• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

DESPRE VIRTUȚI

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

 

Ce este virtutea creştină?

Virtutea creştină este deprinderea şi stăruinţa statornică de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală întreagă, din dragoste curată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Virtutea creştină înseamnă deci tăria şi statornicia pe calea binelui, în săvârşirea faptelor bune şi biruinţa neîntreruptă asupra răului. Ea trebuie să cucerească întreaga fiinţă a creştinului şi să-i fie întotdeauna podoaba cea mai aleasă.

Care sunt însuşirile virtuţii creştine?

Virtutea creştină trebuie să fie:

1)     Tare. Tăria în împlinirea faptelor bune se câştigă prin încordarea neîntreruptă a puterilor sufleteşti împotriva poftelor şi a ispitelor care îndeamnă mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Matei 11, 12);

2)   Stăruinţa pe calea binelui să fie de bună voie, nu de silă, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plata; iar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată" (I Cor. 9, 17);

3)    Stăruinţa pe calea binelui să fie şi cu ştunta, adică omul să săvârşească faptele bune nu în necunoştinţă, ci cu silinţa de a cunoaşte tot mai bine voia lui Dumnezeu: „Ca să deosebiţi care este voia Lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit" (Rom.12, 2). Aceasta înseamnă putinţa, dar şi datoria creştinului de a se desăvârşi în virtute.

4)   Virtutea trebuie să se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaşte binele, ci trebuie a-1 şi face. „Nu cei ce aud Legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptaţi" (Rom. 2, 13);

5)    Virtutea creştină trebuie să fie însufleţită de dragoste curată către Dumnezeu şi către aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37).

în Sfânta Scriptură, cuvântul virtute este foarte rar folosit. în locul său, însă, sunt întrebuinţate cuvintele: dreptate, evlavie, faptă bună.

Care sunt roadele virtuţii?

Evagrie Monahul spune: „Virtutea este hrana sufletului" . Virtutea potoleşte pornirile

rele ale omului, înlătură ispitele, îl face pe creştin slobod de păcate şi rodeşte în sufletul lui binele cel câştigător de mântuire. Ea îl face pe creştin plăcut lui Dumnezeu, multumit în viaţa pământească şi fericit în viaţa viitoare. «Trăind în virtute, suntem ai lui Dumnezeu, spune Sfântul Antonie cel Mare».

De ce însă cei virtuoşi nu sunt feriţi de necazurile pământeşti?

Uneori vedem că oamenii cu o viaţă păcătoasă trăiesc în îndestulare sau chiar în risipă, în desfătare şi mulţumire, pe când cei virtuoşi sunt bântuiţi de necazuri şi strâmtorări.

Trebuie să ştim însă că mulţumirea adevărată nu ne-o dă numai îndestularea pământească, ci şi judecata conştiinţei. Păcătosul, chiar dacă trăieşte în situaţiile cele mai bune, este mustrat de conştiinţă pentru fărădelegile săvârşite, se teme mereu de pedepse şi este neliniştit, cu toate că alţii îl cred fericit.

Cel virtuos, dimpotrivă, chiar dacă trăieşte în strâmtorare pământească, având conştiinţa curată, îndură toate, cu nădejdea în bunurile vieţii viitoare şi este liniştit în inima sa. Necazurile pe care le îndură drepţii sunt pentru dovedirea virtuţii lor. Dumnezeu trimite adesea celor virtuoşi încercări grele, ca pedeapsă pământească pentru unele greşeli şi pentru ca răsplata în ceruri să le fie cu atât mai mare. Iar răutăţile unora faţă de alţii Dumnezeu le îngăduie, fiindcă El nu împiedică libertatea voinţei omeneşti.

însuşi Mântuitorul a suferit din partea oamenilor, rămânând şi în acest chip pildă măreaţă pentru Ucenicii Săi (Ioan 15, 20). Pilda Mântuitorului este menită să fie, deci, creştinilor mângâiere în suferinţele lor. Apoi trebuie ştiut că răsplata adevărată se dă abia în viaţa viitoare, când, precum spune Sfântul Apostol Pavel, „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera" (II Cor. 9, 6). Iar Sfântul Ambrozie spune: «Odihna lor (a nelegiuiţilor) este în iad, iar a ta în ceruri; casa lor este în mormânt, iar a ta în rai» (Despre slujirea preoţilor, I, cap. 16, Migne, P. L., XVI. col. 145.).

Virtutea este una singură?

