• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

ÎMPĂRTĂŞIREA (Cuminecarea sau Sfânta Euharistie)

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Sfânta Împărtăşanie este Taina prin care creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, care păstrează numai pentru ochii noştri trupeşti chipul de pâine şi de vin.

Când a fost aşezată această Sf. Taină?

Sf. Taină a împărtăşaniei a fost aşezată de Mântuitorul la Cina cea de Taina, când a luat pâinea, S-a rugat şi a binecuvântat-o zicând: „Luati, mâncaţi, acesta este trupul Meu". Apoi a luat paharul, a mulţumit, 1-a binecuvântat zicând: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea Păcatelor„ (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; Ioan 6, 35; I Cor. 11, 23-25). Apoi a adăugat: „Aceasta s-o faceţi întru Pomenirea Mea" (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24 şi 25).

Cum ajung pâinea şi vinul Trupul şi Sângele Mântuitorului?

Prin prefacerea lor în Trupul adevărat şi Sângele adevărat al Mântuitorului cu puterea Duhului Sfănt invocată asupra lor de epsicopul sau preotul liturghisitor (epicleza). De aceea Sf. împărtăşanie este prelungirea întrupării Domnului.

Ce este această prefacere?

Încă din timpul vieţii Sale, înainte de Patimi, Mântuitorul Se înfăţişează oamenilor ca „Pâinea vieţii" şi ca adevărată mâncare şi băutură: „Eu sunt pâinea vieţii... Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De vă mâncă cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci; iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu... Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevârată mâncare şi sângele Meu este adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru el" (Ioan 6, 48, 51, 53-56). Mântuitorul ne asigură că noi vom mânca Trupul Lui şi vom bea Sângele Lui cu adevărat, nu în închipuire, cum pretindeau ereticii timpurilor vechi şi unii dintre protestanţi. Sf. Apostol Pavel întăreşte acest lucru prin cuvintele: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie vinovat va fi Trupului şi Sângelui Domnului„ (I Cor. 11, 27). Dar cum se preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Mântuitorului este o Taină care depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Sf. Părinţi susţin că puterea Sf. Duh, care coboară la rugăciunea preotului, preface pâinea şi vinul. Iată ce spune în această privinţă Sf. Ioan Damaschin: «însăşi pâinea şi însuşi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului. Iar dacă întrebi de chipul cum se petrece (aceasta), ţi-e de ajuns să auzi că prin Sf. Duh, aşa cum Domnul Şi-a luat Luişi în Sine trupul din Sf. Născătoare de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Nu ştim nimic mai mult decât că este Cuvântul adevărat, lucrător şi atotputernic al lui Dumnezeu, dar chipul cum, nu poate fi cercetat. Nu e lipsit de interes să spun şi acest lucru că după cum în chip firesc pâinea prin mâncare şi vinul şi apa prin băutură se prefac în trupul şi sângele celui ce mănâncă şi bea şi nu ajung un alt trup pe lângă cel dintâi, tot aşa pâinea punerii înainte, vinul şi apa, prin chemarea şi venirea Duhului Sfânt, se prefac într-un chip mai presus de fire în Trupul şi Sângele lui Hristos şi nu sunt doi, ci unul şi acelaşi... Pâinea şi vinul nu sunt icoana Trupului şi Sângelui lui Hristos - să nu fie! -, ci însuşi Trupul îndumnezeit al Domnului, pentru că Domnul însuşi a zis: „Acesta este nu chipul Trupului, ci „Trupul Meu" şi nu chipul Sângelui, ci „Sângele Meu"» .

Pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului din timpul vieţii Sale pământeşti, sau în Trupul şi Sângele de după Înviere?

Ele se prefac în Trupul şi Sângele luate de Fiul lui Dumnezeu la întrupare din Fecioara Maria, Trupul cu care a pătimit pentru păcatele noastre şi a înviat. Din momentul prefacerii, Domnul rămâne continuu, întreg şi acelaşi, sub amândouă chipurile şi în fiecare parte în Sf. împărtăşanie (Euharistie).

