• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

BISERICA - LĂCAȘ DE RUGĂCIUNE PUBLICĂ

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce întelegem prin rugăciunea obştească sau rugăciunea Bisericii?

Prin rugăciunea obştească sau rugăciunea Bisericii se înţelege acel fel de rugăciune făcută în numele Bisericii din porunca ei, potrivit năzuinţelor ei şi după rânduieli întocmite de ea.

Spre deosebire de rugăciunea părţiculară, pe care fiecare o poate aduce lui Dumnezeu, Biserica are rugăciune comuna (obştească), adică la care iau parte toţi credincioşii.

Care sunt foloasele acestui fel de rugăciune?

Rugăciunea Bisericii, adică rugăciunea obştească, care se săvârşeşte de Biserică prin preoţii ei, este de un folos nepreţuit. Unindu-ne la rugăciune toţi credincioşii, în biserică, avem nădejdea neclintită ca Mântuitorul este în mijlocul nostru, rugându-Se pentru noi şi cu noi, după cum a făgăduit: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru de care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Ca unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 19-20). Pe de altă parte, acest fel de rugăciune mărturiseşte dragostea care uneşte inimile credincioşilor şi dă sfântei slujbe o înfăţişare mai sărbătorească. Ea este semnul văzut al unirii, care face din toţi fiii Bisericii un singur trup, dând mai multă putere şi mai mare lucrare rugăciunilor, fiindcă râvna unora împlineşte lipsurile altora. Credincioşii adunaţi în biserică la rugăciune arată unii faţă de alţii mai multă dragoste, prin pilda de adâncă cinstire ce o dau sfântei slujbe. în sfârşit, adunarea laolaltă pentru rugăciune a creştinilor seamană cu o tabară de luptă gata să înfrunte cu bărbăţie năvala iadului.

Ce este Biserica, privită ca locaş de rugăciune?

Biserica este locaşul sfânt, obştesc (public) în care se preamăreşte Dumnezeu, se săvârşeşte Taina Sfintei Jertfe a lui Hristos si în care se adună credincioşii spre a se împărtăşi din darurile şi adevărurile mântuirii, prin slujirile rânduite de Domnul nostru Iisus Hristos.

Dumnezeu nu a îngăduit evreilor să aibă alt templu afară de cel din Ierusalim, adică numai unul singur, din pricina înclinării spre închinarea la idoli. Nu tot aşa se petrece lucrul cu creştinii care, îndată ce se adună mai mulţi la un loc şi vor să-şi tocmească viaţa potrivit legii creştine, zidesc în mijlocul său în preajma aşezării lor si o biserică. Aceasta este «casa lui Dumnezeu, lăcaş sfânt, casă de rugăciune, pe pământ, în care locuieşte Cel ce este mai presus de cer, Dumnezeu; - lăcaş care închipuieşte răstignirea, îngroparea şi învierea lui Hristos» .

Care sunt începuturile rugăciunii obşteşti? Unde se adunau cei dintâi creştini ca să săvârşească Taina Sfintei Jertfe a lui Hristos?

Sfinţii Apostoli si cei dintâi creştini se adunau, la început, să săvîrşească Taina Sfintei Jertfe a lui Hristos în casa unuia dintre ei, iar mai târziu, în biserici anume zidite.

  1. Faptele Apostolilor vorbesc de mai multe ori despre cele dintâi adunări ale creştinilor din Ierusalim (Fapte 2, 46 s.u.). De bună seamă, casa în care Iisus Hristos a săvârşit Cina cea de Taină (Matei 26, 26) şi cea în care se găseau Sfinţii Apostoli cu Maica Domnului adunaţi în ziua Cincizecimii (Fapte 1, 13-14; 2, 1-3) au slujit drept model după care s-au zidit celelalte. Foişorul, în care Mântuitorul a săvârşit Cina cea de Taină, era o încăpere mare, iar camera în care se aflau adunaţi Sfinţii Apostoli, când S-a pogorât Sfântul Duh, era o încăpere la catul întâi al unei case: Acestea sunt cele dintâi biserici creştine. Asemenea biserici prin case aflăm în Troa, la catul al treilea al unei case (Fapte 20, 6-9); la Roma, în casa negustorilor creştini Acvila şi Priscila (Rom.16, 6); la Colose, în casa lui Nimfan (Col. 4, 15); în casa lui Filimon (Filimon 1, 2) şi altele.
  2. Pe măsură ce credinţa creştină se răspândea, se ridicau însă în, localităţile în care se aflau mulţi creştini şi biserici anume zidite (Fapte 11, 26). în veacul al doilea se zidesc biserici mai pretutindeni. Multe din ele au scăpat nedărâmate de prigoane şi, după mărturisirea Sfântului Iustin (t 163), într-unul din aceste locaşuri se adunau creştinii Duminica dimineaţa. Acolo însă unde prigoana era fără îndurare, creştinii îşi făceau locaşuri pentru rugăciune şi pentru săvârşirea Sfintei Liturghii La mormintele Sfinţilor Mucenici, în peşteri şi în catacombe. De aici a rămas obiceiul de a se zidi biserici pe mormintele Sfinţilor Mucenici şi, unde nu se află asemenea morminte, să se aşeze sfânte moaşte în piciorul Sfintei Mese din altarul bisericii.
  3. Pe ce vreme se adunau creştinii la rugăciunea Bisericii din timpul prigoanelor şi cu ce luminau locaşurile de rugăciune?