După năzuinţă lăuntrică spre bine, virtutea este una singura. întrucât însă trebuinţele vieţii omeneşti şi legăturile dintre oameni sunt multe şi felurite, este firesc ca şi virtutea cea una, care călăuzeşte trebuinţele şi legăturile vieţii omeneşti, să ia mai multe înfăţişări şi astfel să vorbim de mai multe virtuţi.

Cum se împart virtuţile?

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă împarte virtuţile în: virtuţi teologice (religioase) şi virtuţi morale.

Ce sunt virtuţile teologice?

Virtuţile teologice sunt acelea care prind tărie în sufletul credinciosului cu ajutorul harului dumnezeiesc şi sunt îndreptate nemijlocit către Dumnezeu, apropiindu-1 pe credincios de izvorul vieţii religioase, care este Dumnezeu.

Virtuţile teologice le sădeşte Dumnezeu în suflet împreună cu harul sfinţitor; de aceea ele sunt virtuţi suprafireşti sau insuflate. Ele îndreaptă viaţa creştinului către Dumnezeu şi-i întăresc pornirea firească de a, împlini fapte bune. Fără ele nimeni nu se poate mântui. Virtuţile teologice sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea (I Cor. 13, 13). Despre ele s-a vorbit mai înainte.

Ce sunt virtuţile morale?

Virtuţile morale sunt acelea care călăuzesc viaţa creştinului faţă de sine şi faţă de semenii săi. Ele au drept scop moralizarea credinciosului şi a raporturilor cu semenii lui, adică întocmirea vieţii şi a rânduielilor dintre oameni după legile morale.

Aceste virtuţi se mai numesc şi cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuţi şi deci pe ele se reazemă viaţa cinstită.

Virtuţile morale se pot câştiga şi prin puterile fireşti cu care este înzestrat omul; de aceea ele se mai numesc virtuti fireşti sau câştigate.

Rădăcina acestor virtuţi stă în legea morală firească, sădită în firea, omului chiar de la creare. După învăţătura Bisericii noastre, însă, această fire slăbind prin păcatul strămoşesc, a adus cu sine şi slăbirea puterii morale fireşti a omului. De aceea, virtuţile răsărite din ea sunt firave şi slabe şi au nevoie de întărire prin harul dumnezeiesc; pentru a rodi fapte bune, necesare mântuirii.

Care sunt virtuţile morale?

Virtuţile morale cele mai de seamă sunt: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi bărbăţia.

Ce este înţelepciunea creştină?

înţelepciunea creştină este judecata şi chibzuirea creştinului de a se purta astfel în viaţa, încât să nu supere prin fapta sau vorba pe Dumnezeu şi pe semenii săi. Ea este virtutea călăuzirii cinstite şi pricepute a vieţii şi de aceea în Sfânta Scriptură se vorbeşte foarte des despre ea. Mântuitorul spune: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca Porumbeii" (Matei 10, 16), ceea ce tălmăceşte Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: „Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt din afară (de Biserică), preţuind vremea. Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia" (Col. 4, 6). Iar Sfântul Antonie cel Mare zice: «Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său şi care nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul şi 1-ar despărţi de nemurire».

 Aşadar, creştinul înţelept se fereşte de rău, lucrează după adevăr şi dreptate şi se îngrijeşte de mântuirea sufletului.

înţelepciunea creştină socoteşte şi preţuieşte orice faptă, numai după măsura de sfinţenie cuprinsă în ea. Ea se adăpa din înţelepciunea dumnezeiască, întrucât Mântuitorul a zis: „Eu sunt Calea; Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Pildă de înţelepciune sunt fecioarele din Sfânta Scriptură, care, prevăzând că Mirele poate veni în orice clipă, s-au pregătit din vreme şi L-au primit cum se cuvine (Matei 25, 1-13).

Din virtutea înţelepciunii creştine răsar: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia şi paza bună.

Iar împotriva ei se păcătuieşte prin: graba la fapte, nebăgarea în seamă a sfaturilor bune şi nestatornicia în lucru.

Ce este dreptatea creştină?

Dreptatea creştină este virtutea prin care creştinul îşi împlineşte, cu conştiinţă şi voie hotărâtă, toate îndatoririle sale faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. în Sfânta Scriptură găsim cuvântul dreptate în înţelesul de sfinţenie, adică de trăire după poruncile lui Dumnezeu. în acest înţeles, bătrânul Simeon este numit „drept şi temător de Dumnezeu" (Luca 2, 25), deoarece el se silea să trăiască întru totul după poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune şi despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, că era drept (Matei 1, 19).