Când are loc prefacerea şi se săvârşeşte deci această Taină?

În timpul Sf. Liturghii, şi anume atunci când preotul, ridicând mâinile, fruntea şi inima către cer, se roagă fierbinte lui Dumnezeu, în taină: «Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste darurile acestea, ce sunt puse înainte, şi fă, adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău; iar ce este în paharul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt! Amin. Amin. Amin.» Pâinea şi vinul se prefac acum în însuşi Trupul şi Sângele Domnului. în timpul acesta la strană se cântă «Pre Tine Te laudăm».

Sfânta Împărtăşanie e numai o Taină sau e mai mult decât atâta?

Sf. împărtăşanie este şi jertfă. Lucrul se vede întâi din înseşi cuvintele de întemeiere a acestei Taine unde se spune: „Acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi„ (I Cor. 11, 24). „Acesta este sângele Meu, al legii celei noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26, 28). „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi" (Luca 22, 19).

„Acest Pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu, carele pentru voi se varsă" (Luca 22, 20). Despărţirea trupului de sânge arată firea de jertfă a Sf. împărtăşanii: Trupul se frânge şi Sângele se varsă numai în jertfă. în al doilea rând, Sf. împărtăşanie face prezentă şi continuă jertfa de pe Golgota. Mântuitorul e şi jertfitor şi jertfă. E jertfitor ca Arhiereu şi jertfă nouă întocmai ca sfânta Sa jertfă pe Cruce.

Care sunt roadele împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului?

Cel ce se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului se uneşte tainic cu Domnul şi prin aceasta îşi umple sufletul cu har şi cu toate bunurile duhovniceşti pe care le aduce o asemenea unire: „Cel ce manâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el" (Ioan 6, 56). îşi sporeşte viaţa duhovnicească: „Cel ce Mă mănâncă va trăi prin Mine" (Ioan 6, 57); „Cel ce mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac" (Ioan 6, 58). Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu susţine că Sf. împărtăşanie «este leacul nemuririi». Acelaşi lucru îl învaţă şi Liturghiile Sf. Vasile şi a Sf. Ioan Gură de Aur. Acestea din urmă au cuvintele: «Mă împărtăşesc eu (se împărtăşeşte) robul lui Dumnezeu... spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci». Sf. împărtăşanie păstrează şi strânsa legătură cu întregul Trup al Bisericii, în care Domnul Se află fără întrerupere.

Cine are dreptul de a da Sfânta Împărtăşanie?

Numai preotul (sau arhiereul). Diaconul poate împărtăşi la vreme de mare nevoie pe mireanul ce se apropie de moarte, numai dacă e lipsă de preot. Dacă într-un asemenea caz lipsea şi diaconul, dar erau la îndemâna Sfintele Taine, Sfântul Simion al Tesalonicului - pentru cazuri «de mare nevoie şi cu multă luare aminte» - îngăduia prin pogorământ ca, chiar şi un cântăreţ sau un credincios mai curat şi mai cucernic să poată împărtăşi pe cel ce e pe moarte, spre a nu răposa acesta lipsit de merindea vieţii celei veşnice. Călugării şi pustnicii, care vieţuiesc în locuri depărtate de biserici şi de preoţi, de asemenea se pot împărtăşi singuri, dar cu o anumită rânduială.

Când şi de câte ori pe an se cuvine să se împărtăşească credinciosul?