Pe vremea prigoanelor, ca şi în timpul Sfinţilor Apostoli, creştinii se adunau la Sfânta Liturghie unii în zorii zilei[1], alţii în liniştea nopţii, iar locaşurile în care se adunau erau luminate cu lumânari.

Încăperea în care ţinea Sfântul Apostol Pavel adunarea la Troa era luminată cu multe făclii (Fapte 20, 8). Adunările din catacombe şi din peşteri vor fi fost luminate negreşit cu lumânări, pentru că, pe lângă candela cu untdelemn, luminatul cu lumânări era cel mai obişnuit în vremea aceea. Biserica a păstrat până astăzi luminatul cu lumânari, pe lânga candelele cu untdelemn, în biserici, la Sfintele Slujbe; şi între puţinele lucruri îngăduite să stea pe Sfânta Masa în altar, se afla, neapărat, cel puţin o lumânare, care se aprinde când se slujeşte Sfânta Liturghie. Lumânarea aceasta din ceară curată înseamnă darul Sfântului Duh pe care îl primim în timpul Sfintei Liturghii şi al Jertfei care se aduce pentru toţi[2]. Ea închipuie şi pe Dumnezeu-Omul, izvorul vieţii şi al luminii, Care ne-a luminat prin Evanghelia Sa.

După ce au încetat prigoanele şi Biserica a dobândit pacea, unde s-a slujit Sfânta Liturghie?

După ce prigoanele au încetat şi Biserica a dobândit pacea, adică din vremea împăratului Constantin cel Mare (313) si până astăzi, Sfânta Liturghie se slujeşte în chip obişnuit numai în biserici anume zidite, pe o Sfânta Masa (sau Jertfelnic) aşezată în mijlocul Altarului.

Drepţii din Vechiul Testament făceau altarul de jertfă dintr-o grămadă de pietre (Ies. 20, 25-26). Noe a făcut unul când a ieşit din corabie şi tot aşa au făcut şi Avraam, Isaac, Iacov şi Moise în felurite împrejurări. În templul din Ierusalim erau două altare: unul al arderilor de tot, aşezat în tinda templului, altul, pentru ars tămâie, aşezat în Sfânta.

Unde se zideşte de obicei o biserică?

O biserică se zideşte de obicei pe un loc mai înalt în mijlocul parohiei.

l. În Vechiul Testament, Dumnezeu Se descoperă pe munţi; Mântuitorul S-a rugat pe munte; pe munte era zidit templul din Ierusalim, aceasta preînchipuire a Bisericii creştine, care, după cuvântul Domnului Hristos, se cuvine să se zidească pe piatră (Matei 16, 18). Locurile înalte îndeamnă îndeosebi la rugăciune; pe ele te afli departe de vuietul lumii; zgomotul pătrunde mai anevoie şi te simţi mai aproape de Dumnezeu. Iisus însuşi S-a dat pe Sine jertfă pe muntele Golgota. Locul cel mai înalt aminteşte că Biserica este cetatea din vârful muntelui (Matei 5, 14); este noul Ierusalim, pe care Sfântul Ioan Evanghelistul l-a văzut pogorându-se din cer (Apoc. 21,10). Când biserica se află zidită în mijlocul parohiei, ne dă să înţelegem şi ne aminteşte că Bunul Păstor stă necontenit în mijlocul turmei Sale celei cuvântatoare, sub chipul Sfintei Împărtăşanii ce se păstrează în biserică pe Sfânta Masa, în Altar. De aceea ne şi închinăm ori de câte ori trecem pe lânga o biserică.

