• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

CELE ZECE PORUNCI

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996
Care este porunca întâi?

Porunca întâia este aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!" (Ieş. 20, 2-3).

Ce învaţă această poruncă?

Această poruncă învaţă că Dumnezeul cel din ceruri este adevăratul şi singurul Dumnezeu, Căruia se cuvine slujirea şi slava dumnezeiască, şi opreşte închinarea la alţi dumnezei născociţi de mintea întunecată de păcat (idoli). Creştinul trebuie, deci, să creadă, să nădăjduiască şi să-L iubească numai pe Dumnezeu, mai presus de orice; numai Lui să-I închine toate gândurile, simţirile şi dorinţele sale şi să nu se lepede de El, oricâte suferinţe s-ar abate asupra lui.

Porunca aceasta cere creştinului să-şi împodobească viaţa cu cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu.

Cine păcătuieşte împotriva acestei porunci?

împotriva acestei porunci păcătuieşte:1) Cel ce se închină la idoli; 2) Cel ce, cu ştiinţă şi voinţă, crede altfel decât învaţă Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, adică ereticii; 3) Cel ce se leapădă de învăţătura creştină (apostaţii); 4) Cel ce nu ascultă de rânduielile bisericeşti cuprinse în canoanele Sfintei noastre Biserici (schismaticii); 5) Cel ce e stăpânit de credinţe de arte (superstiţii) şi aleargă la tot felul de descântece, vrăjitorii, chemarea spiritelor celor morţi şi alte lucruri de felul acesta; 6) Cel ce este stăpânit de nădejdea greşită că, oricât ar păcătui, Dumnezeu îl va ierta, căci El este bun, precum şi cel ce pierde nădejdea că Dumnezeu îl mai poate ierta vreodată pentru păcatele făcute şi de aceea nu se mai osteneşte pe calea binelui; 7) Cel ce se iubeşte pe sine mai mult decât pe Dumnezeu.

Se opreşte oare prin porunca întâi cinstirea îngerilor şi a sfinţilor?

Nu, căci cinstirea dată lor este - precum s-a arătat mai înainte - alta decât aceea care se dă lui Dumnezeu. îngerilor şi sfinţilor se roagă creşti nul numai pentru ca aceştia să mijlocească pentru el către Dumnezeu, prin rugăciunile lor.

Care este porunca a doua?

Porunca a doua este aceasta: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti lor" (Ieş. 20, 4-5).

Ce învaţă porunca aceasta?

Porunca a doua învaţă că creştinul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Se opreşte adică idololatria, atât de răspândită pe vremea când Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci.

Dar ce înţeles poate să aibă această poruncă la creştini?

Este drept că creştinii nu se mai gândesc astăzi la zei mincinoşi, adică la idoli, aşa cum credeau unele popoare din vechime. Dar cuvântul „idol" a primit în creştinism şi un alt înţeles. De pildă, iubirea de argint, este numită de Sfântul Apostol Pavel „închinare la idoli" (Col. 3, 5); tot asemenea lăcomia la mâncări şi băuturi, căci dumnezeul lacomului este pântecele (Filip. 3,19). Deci, banii, mâncarea, hainele şi alte lucruri care 1-ar face pe credincios rob al lor, pot fi considerate pe bună dreptate ca idolii lui.

De aceea, ca să nu fie învinovăţit de idololatrie, creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu mai presus de orice.

Nu cumva prin cinstirea icoanelor creştinii calcă în vreun chip porunca aceasta?

Nu, căci - precum s-a arătat - creştinii nu se închină materialului din care sunt făcute icoanele, nici zugrăvelilor de pe lemn, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane.

Porunca aceasta nu opreşte cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentări ale unor fiinţe reale (Dumnezeu, sfinţii) şi despre care cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a hotărât: «Este permis şi chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte nu li se dă însă adorarea (închinarea) care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei înfăţişate pe icoană, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea».

Care este porunca a treia?

Porunca a treia este: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui" (Ieş. 20, 7).

Ce învaţă porunca aceasta?

Aceasta poruncă învaţă că este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adică a-l rosti fără cinstea cuvenită. Iată şi temeiul acestui lucru: Numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţa sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător. De pildă cuvântul „mama" sau „tata" trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui ceresc, Care i-a dat viaţa şi binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea.

De aici înţelegem că şi numele lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu însuşi este sfânt.

În ce chip se poate lua numele lui Dumnezeu în deşert?