Impărtăşirea creştinului fiind strâns legată de spovedanie sau mărturisire, tot ce am spus despre timpul sau termenele de spovedanie se potriveşte şi aici. Adăugam ce spun despre acest lucru Povăţuirile din Liturghier: «Preoţii de enorie să înveţe pe poporenii lor ca, într-un cuget curat, atât parte bărbătească cât şi femeiască, de va fi cu putinţă la praznice, iar de nu, negreşit în cele patru posturi de peste an, să se pregătească pentru Sfânta împărtăşanie... Iar de vor vrea să se apropie de Sfânta împărtăşanie şi afară de cele patru posturi obişnuite, să postească mai înainte... şi să se pregătească după rânduială, prin mărturisirea păcatelor... » .

De dorit este ca fiecare creştin să se împărtăşească cât mai des, bineînţeles pregătindu-se din vreme pentru aceasta (I Cor. 11, 28-29).

Cine se poate împărtăşi?

Numai cei pregătiţi şi vrednici, căci aşa ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea alin pahar; căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osânda îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului" (I Cor. 1l, 28-29). La fel ne învaţă şi Sfinţii Părinţi[1].

în general, sunt opriţi de la împărtăşire cei vinovaţi de păcate grele (lepadare de credinţă, ucideri, desfrânare, curvii, furturi şi hoţii, cămătarii[2], cei ce umblă cu farmece sau vrăji şi descântece), după cum scrie în Molitfelnic la învăţătura pentru canoanele de spovedanie, şi aceia pe care îi va găsi nevrednici duhovnicul[3]. Dar chiar cei curaţi şi vrednici nu se pot împărtăşi fără pregătirea trebuincioasă.

Cum se cuvine să ne pregătim pentru împărtăşire?

Pregătirea pentru împărtăşire este trupească şi sufletească. Ea constă din:

a) spovedanie (mărturisirea păcatelor), fără de care nimeni nu se poate împărtăşi. Numai copiii până la vîrsta de 7 ani sunt scutiţi de spovedanie;

b)  împăcarea cu toţi. Să nu fii certat cu nimeni şi să nu ai nimic împotriva cuiva;

c)     înfrânarea de la orice poftă (împreunarea trupeasca) cel puţin cu câteva zile înainte[4] şi abţinerea de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii; numai celor bolnavi pe moarte li se poate da Sfânta împărtăşanie pe mâncate.

d)      Citirea pravilei pentru împărtăşire, adică a rugăciunilor pregătitoare pentru împărtăşirea cu vrednicie, pe care uneori le citeşte preotul în numele credincioşilor, în biserică, înainte de împărtăşire[5]. (Vezi-le în Ceaslov sau în Cartea de Rugăciuni).

Când şi cum se împărtăşesc credincioşii (mirenii)?

Credincioşii (mirenii) se împărtăşesc afără din Altar, în faţa uşilor împărăteşti, după ce se împărtăşesc sfinţiţii liturghisitori, anume atunci când răsună chemarea: «Cu frică lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să va apropiaţi». în fruntea lor, adică îndată după clerici, se împărtăşesc mai întâi slujitorii bisericeşti inferiori, care au hirotesie de ipodiaconi, citeţi sau cântăreţi, apoi călugării fără hirotonie şi în fine credincioşii de rând . La vremea cuvenită se apropie fiecare cu cuviinţă şi cu evlavie, în linişte şi cu bună rânduială, întâi bărbaţii, începând cu cei mai bătrîni, apoi femeile şi în urmă copiii, ţinînd în mînă câte o lumânare aprinsă, în semn de bucurie şi cinste pentru stăpânul Hristos al Cărui Sfânt Trup şi Sânge îl vor primi în casa trupului şi a sufletului lor. înainte de a-i împărtaşi, preotul citeşte, în numele lor şi în auzul tuturor, rugăciunile pe care le zic şi sfinţiţii slujitori în altar în timpul împărtăşirii lor: «Cred, Doamne, şi mărturisesc...», «Cinei Tale celei de taină...» şi «Nu spre judecata sau spre osândă...». Bun şi frumos este obiceiul vechi ca înainte de împărtăşire, fiecare să-şi ceară iertare de la toţi cei din biserică , sărutând cei mai mici mâna celor mai mari în semn de supunere şi de respect (copiii faţă de părinţi, finii faţă de naşi). Spre deosebire de clerici, credincioşii primesc deodată atât Trupul cât şi Sângele Domnului din potir, cu linguriţa, din mâna preotului, care spune de fiecare dată: «Se împărtăşeşte robul (roaba) Lui Dumnezeu (N) cu cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci».

