg la Nürnberg prin cumpărarea bisericii "Epifaniaskirche" (evanghelică), împreună cu două clădiri, monumente istorice, care au fost amenajate pentru a servi drept Centru Eparhial și adăpost al Mânăstirii Sf. Martiri Brâncoveni și a școlii de pictură Sf. Luca ( înființate în 2001). Biserica a fost mărită prin prelungirea altarului și a pronaosului și ridicare unei cupole. Ea a fost pictată în tehnica fresco de pictorul Grigore Popescu (București). În curtea bisericii a fost ridicată o sală de întruniri de 200 locuri. Cheltuielile de cumpărare și restaurare s-au ridicat la peste 1 milion EUR; sumă adunată în proporție de peste 75% de la credincioșii mitropoliei, dar și cu sprijin din partea Patriarhiei Române și a Bisericilor Evanghelică și Catolică.
Biserica mitropolitană servește drept locaș de închinare atât pentru parohia ortodoxă română Sf. Dimitrie din Nürnberg, cât și pentru membrii Mânăstirii Sf. Martiri Brâncoveni. Aici se țin slujbe zilnice după rânduiala tradițională a mânăstirilor. În fiecare vineri (orele 16.30) se face Taina Sf. Maslu, iar în continuare (18.00) "Rugăciunea lui Iisus" pentru unitatea tuturor creștinilor.
Mitropolia este membră în "Comunitatea de lucru a Bisericilor creștine" din Germania (AcK) iar pe plan regional, ea este activă în toate "Comunitățile de lucru ale Bisericilor creștine" din fiecare Land și ia parte la Dialogul teologic dintre Biserica Evanghelică din Germania și Biserica Ortodoxă Română. Î.P.S. Mitropolit Serafim este conducătorul delegației române în Dialogul cu Biserica Evanghelică din Germania, iar Pr.Dr. Mircea Basarab este membru în Delegație. Prin activitatea ecumenică a Mitropoliei suntem convinși că aducem o contribuție la o mai bună înțelegere între Bisericile noastre și între creștinii din lumea întreagă.
Mitropolia editează două publicații. "Deisis" este o revistă de spiritualitate și cultură, ce contine articole în limbile română și germană. Informațiile spirituale și știrile din Mitropolie sunt publicate lunar în "Scrisoare duhovnicească". Multe din parohiile Mitropoliei editează buletine parohiale și broșuri referitoare la diferite teme teologice și de cultură românească.
Nürnberg, noiembrie 2000
Bibliografie:
Jean-Paul Besse, "L'Eglise orthodoxe roumaine de Paris", Paris 1994.
Mircea Păcurariu, "Geschichte der Rumänsch-Orthodoxen Kirche", Oikonomia 33, Erlangen 1994, p. 587-590.
Mircea Păcurariu, "Diaspora românească în trecut și astăzi", Deisis, Nr. 1, p. 29-34.
Mircea Basarab, "Istoricul Parohiei Ortodoxe Române Nașterea Domnului München", Oradea, 1997.
G. Vasilescu, "Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală. Scurt istoric". Ms.
|
|