Biserica, locaş de rugăciune, se mai numeşte «casa lui Dumnezeu»[3], iar după nevoile pe care le slujeşte se numeşte biserica Parohială, în care se îmbisericesc creştinii dintr-o parohie; biserica de cimitir, în care se fac slujbele de pomenire a morţilor; biserica mânăstirească, în care se îmbisericesc călugării dintr-o mânăstire, şi episcopie (ori mitropolie), căreia în vremurile mai noi i se zice catedrală, în care se află scaunul arhieresc al chiriarhului unei eparhii.

Cum este întocmită o biserică pe dinafară?

O biserica este întocmită pe dinafară ca şi pe dinăuntru, încât să ne îndemne cât mai mult la rugăciune şi evlavie.

Pe dinafară, de obicei, biserica este înaltă şi mai impunătoare pentru că ea este locaşul Celui Preaînalt. Este totdeauna cu altarul îndreptat spre Răsărit[4], adică spre Soarele cel duhovnicesc, Care este Hristos, „lumina lumii", ce vine de la Răsărit. Are de obicei o turlă care, ca un deget ridicat în sus, arata partea cerească şi parcă zice: „Cele de sus căutaţi" (Col. 3, 1). În turlă se aşază toaca şi clopotele, care cheamă la rugăciune şi cu sunetul lor de sărbătoare dau praznicelor noastre o şi mai mare strălucire. În vârful turlei stă crucea, arătând că în biserică se preamăreşte Hristos Cel răstignit, Care a împăcat cerul cu pământul.

Câte părţi are o biserică şi cum este împodobită pe dinăuntru?

De obicei o biserică trebuie să aibă trei părţi: nartică (nartex) sau pronaos, naos (naie) şi altar. Unele biserici au în faţă câte un pridvor cu arcuri deschise, sprijinite pe stâlpi de piatră împodobiţi cu frumoase sculpturi.

1. Nartica sau pronaosul este încăperea în care în vremea veche stăteau catehumenii (cei care se pregăteau de botez). În vremurile mai noi aici stăteau femeile. Aici se păstrează vasul în care se botează pruncii (colimvitra); iar în biserica de mânăstire aici se face slujba Litiei de la Vecernie, a înmormântarii călugărilor şi altele. Din nartică se pătrunde în naos.

2.   Naosul (nava) sau «biserica cea din faţă altarului arată lumea văzută şi cerul cel văzut» . Aici stau creştinii la rugăciune; el este corabia în care credincioşii plutesc pe valurile vieţii şi se mântuiesc de primejdiile lor, precum pe Noe corabia l-a izbăvit de înecul potopului. El închipuie corabia ce duce în patria cerească pe creştini, călători pe acest pământ. Naosul este despărţit de altar printr-un perete de lemn, ori de zid împodobit cu maiestrite sculpturi poleite cu aur şi cu icoane frumos zugrăvite. Acest perete se cheamă catapeteasmă (tâmplă sau iconostas) şi înseamnă «osebirea celor văzute de cele nevăzute» . Pe catapeteasmă icoanele sunt aşezate într-o anumită ordine: în rândul întâi sunt aşezate marile icoane de o parte şi de alta a uşilor împărăteşti: la dreapta icoana Mântuitorului şi a hramului bisericii, iar la stânga a Maicii Domnului şi a unui ierarh (Sfântul Nicolae sau altul). Deasupra acestora, se afla icoanele celor 12 praznice împărăteşti; în rândul următor sunt icoanele Sfinţilor Apostoli, având la mijloc icoana Mântuitorul ca arhiereu şi împărat. în rândul al patrulea vin icoanele proorocilor, având la mijloc pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe, obiectul prezicerilor profeţiilor din Vechiul Testament, iar în rândul al cincilea sus, în vîrful catapetesmei, stă Sfânta Cruce, cu chipul lui Iisus răstignit, având de o parte pe Maica Domnului şi de alta pe Sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul. în faţa catapetesmei atârnă frumoase candele. La oarecare depărtare de catapeteasmă se află unul sau două iconostase (tetrapod), pe care stă icoana învierii Domnului, în zilele de Duminică, iar în celelalte sărbători, icoanele praznicelor.