În timpul când se împărtăşesc credincioşii, la strană se cântă chinonicul, adică imnul împărtăşirii: «Trupul lui Hristos primiţi...» sau «Cinei Tale celei de taină...».

După împărtăşire fiecare îşi şterge buzele cu ştergarul din mâna preotului, sărută Sfântul Potir, ca pe însăşi coasta lui Hristos, din care a curs sânge şi apă, şi se închină mulţumind lui Dumnezeu. Apoi primeşte anaforă, la Paşte artos sau „Paşte mic", puţin vin pentru a-şi clăti gura şi pentru ca să nu mănânce altceva după Sfânta împărtăşanie.

Cel ce a primit Sfânta împărtăţanie se cuvine să nu mai sărute icoane sau mâna cuiva, să nu scuipe pe jos şi să aibă grijă mai cu seama ca nici un cuvînt de ocară, de blestem, de clevetire sau orice vorbire deşartă să nu spurce gura sa, pentru cinstirea dumnezeiescului Trup şi Sânge pe care l-a primit în ea.

Cum se face împărtăşirea bolnavilor?

Bolnavii pot fi împărtăşiţi de preot afără din biserică, adică la casele lor, sau la spital, cu părţicele din Sfântul Trup, sfinţit anume pentru acest scop în Joia Patimilor şi păstrat în Altar, în chivotul de pe Sfânta Masă. în aceste cazuri, împărtăşirea se face după o rânduială deosebită, înscrisă în Molitfelnic (Rânduială ce se face când se va întâmpla a se da foarte grabnic celui bolnav împărtăşirea). Nu se poate da însă Sfânta împărtăşanie bolnavilor căzuţi în stare de inconştienţă, neşimtire sau celor ieşiti din minţi, nebuni.



[1]     Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la epist. către Efes; Sf. Anastasie, Patriarhul Antiohiei (La Nic: Milas, Canoanele..., II, 2, p. 261-263). Comp. şiMolitfele din Can. (Rânduiala Sf. împărtăşiri)

[2]    Can. 32 al Sf. Nichifor Mărturisitorul (La Nic. Milaş, op. cit., vol. II, part. II, p. 239.

[3]    Vezi mai pe larg Liturghierul ed. 1987, p. 445-446.

[4]     Sf. Ap. Pavel, în Epist. I către Cor., 7, 5; Zimotei, Episcopul Alexandriei, Can. 5 (la Milas, op. cit., trad. p.

152), Sf. Simion al Tesalonicului, Răsp. la întreb. 16, trad. rom. p. 315; Tipicul cel Mare (al Sf. Sava), cap. 34, 5p3.5 42.

[5]     Despre pravila de cuviincioasă pregătire sufletească şi trupească pentru împărtăşire, vezi mai pe larg în

Povăţuirile din Liturghier, ed. 1987.

HIROTONIA (preoția)

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Hirotonia sau Preoţia este Taina prin care cei anume pregătiţi primesc, prin punerea mâinilor şi rugăciunea Arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinţi prin Sf. Taine şi slujbele bisericeşti şi de a conduce pe cei credincioşi la mântuire (Matei 28, 19-20).

Hirotonia e cuvânt grecesc, care se tălmăceşte: alegere prin ridicarea şi punerea mâinilor, pentru ca orice har în legătura cu gradele preoţiei se dă prin punerea mâinilor Episcopului.