Numele lui Dumnezeu se poate lua în deşert prin:

1)  Purtarea necuviincioasă în biserică;

2)  Necinstirea lucrurilor sfinte;

3)  Cârtirea împotriva rânduielilor lui Dumnezeu;

4)  Înjurături sau blesteme;

5)  Nesocotirea făgăduinţelor făcute în numele lui Dumnezeu;

6)  Jurământ mincinos, adică atunci când luăm pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu este adevărat;

7)  Călcarea jurământului cu ştiinţă şi voinţă;

8)  Întrebuinţarea cu uşurinţă a jurământului, atunci când Dumnezeu este luat ca martor şi chezăşie pentru lucruri neînsemnate.

Jurământul este, oare, oprit cu desăvârşire?

Jurământul nu este oprit atunci când se face după voia lui Dumnezeu, adică atunci când nu se face pentru un lucru neînsemnat şi când cel ce jură este hotărât să spună numai adevărul.

Însuşi Dumnezeu S-a jurat pe Sine, după cum spune Sfânta Scriptură: „Dumnezeu, când a dat făgăduinţa lui Avraam, de vreme ce nu avea pe nimeni mai mare pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine însuşi" (Evr. 6, 13). Mântuitorul S-a jurat, de asemenea, la judecată, că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63-64). Asemenea şi Sfinţii Apostoli s-au jurat, întărind prin aceasta adevărurile propovăduite (Rom.1, 9; I Cor. l, 23; Gal. 1, 20).

Când Mântuitorul a spus: „Să nu vă juraţi nicidecum... ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât aceasta de la cel rău este" (Matei 5, 34, 37), El nu a oprit cu desăvârşire jurământul, ci numai jurământul făcut cu uşurinţă şi pentru lucruri neînsemnate şi neadevărate.

Jurământul drept şi făcut pentru lucruri înalte fiind o faptă de slujire a lui Dumnezeu, căci prin el se recunoaşte că Dumnezeu este atotştiutor şi atotprezent, trebuie ţinut cu sfinţenie. Călcarea lui este păcat, după cum păcat este şi jurământul mincinos (Zah. 5, 4). De aceea, creştinul trebuie să se ferească de a jura cu uşurinţă sau în chip mincinos.

Ce este făgăduinţa sau votul?

Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bună voie în faţa lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoştinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.

În Sfânta Scriptură găsim multe pilde de făgăduinţe făcute de bărbaţi evlavioşi. Astfel, Iacov, deşteptându-se din visul său, făgăduieşte că piatra care i-a slujit drept căpătâi o va face altar de închinare lui Dumnezeu (Fac. 28, 20-22); iar Sfântul Apostol Pavel i-a tuns părul capului, pentru împlinirea unei făgăduinţe (Fapte 21, 23-26).

Făgăduinţa făcută trebuie împlinită, căci altfel înseamna lipsă de credinţă şi de ascultare pe care le datorăm lui Dumnezeu. „De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta" (Deut. 23, 21-22).

De aceea, înainte de a face o făgăduinţă, creştinul să gândească bine dacă e bună şi dacă o poate îndeplini, căci „Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit" (Eccl. 5, 4).

Care este porunca a patra?

Porunca a patra este aceasta: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinte şti. Lucrează şaşe zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o" (Ieş. 20, 8-11).

Ce învaţă porunca aceasta?

Această poruncă învaţă două lucruri, şi anume: datoria muncii în timpul celor şase zile ale săptămânii şi datoria de a sărbători ziua a şaptea, ca zi de odihnă, închinată Domnului.

Este munca o datorie pentru creştin?

Da, munca este o datorie pentru fiecare creştin, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Dacă cineva nu vrea sa lucreze, acela nici să nu mănânce" (II Tes. 3, 10).

Când a dat Dumnezeu porunca muncii?

După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii încă de la început, când l-a aşezat în grădina raiului „ca s-o lucreze şi s-o păzească" (Fac. 2,15). Aceasta înseamnă că omul avea îndatorirea să muncească şi înainte de căderea în păcat. Fireşte că munca aceea nu era deloc obositoare şi grea; totuşi, era o îndatorire de viaţă. După săvârşirea păcatului strămoşesc însă, când puterile omului au slăbit şi pământul a fost blestemat din pricina păcatului, munca s-a făcut mai cu greutate, omul trebuind să-şi câştige cele trebuincioase vieţii sale „în sudoarea feţei" (Fac. 3,19). Astfel este lesne de înţeles că, din pricina asprimii ei, munca n-a fost făcută cu plăcere. Lumea veche căuta să scape de ea, o privea ca o înjosire, se ruşina de ea şi o lăsa pe seama sclavilor.