3.  Altarul este încăperea în care se intră prin cele trei uşi făcute în catapeteasmă. Uşa de la mijloc, în două canaturi, poartă numirea de uşi împărăteşti, având zugrăvită icoana Bunei- Vestiri, începutul mântuirii noastre, şi amintind că prin întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul s-a deschis oamenilor cerul. Prin aceste uşi intră şi ies numai arhiereul şi preoţii în timpul slujirii Sfintei Liturghii şi a celor şapte Laude. Cele două uşi laterale pe care sunt zugrăvite icoanele arhanghelilor Mihail şi Gavriil, sau ale unor diaconi, slujesc să intre şi să iasă diaconii şi ceilalţi slujitori ai Bisericii. Icoanele celor doi arhangheli amintesc că acolo unde tronează Dumnezeu, se cuvine a intra cu evlavie şi cu curăţie îngerească.

Ce este Altarul bisericii şi ce înseamnă el?

Altarul este partea cea mai sfântă a bisericii şi închipuie cerescul cort, unde sunt adunările îngerilor şi odihna sfinţilor[5], «şi îl avem ca alt cer»[6].

Cum este întocmit Altarul?

Altarul este astfel întocmit încât să răspundă la slujirea Sfintei şi înfricoşatei Jertfe fără de sânge, ce se aduce aici ori de câte ori se slujeşte Sfânta Liturghie.

1. în mijlocul altarului se afla Sfânta Masa (prestolul) sau Jertfelnicul. Pe ea se aduce Sfânta Jertfa cea fără de sânge a Noului Testament şi pe ea petrece mijlocind pentru noi Iisus Hristos, în Sfânta împărtăşanie. De aceea, locul cel mai sfânt dintr-o biserică este Sfânta Masă şi, deoarece Sfânta Jertfă cea fără de sânge este miezul Sfintei Liturghii, Sfinta Masă nu poate lipsi de la nici o biserică. Ea este icoana mormântului lui Iisus Hristos, închipuirea Cinei celei de Taină, a crucii şi a răstignirii lui Hristos, icoana scaunului pe care şade Mielul dumnezeiesc (Apoc. 5, 6) şi sub care sufletele drepţilor ucişi pentru Cuvântul lui Dumnezeu aşteaptă preamărirea (Apoc. 6, 9)[7].

Sfânta Masă se face din piatră, deoarece închipuie mormântul de piatră al lui Hristos, „piatra cea din capul unghiului" (Ps. 117, 22), şi este în patru colţuri, «închipuind cele patru părţi ale lumii şi din ea se hrănesc cele patru margini ale lumii»[8]. Ea este acoperită întâi cu o pânză albă, ţesută din in, numită cămaşă, care închipuie giulgiul cel de pe dumnezeiescul Trup al Celui ce a murit pentru noi; apoi deasupra vine o altă acoperitoare numită îmbrăcămintea mesei, făcută dintr-o ţesătură mai luminată, care închipuie veşmintele Mântuitorului cele strălucitoare ca lumina (Matei 17, 2) şi este mărirea lui Dumnezeu[9]. în piciorul Sfântei Mese se aşază părticele din Sfintele Moaşte, obicei păstrat de pe vremea când bisericile se zideau pe mormintele sfinţilor mucenici, rânduială întărită de Sfintele Sinoade[10]

Ce se afla pe Sfânta Masă?

Pe Sfânta Masă trebuie să se afle Antimisul, Evanghelia, o cruce, un sfeşnic cu lumânare şi un chivot pentru păstrat Sfânta Cuminecătură, Dumnezeiescul Trup şi Sânge al Mântuitorului noastru Iisus Hristos.