Prin Taina Hirotoniei se aşază în Biserică cele trei trepte sau stări ale preoţiei, adică (începând de jos în sus): diaconia, preoţia şi arhieria. La treptele de sus se ajunge numai trecând prin cele de jos, adică: cel ce se hirotoneşte preot trebuie să fie mai întâi hirotonit diacon şi apoi preot.

Ce sunt hirotonia şi hirotesia?

Fiecare dintre cele trei trepte are rânduiala ei proprie de hirotonie. Cel ce vrea să fie hirotonit diacon trebuie să treacă mai întâi prin alte două trepte, şi anume: slujba de citet şi ipodiaconatul. Ele se dau prin hirotesie. Acest cuvânt înseamnă, simplu, punerea mâinilor; hirotesia nu e tot una cu hirotonia. Hirotonia înseamnă învestirea cu una din treptele preotiei, pe când hirotesia înseamnă acordarea unei stujbe bisericeşti inferioare sau a unor grade şi ranguri onorifice în ierarhia bisericească administrativă.

Cel ce se hirotoneşte diacon este făcut deci întâi citeţ şi apoi ipodiacon.

Când a aşezat Mântuitorul această Sf. Taină?

Mântuitorul a aşezat această Sf. Taină chiar în prima zi a învierii Sale, prin cuvintele spuse Apostolilor: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi. Şi aceasta zicând, a suflat asupra lor şi a zis lor: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 21-23). Aci nu se arată că partea văzută a Tainei, adică punerea mâinilor şi rugăciunea, a fost rânduită de Domnul, dar Sf. Scriptură spune că preoţia se dă prin punerea mâinilor (Fapte 14, 23; I Tim. 4, 14; 5, 22) şi că ea este lucrarea Duhului Sfânt, cum zice Sf. Apostol Pavel preoţilor din Efes: „Luaţi aminte de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu" (Fapte 20, 28).

Pe ce temeiuri se sprijină cele trei puteri ale Preoţiei: învăţătorească sau de propovăduire, sfinţitoare şi conducătoare?

Puterea învătătorească sau de a vesti cuvântul lui Dumnezeu a fost dată de Mântuitorul odată cu cea sfinţitoare şi de conducere prin cuvintele: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 19-20). Puterea sfinţitoare a fost indicată şi prin cuvintele de la Cina cea de Taină: „Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea" (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24-25). Despre puterea sfinţitoare a preoţiei vorbeşte şi Sf. Apostol Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. 4, 1).

Puterea de conducere duhovnicească a fost arătată concret prin cuvintele: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă" (Luca 10, 16). Sf. Grigorie Teologul zice despre puterea de conducere a preoţiei că este «arta artelor» ş i «ştiinţa ştiinţelor»256bis.

Câte trepte are Preoţia harică?

Ierarhia bisericească sau preoţia sacramentală are trei trepte: 1) treapta arhierească, venind de-a dreptul de la Apostoli, prin succesiunea apostolică, sau episcopală. Ea are plinătatea celor trei puteri: de a învăţa, de a săvârşi cele sfânte, de a conduce Biserica; 2) treapta preotească primeşte aceste trei puteri de la Arhiereu, însă fără dreptul de a hirotoni şi de a sfinţi Mirul şi Sf. Antimis; 3) treapta diaconească primeşte în Taina hirotoniei, de la arhiereu, puterea de a ajuta pe arhiereu şi preot, însă fără a putea săvârşi singur Sf. Taine şi Ierurgii.