Cum este considerată munca în învăţătura creştină?

învăţătura creştină a schimbat părerea din vechime asupra muncii. Mântuitorul a arătat munca drept lucru sfânt, când a zis: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez" (Ioan 5,17) şi a ridicat-o din nou la cinstea dată ei de Dumnezeu. După tradiţia creştină, Mântuitorul însuşi a lucrat până la vârsta de 30 de ani în atelierul de tâmplărie al bătrânului Iosif din Nazaret, iar pe Ucenicii Săi şi i-a ales dintre pescarii de pe marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu braţele. De altfel, Sfânta Scriptură este plină de pilde îndemnătoare la muncă: „Cea mai scumpă comoară pentru om este munca' (Pilde 12, 27).

Ce foloase aduce omului munca?

Prin muncă, omul îşi câştigă în chip cinstit cele ale traiului şi îşi dezvoltă puterile trupeşti şi sufleteşti. Munca este, apoi, izvor de virtuţi. Ea luminează mintea, întăreşte voinţa, înalţă simţămintele, aduce răbdare, bărbăţie, stăpânire de sine, potoleşte patimile şi înlătură ispitele.

După învăţătura creştină, se cuvine aceeaşi preţuire atât muncii cu braşele, cât şi muncii cu mintea, căci amândouă aceste feluri de muncă aduc foloase şi înalţă viaţa omului.

Ce învaţă Biserica noastră despre răsplătirea muncii?

Potrivit cuvântului Mântuitorului: „vrednic este lucrătorul de plata sa" (Luca 10, 7), Biserica noastră învaţă că muncitorul trebuie să fie plătit, după merit, pentru munca sa. Nedreptăţirea muncitorului cu privire la plata ce i se cuvine pentru munca lui şi asuprirea lui, din partea exploatatorilor, sunt păcate strigătoare la cer, după cum spune Sfânta Scriptură: „Iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot" (Iacov 5, 4).

Creştinismul cere muncă de la fiecare credincios, preţuieşte munca după merit şi socoteşte lenea şi trăirea din munca altora drept un mare păcat.

Dar creştinismul mai învaţă că nu trebuie să uitam nici de sufletul nostru. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?" (Marcu 8, 36).

Munca este o îndatorire de viaţă, dar grija pentru mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creştinului.

De aceea, porunca a patra cere creştinului ca, după zilele de oboseală a braţelor şi a minţii pentru câştigarea în mod cinstit a celor trebuincioase vieţii, să se oprească într-o anumită zi de la munca sa obişnuită, să meargă la biserică, să se închine lui Dumnezeu şi să-şi hrănească sufletul cu învăţăturile cele sfinte. Aceasta o cere creştinului şi porunca întâi bisericească. După sfânta slujbă, se cuvine ca creştinul să se odihnească trupeşte şi sufleteşte, împodobindu-se cu facerea de fapte bune în slujba aproapelui.

Care este ziua de odihnă?

în Vechiul Testament, poporul evreu a ţinut şi ţine şi astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului.

Creştinii însă ţin Duminica, fiindcă în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea mai mare însemnătate pentru că, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră" (I Cor. 15, 14).

Cum că Mântuitorul a înviat în ziua Duminicii mărturisesc limpede toţi Sfinţii Evanghelişti: „Iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-de- dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra răsturnată de pe mormânt" (Ioan 20, l; cf. Matei 28, 1-2; Marcu 16,1-7; Luca 23, 54-56). Cuvintele „ziua întâia a săptămânii" sau „într-una din sâmbete" exprimă duminica, fiindcă evreii numeau „sabat" sau „sâmbăta" atât ziua a şaptea, cât şi întreaga săptămână. Iar zilele săptămânii le numeau astfel: întâia zi după sâmbătă, adică duminica, o numeau „întâia a sâmbetei" sau „întâia a sâmbetelor" sau „una dintre sâmbete". A doua zi după sâmbăta sau luni o numeau a doua a sâmbetei, şi aşa mai departe. Din aceasta se înţelege că Mântuitorul a înviat în ziua de duminică.

Apoi Duminica mai are însemnătate deosebită pentru creştini deoarece într-o zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 1-4).