  1. Antimisul este o năframă în patru laturi, ţesută din in ori din mătase, pe care se află întipărită icoana punerii în mormânt a Mântuitorului. în cusătura Antimisului se aşază Sfinte Moaşte, pentru că pe el se slujeşte Sfânta Liturghie. Când nu se face slujba, Antimisul stă pe Sfânta Masă împăturit într-o învelitoare care închipuie năframa ce acoperea dumnezeiescul cap al lui Hristos în mormânt. Obârşia Antimisului vine din vremea marilor prigoane împotriva creştinilor. Atunci, spre a feri Sfintele Daruri să fie pângărite de păgânii care năvăleau în biserici în timpul Sfintei Liturghii, preoţii înfăşurau Sfintele Daruri într-o pânză sfinţită şi, fugind cu ele într-un loc ferit, continuau slujba Sfintei Liturghii, întreruptă de navala păgânilor. Şi azi, de s-ar întâmpla să ia foc biserica, în timpul Sfintei Liturghii, preotul slujitor poate, dacă e nevoie, să înfăşoare sfântele vase, Potirul şi Discul, în Antimis şi să le ducă într-un loc potrivit, unde să ispravească de slujit Sfânta Liturghie, Antimisul servindu-i de Masă sfântă. Antimisul nu poate lipsi de pe nici o Sfântă Masă din bisericile în care se slujeşte Sfânta Liturghie. Fără el nu se poate face Sfânta Liturghie. în împrejurări deosebite, ca de pildă în război, pe câmpul de luptă, se poate face Sfânta Liturghie în orice loc potrivit, dacă avem Antimis.
  2. Sfânta Evanghelie, legea cea nouă, închipuind pe Hristos, stă de-a pururi pe Sfânta Masă, pe Antimis. Aici se mai află o cruce, pentru că pe Sfânta Masa se înnoieşte necontenit dumnezeiasca Jertfă de pe Golgota; una sau mai multe lumânări de ceară, care ard în vremea sfântelor slujbe, şi un chivot, în care se păstrează Sfânta împărtăşanie pentru grabnica împărtăşire a celor bolnavi, ce nu pot veni la Sfânta Liturghie. Pentru aceasta arde în altar pururea o candelă, atârnată deasupra Sfintei Mese, arătând ca „LuminaLumii" (Ioan 8, 12) se află pe Sfânta Masă.

În afară de Sfânta Masă, ce alte lucruri deosebite se mai află în altar?

Se mai află proscomidiarul, scaunul cel de sus şi diaconiconul. Proscomidiarul este o mică masă prinsă în scobitura din zidul din partea de miazănoapte a Altarului. Pe această măsuţă se pregăteşte din pâine şi vin Sfânta Taina a Jertfei celei fără de sânge de la Sfânta Liturghie. Proscomidiarul închipuie peştera din Betleem în care S-a născut Hristos şi ieslea în care S-a culcat[11]. Scaunul cel de sus se află în spatele Altarului; pe el stă arhiereul în timpul citirii Apostolului, închipuind pe Hristos, marele Arhiereu. Diaconiconul e ca şi proscomidiarul o încăpere în partea de miazăzi a Altarului şi numai la bisericile mai mari. în el se păstrează sfântele vase şi odăjdii ale bisericii, date în grija diaconilor.

Care este cea mai frumoasă podoabă a unei biserici?

Cea mai aleasă şi mai mişcătoare podoabă a unei biserici este pictura, dacă biserica este zugrăvită peste tot după rânduială.

Biserica pe dinăuntru este împodobită cu sfeşnice, cu policandre şi cu o candelă pentru luminat. Ele sunt lucrate din metale preţioase; totuşi, cea mai aleasă podoabă este pictura.

într-o biserică pereţii sunt acoperiţi pe dinăuntru, uneori şi pe dinafără, din altar şi până în pridvor, cu icoane - după rânduiala iconografică.

Ce este târnosirea unei biserici şi cum se face?

După ce o biserică a fost terminată de zidit şi înzestrată cu tot ce trebuie pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, este chemat chiriarhul locului ca să o târnosească (sfinţească) pentru slujirea Sfintei Liturghii.

Târnosirea unei biserici este unul din cele mai sărbătoreşti praznice ce se pot face într-o parohie. Ea este preînchipuită în Vechiul Testament: Moise târnoseşte, după porunca lui Dumnezeu, cortul sfânt (Ies. 40, 9), iar Solomon, templul din Ierusalim (III Regi 8). Numai chiriarhul locului sau un preot anume împuternicit de el poate târnosi o biserică.