Cele trei trepte harice ale ierarhiei bisericeşti, conferite prin Taina Hirotoniei, sunt adeverite de Sf. Scriptură şi de Sf. Tradiţie. Sf. Apostol Pavel a aşezat pe Tit episcop în Creta şi pe Timotei episcop la Efes. El scrie, printre altele, celui dintâi: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca acelea care lipsesc să le îndrepţi şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum eu ţi-am poruncit" (Tit 1, 5). Şi sfătuieşte pe cel de-al doilea: „Mâinile degrabă să nu-ţi pui pe nimeni" (I Tim. 5, 22). Aceste texte arată că în vremea Sf. Apostol Pavel existau treapta arhierească şi treapta preoţească. Faptele apostolilor ne spun că Sf. Apostol Pavel şi Barnaba au hirotonit preoţi în Listra, Iconiu, Derbi şi Antiohia (Fapte 14, 20, 21, 23). Aceeaşi scriere a Noului Testament ne arată cum s-a înfiinţat treapta diaconească, prin alegerea şi hirotonirea celor şapte diaconi în Biserica de la Ierusalim, în fruntea cărora se afla Sf. Ştefan: „Pe care i­au pus înaintea Apostolilor şi, rugându-se, şi-au pus peste ei mâinile" (Fapte 6, 6). Sf. Părinţi dau mărturie neîntreruptă despre cele trei trepte preoţeşti. Sf. Ignatie scrie tralienilor: «De asemeni toţi să cinstească pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pe episcopi ca pe chipul Tatălui, iar pe preoţi ca pe soborul lui Dumnezeu şi ca adunare a Apostolilor. Fără aceştia nu se numeşte Biserică»(Sf. Ignatie, 3, 1, Funk, 1, p. 244; Scrierile Părintilor Apostolici, p. 171). Taina hirotoniei nu se repetă la aceeaşi persoană pentru aceeaşi treaptă.

Cine are dreptul de a săvârşi hirotonule şi hirotesiile?

Atît hirotesiile premergatoare diaconiei cât şi hirotoniile se savîrsesc numai de Episcop (Arhiereu).

Unde se săvârșesc hirotoniile şi hirotesiile?

Atât hirotoniile cât şi hirotesiile, după canoane, se săvârşesc numai în biserică . Anume, hirotoniile înlăuntru altarului, înaintea Sfintei Mese, iar hirotesiile se fac în faţa altarului, pe locul dinaintea Uşilor împărăteşti.

Când se săvârşesc hirotoniile şi hirotesiile?

Hirotonia preotului şi a arhiereului se săvârşeşte numai la Liturghia deplină, adică la Liturghia Sf. Ioan sau la cea a Sf. Vasile; hirotonia diaconului se poate face şi la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite[1]. Nu se pot hirotoni mai multe persoane pentru aceeaşi treaptă la o Liturghie; hirotesii se pot face mai multe la una şi aceeaşi Liturghie (mai mulţi citeţi sau ipodiaconi)[2]. Hirotonia diaconului se face după sfântirea Darurilor, şi anume după ce arhiereul zice ecfonisul: «Şi să fie milele Marelui Dumnezeu...». Hirotonia preotului se face înainte, de sfinţirea Darurilor (după Heruvic); iar a arhiereului se face mai înainte şi anume după cântarea «Sfinte Dumnezeule».

Care e partea cea mai de seamă din rânduiala hirotoniei?

E rugăciunea de hirotonie «Dumnezeiescul har...», rostită de Episcopul hirotonisitor, prin care el cheamă harul Sfântului Duh să se pogoare asupra candidatului îngenuncheat în faţa Sfintei Mese, în timp ce clericii împreună-liturghisitori cântă încetişor şi dulce: «Doamne miluieşte», de mai multe ori. După aceasta, arhiereul în faţa uşilor împărăteşti dă celui hirotonit veşmintele treptei pentru care a primit hirotonia, arătându-le pe rând poporului şi zicând «Vrednic este!», la care corul sau credincioşii răspund de trei ori: «Vrednic este!»



[1]    Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 25, trad. rom., p. 318 şi Arhieraticonul (ed. 1926, p. 12).

[2]    Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 39, trad. rom., p. 322.

 

 

 

MASLUL

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Sfântul Maslu este Taina care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea trupului cu untdelemn sfinţit, împărtăşeşte credinciosului harul dumnezeiesc pentru tămăduirea bolilor trupeşti şi sufleteşti, pentru iertarea păcatelor şi pentru întărirea sufletului.