Creştinii ţin duminica drept zi de odihnă închinată lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfinţilor Apostoli, după cum citim tot în Sfânta Scriptură: „In ziua întâia a săptămânii, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii" (Fapte 20, 7). «A frânge pâinea» înseamnă că Ucenicii se adunau să facă rugăciuni, să săvârşească Sfânta Liturghie şi să se împartăşească. Prin urmare, Sfânta Liturghie se făcea în zilele de duminică.

Deci, ţinând duminica în locul sâmbetei, creştinii nu calcă nicidecum porunca a patra, căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi Apostoli.

Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afară de duminici, şi celelalte sărbători rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Care este porunca a cincea?

Porunca a cincea este: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie" (Ieş. 20, 12).

Cele patru porunci dumnezeieşti despre care s-a vorbit până acum au arătat datoriile creştinului faţă de Dumnezeu, cuprinse pe scurt în datoria dragostei faţă de El.

Curăţia şi tăria dragostei faţă de Dumnezeu se adevereşte însă prin dragostea faţă de oameni, căci: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său" (I Ioan 4, 20, 21). Dintre oameni, mai întâi trebuie iubiţi părinţii, care ne-au născut şi ne-au crescut şi, ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noştri cei mai mari, în viaţa pământească.

Din această pricină, cele şase porunci dumnezeieşti, care vorbesc despre datoriile sau dragostea faţă de oameni, încep cu porunca de a cinsti părinţii.

Ce înseamnă a cinsti pe părinţi?

A cinsti pe părinţi înseamnă:

1)  A-i iubi, adică a le dori şi face tot binele cu putinţă. Iubirea faţă de părinţi este şi o poruncă a firii; de aceea o şi găsim la toate popoarele, chiar şi la toate vieţuitoarele, oricât de sălbatice ar fi ele.

2)   A asculta de ei. „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul, că aceasta este cu dreptate" (Efes. 6,1). „Fiule, păzeşte povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale" (Pilde 6, 20).

3)   A nu-i supăra cu ceva şi a ne purta faţă de ei cu toată cuviinţa, vorbind despre ei şi cu ei numai de bine. „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morţii, că a grăit de rău pe tatăl său şi pe mama sa şi sângele său este asupra sa" (Lev. 20, 9).

4)   A-i ajuta la nevoie, mângâindu-i în necazuri, şi înseninându-le bătrâneţile. „Fiule, sprijineştepe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-lmâhni în viaţa lui" (Int. Sir. 3, 12).

Pilda în privinţa aceasta este Însuşi Mântuitorul Hristos, când, răstignit pe Cruce, a încredinţat pe sfânta Sa Maică ucenicului Său prea iubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea (Ioan 19, 26-27).

5) A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, când sunt în viaţă, iar după moarte, pentru odihna sufletelor lor, împlinindu-le voinţa cea din urmă şi păstrându-le frumoasă amintire.

De ce la porunca despre cinstirea părinţilor Dumnezeu adaugă, ca ceva deosebit, făgăduinţa fericirii şi a vieţii îndelungate?

Dumnezeu adaugă făgăduinţa aceasta pentru a îndemna şi mai mult la împlinirea poruncii, căci pe ea se întemeiază buna rânduială în familie şi în orice fel de viaţă obştească.

Pe cine mai trebuie să cinstească copiii asemenea părinţilor lor?

Copiii au datoria să cinstească, asemenea părinţilor lor, pe toţi oamenii care într-un fel oarecare poartă grija de binele şi fericirea lor. Aşa sunt: preoţii, care se îngrijesc de mântuirea lor sufletească, învăţătorii, care le luminează şi îmbogăţesc mintea cu învăţături folositoare pentru viaţă, naşii de Botez etc.

Dar părinţii au datorii faţă de copii?

În cele zece porunci nu găsim o poruncă deosebită cu privire la datoriile părinţilor faţă de copii. Dar nici nu-i nevoie, fiindcă acestea sunt ceva foarte firesc. Dacă şi animalele îşi fac datoria de a hrăni şi creşte puii lor; cu atât mai mult trebuie să facă aceasta omul, care este făptură cea mai aleasă a lui Dumnezeu, înzestrata cu judecată.

După cum dragostea copiilor faţă de părinţi este o poruncă, la fel şi dragostea părintilor faţă de copii este tot o poruncă a legii fireşti. Din ea răsar simţămintele cele mai alese, pe care învăţătura creştină caută să le îndrepte spre slava lui Dumnezeu şi fericirea credincioşilor Săi.

După învăţătura Bisericii, copiii sunt un dar dumnezeiesc de mare preţ; de aceea grija părinţilor pentru ei înseamnă o mare răspundere.