A trăi după poruncile lui Dumnezeu înseamnă însă împlinirea datoriilor nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semeni. Pentru aceea, dreptatea creştină cere să respectăm drepturile fiecăruia, să dăm fiecăruia ce este al său, fără privire la folosul nostru şi să nu cerem nimic pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, în viaţa de obşte şi în legăturile dintre oameni, dreptatea este păzitoarea drepturilor fiecăruia şi prin aceasta ea este temelia bunei rânduieli dintre oameni, aducându-le propăşire în toate.

Iată cum din virtutea creştină a dreptăţii răsare, pentru credincioşi, şi ideea de dreptate socială, care călăuzeşte legăturile dintre oameni, după cele ce se cuvin fiecăruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fără dreptate socială nu este cu putinţă o aşezare temeinică a vieţuirii omeneşti.

Ce este cumpătarea creştină?

Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate faptele vieţii sale: în mâncare, băutură, îmbrăcăminte; în vorbe şi în toată purtarea sa.

„Să umblăm cuviincios, ca ziua; nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi In fapte de ruşine, nu în ceartă şi în Pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grijă de trup să nu o faceţi spre pofte" (Rom.13, 13-14), spune Sfântul Apostol Pavel. Virtutea cumpătării cere stăpânirea poftelor. „Să vă feriţi de poftele cele trupeşti, care se războiesc împotriva sufletului" (I Petru 2, 11). Sfântul Apostol Petru mai spune că pe lângă ştiinţă, omul trebuie să aibă şi cumpătare (II Petru 1, 6).

Cumpătarea nu îngăduie mai multe trebuinţe decât cele pe care le avem în firea noastră şi împiedică crearea de trebuinţe prisositoare. Prin aceasta, cumpătarea se arată foarte folositoare atât trupului, cât şi sufletului, căci ea pune frâu şi îndemnului la păcat.

Călcarea cumpătării se răsfrânge uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli îndelungate, chin şi chiar moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Lipsa de înfrânare în mâncare consumă şi putrezeşte trupul omenesc şi-l roade cu suferinţe, până ce e distrus printr- o boală îndelungă»(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântarea 29 la Epistola către Evrei, Migne, P. G., XXXIII, col. 208.).

Roadele virtuţii cumpătării sunt: blândeţea, smerenia, buna cuviinţă în vorbă şi purtare, sănătatea trupească şi sufletească.

Ce este bărbăţia creştină?

Bărbăţia sau curajul este însuşirea sufletească a creştinului de a-şi împlini cu statornicie îndatoririle sale şi a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile şi primejdiile vieţii. Ea se arată deci ca tărie sufletească de a împlini cuvântul Sfintei Evanghelii în viaţă, căci tăria sufletească este necesară atât pentru înfruntarea suferinţelor trupeşti, cât şi celor morale. Lupta împotriva ispitelor se duce cu puterea bărbăţiei creştine. Sfântul Apostol Pavel spune: „Fraţilor, întăriţi- vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. îmbrăcaţi-vă cu toate armele Lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului" (Efes. 6, 10-11).

Găsim în Sfânta Scriptură pilde pentru bărbăţia creştină?

Da. Astfel, pilda de tărie dă creştinului dreptul Iov, care a suferit fără murmur şi a strigat: „Oare omul nu este pe pământ ca într-o slujbă ostăşească?" (Iov 7, 1).

Dar cea mai mare pildă de tarie ne-a dat-o Mântuitorul, Care a biruit toate suferinţele şi ispitele. Pilda Lui au urmat-o toţi sfinţii şi martirii şi trebuie să o urmeze orice creştin.

Roadele virtuţii bărbăţiei sunt: răbdarea şi statornicia.

împotriva bărbăţiei se păcătuieşte prin:

1) Sfială, care face pe credincios să se teamă prea mult de greutăţile vieţii;

2)  Laşitate, care-l face să fugă de greutăţile vieţii;

3)   îndrăzneală, care-l face să nu vadă şi nici să cântărească primejdia, să se ducă la ea, împotriva judecăţii minţii sănătoase.

*

Din cele spuse despre virtuţile morale, înţelegem deci că ele sunt o lucrare văzută a iubirii faţă de Dumnezeu. împodobindu-se cu ele, creştinul va folosi şi în viaţa pământească, şi în cea viitoare, căci «sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru greşeli, pedepse», zice Sfântul Antonie cel Mare (Filocalia, vol. 1, p. 29.).

Dar, după cum creştinul are datoria să se împodobească cu frumuseţea vieţii creştine şi să facă fapte bune, tot aşa are şi datoria să se ferească de fapte rele, de păcat, căci: „Cine ştie să facă ce e bine, şi nu face, păcat are" (Iacov 4, 17).

construimcatedrala.ro