Momentele cele mai de seamă ale sfântei slujbe de târnosire sunt acestea: în ajunul zilei hotărâte pentru târnosire, arhiereul merge, la vremea vecerniei, de aşază Sfintele Moaşte ce vor fi puse a doua zi în Sfânta Masă a bisericii noi, pe masa Proscomidiei din vechea biserică, unde rămân până dimineaţă zilei următoare. În acea dimineaţă, arhiereul ridică Sfintele Moaşte şi le aduce la biserica nouă cu mare Litie. Aici se află pregătite cele trebuincioase târnosirii: apă sfinţită, mirodenii, apă caldă, burete de şters, îmbrăcăminte pentru Sfânta Masă şi altele. După ce se îmbracă în toate odăjdiile, arhiereul pune un preot să fiarbă mirodeniile, apoi dă binecuvântare de începere a sfântei slujbe a târnosirii. După rugăciunile începătoare, ridică Sfintele Moaşte şi iese afără din biserică, însoţit de preoţi şi de tot poporul, la înconjurarea de trei ori a bisericii. Înconjurarea de trei ori înseamnă că acest sfânt locaş va fi închinat lui Dumnezeu, Cel în trei Ipostasuri. La cele trei înconjurări se fac trei opriri, se citesc trei Evanghelii şi diferite rugăciuni, apoi se unge cu Sfintul Mir biserica, în trei locuri din afără. În timpul înconjurării se trag toate clopotele bisericii, un preot stropeşte cu apă sfinţită pereţii, cântăreţii căntă troparele înnoirii şi pe lângă ziduri ard lumânări şi tămâie. După a treia înconjurare, arhiereul se opreşte la uşa de intrare, închisă pe dinăuntru, face o rugăciune şi rosteşte de trei ori cu glas tare versetul din Psalmul 23, 7: „Ridicaţi căpetenii porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra împăratul slavei", iar un preot dinăuntru, care ţine uşa închisă, întreabă de trei ori, cu versetul următor (8) al aceluiaşi psalm: „Cine este acesta împăratul slavei?" După aceste întrebări şi răspunsuri, uşa se deschide şi arhiereul cu toţi credincioşii pătrund în biserică, intră în Altar şi aşază Sfintele Moaşte în scobitura făcută special în Sfânta Masă, acoperindu-le cu mirodenii. Mirodeniile închipuie miresmele cu care a fost uns în mormânt trupul Mântuitorului, fiindcă Sfânta Masă închipuie mormântul Domnului nostru Iisus Hristos. Deasupra se aşază o lespede de piatră cioplită şi bine lustruită, care se spală cu apă caldă şi cu săpun, se şterge bine cu buretele, se udă cu apă de trandafiri şi apoi se unge cu Sfânt Mir. Ungerea cu Sfânt Mir este lucrarea cea mai de seamă a târnosirii, pentru că, după cum spune Sfântul Dionisie Areopagitul, «prin vărsarea Sfântului Mir se îndeplineşte sfinţirea cea sfântă a dumnezeiescului altar»[12]. După ungerea cu Sfântul Mir, se lipesc în cele patru colţuri ale Sfintei Mese icoanele celor patru Evanghelişti, deoarece Sfânta Masă închipuie toată Biserica, adunată de la cele patru margini ale lumii, prin propovăduirea Evangheliei[13], se îmbracă cu cele două acoperăminte şi deasupra se aşază Antimisul şi celelalte lucruri sfânte ce trebuie să stea pe Sfânta Masă. Apoi arhiereul înseamnă cruciş cu Sfântul Mir cei patru pereţi dinăuntrul bisericii şi catapeteasma şi, după câteva rugăciuni, târnosirea bisericii e terminată. Toată slujba târnosirii, alcătuită din cântari, citiri din Vechiul şi Noul Testament şi din rugăciuni este astfel întocmită încât răspunde în întregime scopului pentru care a fost rânduită.

După târnosirea bisericii, se slujeşte Sfânta Liturghie şi datoria este ca, în toate zilele, timp de saşe săptămâni, să se slujească Sfânta Liturghie neîntrerupt.



[1]    Pliniu cel Tânar, Scrisoarea nr. 95 sau 97 către împăratul Traian, c. 111-113.

[2]    Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 134, p. 186.

[3]    Canonul 15 al Sinodului din Ancira si Canonul 28 al Sinodului din Laodiceea.

[4]    Constituşiile Apostolice, în „Sfinţii Părinţi Apostolici", II, c. 57, vol. 2, 1927, p. 75.

[5]    Ibidem, p. 385.

44() Ibidem, p. 387.

[7]     Sf. Gherman al Constantinopolului, Istoria bisericească mistică, Migne, P. G., XCVIII, col. 383-453, c. 9, p.

41412.

[8]    Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 182.

[9]    Ibidem, cap. 112.

[10]   Canoanele: 7 al Sinodului VII Ecumenic şi 14 al Sinodului din Cartagina.

[11]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., p. 137.

[12]   Sf. Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, cap. 4, p. 117, trad. C. Iordachescu.

[13]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., p. 112.

construimcatedrala.ro