Care sunt datoriile părinţilor faţă de copii?

Aceste datorii sunt, pe scurt, următoarele:

1)   Să-i iubească, să se îngrijească de buna lor stare trupească, de hrana, îmbrăcămintea şi sănătatea lor, căci: „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios" (I Tim. 5, 8).

2)   Să le dea un mijloc de a câştiga în chip cinstit cele trebuincioase traiului.

3)    Să le dea o creştere bună, pentru a-i face cetăţeni vrednici ai patriei pământeşti şi ai patriei cereşti.

Temelia bunei creşteri a copiilor o pun părinţii prin sfaturile şi pilda vieţii lor, lăudând, mustrând şi la nevoie chiar şi pedepsind, căci: „Care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?" (Evr.12, 7). Îndeosebi, credincioşii trebuie să se îngrijească de buna creştere a copiilor şi în cele religioase şi morale, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului" (Efes. 6, 4). Învăţătura şi pilda bună a părinţilor se întipăresc adânc în inima copiilor şi-i deprind la viaţa cinstită.

Care este porunca a şasea?

Porunca a şasea este: „Să nu ucizi" (Ieş. 20, 13).

Ce învaţă porunca aceasta?

Viaţa pământească este cel mai mare bun al omului şi temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe păânt. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind Creatorul vieţii omeneşti, numai El, şi nu omul, are drepturi nemărginite asupra ei.

Apoi, viaţa pământească este timpul de pregătire pentru viaţa veşnică. În aceasta se cuprinde preţul mare al vieţii pământeşti pentru creştini. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Vrei să ştii pentru ce este de preţ această viaţă? Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi alergare pentru cununile cereşti»[1].

Fiind un dar al lui Dumnezeu şi având un preţ atât de mare, păstrarea şi îngrijirea vieţii, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este şi o datorie şi un drept al fiecărui credincios.

Tocmai aceasta cere Dumnezeu prin porunca a şasea din Decalog, când opreşte uciderea.

Câte feluri de ucidere sunt?

Sunt două feluri de ucidere: trupească şi sufletească.

Uciderea trupească înseamnă ridicarea vieţii aproapelui cu orice fel de armă, sau lovirea şi rănirea lui, care-i aduc mai târziu moartea.

Tot ucidere a aproapelui înseamnă:

1)  Istovirea lui printr-o muncă ce-i întrece puterile trupeşti şi astfel îi grăbeşte sfârşitul;

2)    Purtarea cu asprime faţă de el, ceea ce-1 amărăşte şi, de asemenea, îi poate scurta viaţa;

3)  Lăsarea lui să moară de foame, fie că nu i se dau cele trebuincioase traiului, fie că nu i se dă putinţa să şi le câştige singur;

4)   Orice faptă care-i primejduieşte şi nimiceşte viaţa.

5)  Ucidere înseamnă şi avortul, cu buna ştiinţă şi voie.

Ce înseamnă uciderea sufletească?

Uciderea sufletească înseamnă pildă rea, prin vorbe şi fapte necuviincioase, prin care se dă aproapelui pricină de a se abate din calea cea bună şi a păcătui, ceea ce îi aduce moartea sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi, care zice: „Păcatul, odată săvârşit, aduce moarte" (Iacov 1, 15). Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui de i-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare" (Marcu 9, 42).

Tot ucidere sufletească înseamnă: pizma, mânia, clevetirea şi ura aproapelui, căci „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni" (I Ioan 3, 15).

Porunca a şasea opreşte numai uciderea aproapelui?

Nu. Această poruncă opreşte şi sinuciderea, adică nimicirea cu bună ştiinţă şi voie a vieţii proprii. Căci dacă este împotriva firii a ucide pe un om, care este asemenea nouă, cu atât mai mult este împotriva firii a ne ucide pe noi înşine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, viaţa noastră este a lui Dumnezeu, Care ne-a dat-o, şi deci nu avem voie să facem cu ea ce voim.

Este şi o sinucidere sufletească?

Da, şi anume atunci când omul consimte să trăiască în păcat, căci: „Plata păcatului este moartea" (Rom. 6, 23).

Este uciderea un păcat greu?

Uciderea este păcatul cel mai mare pe care-l poate săvârşi cineva faţa de aproapele şi faţă de sine însuşi. Sfânta Scriptură numără uciderea printre păcatele strigătoare la cer. „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din Pământ" (Fac. 4, 10).

De ce este uciderea un păcat foarte greu?