Când a fost aşezată această Sf. Taină?

Această Sf. Taină a fost aşezată de însuşi Mântuitorul, când a trimis pe Sf. Apostoli la propovăduire zicând-le: „Celor ce vor crede, aceste semne vor urma: în numele Meu demoni vor scoate... peste cei bolnavi mâinile îşi vor pune şi se vor face sănătoşi" (Marcu 16, 17-18). Apostolii au practicat Taina Sf. Maslu încă de la prima lor propovăduire: „Şi demoni mulţi scoteau şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau" (Marcu 6, 13). Practica a ajuns regulă, aşa cum se vede din cuvintele Sf. Iacov: „Este bolnav cineva între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui" (Iacov 5, 14-15). Tradiţia Bisericii mărturiseşte îndelung această practică. Sf. Ioan Gură de Aur vorbeşte despre ea pe larg în lucrarea sa „Despre preoţie" (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, 3, 6, Migne, P. G., XLVIII, col. 646)

Unde se face slujba Sfântului Maslu?

în biserică sau în casa bolnavului pentru care se face Maslul.

Cine poate săvârşi slujba Sfântului Maslu?

După predania veche a Bisericii, pentru slujba Sfântului Maslu trebuie şapte preoţi, închipuind cele şapte daruri ale Duhului, numărate de proorocul Isaia (11, 2-3). Numărul acesta simbolic aminteşte şi unele fapte din Sfânta Scriptură a Legii Vechi, din care se vede mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Astfel de şapte ori s-a plecat proorocul Elisei peste un copil mort pe care l-a înviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea, şapte au fost preoţii care au sunat din trâmbiţe şi de şapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, când a fost cucerită de izraeliţi, la intrarea lor în pământul Făgăduinţei (Iosua 6, 13-16). Şi iăraşi, de şapte ori s-a rugat proorocul Ilie pe muntele Carmel, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de seceta (III Regi 18, 42-45)[1].

La nevoie pot sluji însă Sfântul Maslu şi mai puţini preoţi: trei (pentru numărul Treimii)[2] sau cel puţin doi. în tot cazul, numai un singur preot nu poate săvârşi Sfântul Maslu, căci Sf. Apostol ne spune să chemam „preoţii Bisericii..." (Iacov 5, 14), iar nu pe un preot.

Când se poate face maslu?

Nu sunt zile sau timpuri anumite pentru săvârşirea Sfântului Maslu. Se face oricând e nevoie. în popor se obişnuieşte a se face mai ales în zilele de post.

în săptămâna Patimilor se obişnuieşte Miercuri, Joi şi Vineri, dar mai ales în Sfânta şi Marea Miercuri, înaintea Ceasurilor, în amintirea Ungerii Mântuitorului cu mir de către femeia cea păcătoasa (Luca 7, 37-38). Atunci se face în biserici Sfântul Maslu de obşte, adică pentru mai mulţi bolnavi, cu sobor de mulţi preoti. Bolnavul pentru care se face Sfântul Maslu trebuie mai întâi să se spovedească, pentru ca să i se dea, prin Sfântul Maslu, curăţire sufleteasca, adică iertarea păcatelor şi tămăduirea trupului de boală[3].

Se poate face Sfântul Maslu pentru cei sănătoşi?

întrucât prin Taina Sfântului Maslu se dobândeşte nu numai tămăduire de bolile trupului, ci şi iertarea păcatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci şi pentru cei sănătoşi şi nu numai o singură dată, ci de mai multe ori. Sfântul Simion al Tesalonicului îndeamnă pe fiecare creştin să se nevoiască a-şi face Sfântul Maslu[4].

Ce lucruri trebuie la săvârşirea Sfântului Maslu?

Slujba Sfântului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfânta Evanghelie, lumânări (de regulă şapte), un vas cu grâu sau cu făină şi unul cu untdelemn, precum şi şapte beţişoare de busuioc înfăşurate cu vată, cu care preoţii vor unge pe bolnav.