Uciderea este un păcat foarte greu fiindcă prin ea:

1)  Se distruge o fiinţă care poartă în sine chipul lui Dumnezeu;

2)    Se intră cu nelegiuire în drepturile lui Dumnezeu, Care este singurul stăpân asupra vieţii şi a morţii;

3)     Se răpeşte un drept firescă al fiecăruia şi bunul cel mai de preţ dăruit omului de Dumnezeu pe care nimeni nu-l mai poate înapoia;

4)   Se calcă porunca dragostei;

5)   Se ştirbesc drepturile societăţii faţă de care fiecare om are anumite datorii de împlinit;

6)    Se ucid serii întregi de urmaşi; care aveau dreptul la viaţă şi puteau fi de mare folos societăţii. Uciderea este păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului şi împotriva societăţii.

în ce priveşte pe sinucigaşi, deoarece ei de bună voie rup legătura cu Dumnezeu, Biserica, prin canoanele ei, opreşte înmormântarea lor după rânduielile creştineşti. Aceasta, bineînţeles, dacă atunci când s-au sinucis au fost în deplinătatea minţii.

Care este porunca a şaptea?

Porunca a şaptea este: „Sa nu fii desfrânat" (Ieş. 20, 14). 149. Ce se opreşte prin această poruncă?

Prin această poruncă sunt oprite toate cugetele şi dorinşele necurate, toate cuvintele şi faptele necuviincioase de care creştinul trebuie să se ruşineze înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. De asemenea, porunca această opreşte toate acele lucruri şi fapte care pot duce pe creştin la păcatul desfrânării; precum: îmbrăcămintea necuviincioasă, necumpătarea în mâncare şi băutură, citirea cărţilor pornografice, jocurile şi cântecele necuviincioase, beţia şi lenea. Tot de păcatul desfrânării ţine şi călcarea credinţei dintre soţ şi soţie, adică adulterul.

Dragostea dintre soţ şi soţie trebuie să se asemene în curăţie cu dragostea dintre Hristos şi Biserică (Efes. 5, 21-33). Orice abatere de la această dragoste curată, fie şi numai cu gândul, înseamnă o călcare a poruncii a şaptea (Matei 5, 28). Dar şi până la căsătorie, creştinul trebuie să se păzească curat de orice desfrânare. Dacă unul dintre soţi moare, iar cel rămas în viaţă nu poate să se păzească curat, atunci să se recăsătorească (I Tim. 5, 14). Biserica îngăduie căsătoria a doua şi chiar pe a treia.

Este desfrânarea un păcat mare?

Desfrânarea este un păcat foarte mare, fiindcă răpeşte omului curăţia trupească şi sufletească, vatămă sănătatea, întunecă mintea, împietreşte inima şi îndepărtează pe credincios de Dumnezeu. Pe de altă parte, ea mai îndeamna şi la alte păcate, ca: minciuna, furtul, omorul.

Sfânta Scriptură îndeamnă să fugim de păcatul desfrânării: „Fugiţi de desfrânarei Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său" (I Cor. 6, 18). Cei ce se fac vinovaţi de astfel de păcate nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 8-9). Datoria creştinului este, deci, să se ferească de acest păcat şi de toată ispita spre el, prin rugăciune, post, munca şi stăpânirea poftelor.

Care este porunca a opta?

Porunca a opta este: „Să nufurf (Ieş. 20, 15).

Ce opreşte această poruncă?

Această poruncă opreşte luarea sau însuşirea pe nedrept a bunurilor străine. împotriva acestei porunci se păcătuieşte prin:

1)  Luarea pe ascuns a lucrurilor străine (furt);

2)   Luarea cu sila şi pe faţă a lucrurilor altuia (prădare);

3)  Luarea bunurilor străine prin mijloace viclene (înşelăciune), de pildă prin falsificare de acte, cumpărare cu bani falşi, vânzarea cu măsuri mincinoase, delapidare;

4)    Vânzarea celor trebuitoare traiului cu preţuri de două sau mai multe ori mai mari (specula);

5)  Luarea de dobândă mare (cămătărie);

6)  Oprirea plăţii cuvenite lucrătorilor;

7)   Luarea de bani pentru lucruri pe care cineva este îndatorat de slujba sa să le facă, sau pentru a le face altfel de cum cere legea (mita);

8)  Neîntoarcerea lucrului luat cu împrumut;

9)   Neîmplinirea datoriei cerute de slujba pe care o are cineva, adică primirea unei plaţi fără a munci;

10)  Trăirea din cerşetorie, atunci când cineva poate să-şi câştige hrana prin muncă;

11)     însuşirea lucrurilor închinate lui Dumnezeu sau lăsate prin daruri şi testamente Bisericii (sacrilegiu);

12)   Vânzarea şi cumpărarea pe bani a harului sfinţitor, adică cumpărarea cu bani, şi nu dobândirea prin vrednicie, a puterii de a săvârşi slujbe bisericeşti (simonie).

Este furtul un păcat greu?

Da, furtul este un păcat greu, fiindcă loveşte în datoria de a fi drepţi şi a iubi pe aproapele nostru.

Sfântul Apostol Pavel îl numără printre păcatele care îl lipsesc pe făptuitor de împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 10).

Deci, datoria creştinului este să-şi câştige cele de trebuinţă numai prin muncă cinstită şi nicidecum să-şi însuşească pe nedrept lucrurile străine.

Care este porunca a noua?

Porunca a noua este: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău" (Ieş. 20, 16).

Ce opreşte această poruncă?

Această poruncă opreşte minciuna, care înseamnă tăinuirea cu ştiinţă şi voinţă a adevărului, pentru a înşela, rătăci şi păgubi pe altul.

Cum se poate săvârşi minciuna?

Minciuna se săvârşeşte cu vorba, cu scrisul, cu fapta sau şi numai cu anumite semne, sau cu tăcerea. De pildă, cineva ţie ca ceea ce se spune despre altul nu este adevărat şi, totuşi, nu arată adevărul, ci tace, zâmbeşte sau face un semn de întărire a celor spuse.

Care sunt chipurile minciunii?

Minciuna poate lua diferite chipuri. Iată pe cele mai însemnate dintre ele:

1)  Mărturia mincinoasă, jurământul strâmb şi pâra nedreaptă împotriva aproapelui;

2)   Năravul de a adăuga câte ceva la adevărul lucrurilor, adică de a înflori mereu lucrurile, încât nu se mai poate şti care este adevărul. De asemenea, năravul de a te lauda cu lucruri pe care nu le ai, sau de a tăinui pe cele avute, spre a înşela pe alţii;

3)   Viclenia sau vorba cu două înţelesuri, din care nu se poate deosebi adevărul şi prin care se urmăreşte înşelarea cuiva;

4)   Prefăcătoria (falsitatea), adică ascunderea minciunii sub chipul prieteniei, dragostei şi al binefacerii, spre a înşela şi păgubi pe alţii;

5)   Linguşirea, care înseamnă lăudarea cuiva pentru însuşiri pe care acela nu le are, în scopul câştigării de foloase nemeritate;

6)    Făţărnicia (ipocrizia), adică primirea fără gând curat a părerilor şi spuselor altuia, pentru a câştiga foloase deosebite de pe urma acestui lucru. Cei cuprinşi de făţărnicie una gândesc şi alta spun şi fac. De păcatul făţărniciei se fac vinovaţi şi cei care se arată că ţin rânduielile bisericeşti, pe când, de fapt, nu le ţin. Pe vremea Mântuitorului cădeau în păcatul făţărniciei mai ales fariseii şi cărturarii; de aceea minciuna prin făţărnicie se mai numeşte şi fariseism;

7)   Grăirea de rău, clevetirea sau calomnia, prin care se pun pe seama cuiva cuvinte rele pe care acela nu le-a spus, sau fapte rele pe care nu le-a făcut, cu gândul de a-i face rău. Tot aici se numără şi răspândirea celor născocite pe seama cuiva.

Este minciuna un păcat?

Din orice motiv s-ar spune şi în orice chip s-ar săvârşi, minciuna este păcat mare şi iata de ce:

1)    Credinciosului îi este dat de Dumnezeu să caute, să cunoască şi să mărturisească adevărul, având ca tălmaci al gândurilor şi simţămintelor sale, graiul.

Minciuna, făcând rea întrebuinţarea de grai, nesocoteşte acest dar de mare preţ cu care este înzestrat numai omul, şi prin aceasta înjoseşte pe omul mincinos şi păgubeşte pe ceilalţi semeni. Minciuna este primejdioasă, fiindcă se furişează pe nesimţite în sufletul omului, prinde rădăcini şi numai cu mare greutate poate fi scoasă;

2)   După învăţătura Sfintei noastre Biserici, omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin minciună se întunecă în om chipul lui Dumnezeu care este adevărul veşnic şi se întipăreşte chipul diavolului care este tatăl minciunii;

3)   Omului îi este dat sa trăiască împreună cu alţii. Viaţa de obşte poate înflori însă numai dacă oamenii au încredere unii în alţii, iar încrederea între ei se arată limpede prin dragostea de adevăr. Minciuna, dimpotrivă, înăbuşind adevărul, roade încrederea dintre oameni, otrăveşte legăturile de dragoste şi de dreptate dintre ei şi astfel face cu neputinţă înflorirea vieţii de obşte.

Omul pârâtor, trădator şi martor mincinos, este fiară prefăcută şi mult împleticită, tulbură judecăţile, desparte pe bărbat de femeie, încurcă pe stăpânitori, face dezbinări, întărită pe oameni unul asupra altuia, desparte prietenii, varsă sânge, păgubeşte, răpeşte, nedreptăţeşte, dezbracă orfanii, întristează văduvele, dărâma case, risipeşte sate, pustieşte oraşe şi pierde popoare întregi[2].

Minciuna este lucrul diavolului, care printr-o minciună i-a făcut pe cei dintâi oameni să calce porunca lui Dumnezeu şi de atunci îndeamnă mereu la acest păcat. De aceea, în Sfânta Scriptură diavolul este numit: Tatăl minciunii" (Ioan 8, 44).

Dumnezeu urăşte minciuna: „Buzele cele grăitoare de minciună sunt urâciune înaintea Domnului" (Pilde 12, 22). Fiind faptă urâtă, minciuna nu poate rămâne fără pedeapsă. Dacă uneori scapă de pedeapsa oamenilor, nu poate scapa însă nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu, căci: „Partea... tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua" (Apoc. 21, 8).

De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne ferim de păcatul minciunii: „Nu vă minţiţi unul pe altul" (Col. 3, 9). Sau: „Lepădând minciuna grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădular" (Efes. 4, 25).

Deci, porunca a noua din Decalog, oprind mărturia mincinoasă şi orice fel de minciună, cere fiecărui creştin să spună adevărul şi să se straduiască pentru biruinţa adevărului. „Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug" (I Petru 3, 10).

Este dator creştinul să spună întotdeauna tot ceea ce ştie?

Datoria adevărului nu cere întotdeauna mărturisirea tuturor celor ştiute. Ea este îngrădită prin datoria de a păstra nedescoperite lucrurile care ni s-au încredinţat pe temeiul încrederii în cuvântul nostru că vom păstra tăcerea (datoria discreţiei, adică a păstrării celor încredinţate spre a nu fi destăinuite). De asemenea trebuie păstrate nedestăinuite şi lucrurile în legătură cu slujba fiecăruia, după cum cere legea (Datoria secretului profesional).

Destăinuirea lucrurilor încredinţate spre păstrare se poate face numai la cererea autorităţilor îndreptăţite, sau când prin tăcerea asupra lor se păgubeşte viaţa de obşte.

Numai destăinuirile creştinului la Sfânta Taină a Spovedaniei nu pot fi date în vileag niciodată de către duhovnic.

Care este porunca a zecea?

Porunca a zecea este: „Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău" (Ieş. 20, 17).

Ce opreşte această poruncă?

Porunca a zecea opreşte însuşirea lucrurilor altuia, precum şi pofta după ele, dorirea lor. Căci dacă cineva doreşte ceva, atunci va căuta să-şi însuşească ceea ce doreşte.

Această poruncă opreşte deci toate cugetele, dorintele şi poftele necurate ale inimii, fiindcă din ele se nasc apoi tot felul de fapte rele. Nu este de ajuns numai să nu furăm lucrul aproapelui, dar nici nu ne este îngăduit să-l dorim şi să-l poftim în sufletul nostru, fiindcă pofta naşte păcatul, iar păcatul înfăptuindu-se naşte moartea veşnică (Iacov 1,15). Mântuitorul spune: „Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19).

Aşadar, porunca a zecea cere stârpirea din rădăcină a cauzelor răului, care sălăşluiesc în inima omului şi se cuprind în pofta zămislitoare de păcat. Deci creştinul este dator să se curăţească de poftele rele, să lupte împotriva lor prin rugăciune, post şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, precum citim în Sfânta Scriptură: „Să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu" (II Cor. 7, 1).



[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Către poporul antiohian, Omilia 6, 4, Migne, P. G., XLVIII. col. 86. 232

[2] Sfântul Ioan Gura de Aur, Hristoitia, p. 101 236

 

 

 

 

construimcatedrala.ro