Care sunt părţile cele mai de seamă ale slujbei Sfântului Maslu?

întâi rugăciunea pentru sfinţirea untdelemnului, pe care o rostesc preoţii pe rând până se plineşte de şapte ori. Al doilea, cele şapte Apostole şi Evanghelii, urmate fiecare de ectenia întreită şi de câte o rugăciune pentru sfinţirea untdelemnului şi pentru tămăduirea bolnavului. Al treilea, ungerea de şapte ori a celui bolnav cu untdelemn sfinţit, rostindu-se de fiecare dată rugăciunea: «Părinte sfânte, Doctorul sufletelor şi al trupurilor... tămăduieşte şi pe robul Tău acesta (numele) de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins... » şi aşa mai departe, precum scrie în Molitfelnic.

Ce trebuie să ştim despre untdelemnul de la Sfântul Maslu?

Fiind binecuvântat de preoţi cu chemarea lui Dumnezeu, acest untdelemn este sfinţit şi plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, ca şi apa Botezului. El are puterea de a sfinţi sufletul şi de a tămădui trupul, a izgoni bolile, a vindeca rănile, a curăţi întinăciunea păcatului şi a împărtăşi mila şi îndurarea lui Dumnezeu.

De aceea, untdelemnul rămas de la Sfântul Maslu, ca şi făina binecuvântată atunci, trebuie păstrate cu cinste în loc ales. El poate fi folosit numai în scopuri curate şi evlavioase . Se obişnuieşte ca din făina şi untdelemnul de la Sfântul Maslu să se facă o turtişoară, din care se dă bolnavului să mănânce. în unele părţi, din această făină se fac prescuri pentru Liturghie. Untdelemnul se poate pune în candelă să ardă, fie în casă, fie la biserică.



[1]    Sf. Simeon al Tesalonicului, Despre Sfântul Maslu, cap. 283, p. 183, 184.

[2]    Precum prescrie Molitfelnicul şi Simion al Tesalonicului, loc. cit.

[3]    Molitfelnic, Povătuirea de la începutul slujbei sf. maslu (ed. 1984, p. 04).

[4]    Despre Sf Mastu, cap. 291, p. 188.

 

 

 

CUNUNIA (Nunta)

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

 

Nunta este Sfânta Taină prin care, după făgăduinţa mirelui şi miresei, dată liber în faţa preotului, de a trăi împreună, în iubire, toată viaţa, pentru a naşte şi a creşte copii şi a se ajuta reciproc, li se împărtăşeşte harul dumnezeiesc care întăreşte şi înalţă însoţirea lor naturală, prefăcând-o într-o desăvârşită şi curată legătură morală, într-o unitate după chipul legăturii dintre Hristos şi Biserică.

Ce deosebire este între căsătoria civilă şi nunta creştină?

Căsătoria civilă este o însoţire pe viaţă între un bărbat şi o femeie, prin liber consimţământ în condiţiile legii, adică are la bază un contract plecând însă de la afecţiunea reciprocă , pe când nunta creştină, care presupune în prealabil căsătoria civilă ca aşezământ natural, este o însoţire sfântă, făcută cu binecuvântarea lui Dumnezeu în Biserică printr-o sfântă Taină, prin Taina Nunţii sau Cununiei, care sfinţeşte iubirea şi legătura celor însoţiţi. De la început, de când Ziditorul a făcut pe om, căsătoria apare ca un aşezământ natural, legat de însăşi natura omului, dar de origine divină, instituit prin cuvintele: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui" (Fac. 2, 18).

Apoi a binecuvântat însoţirea bărbatului cu femeia, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi Pământul şi-l stăpâniţi" (Fac. 1, 28). Dar legătura aceasta, decăzută prin păcat, Mântuitorul o restaurează şi o înalţă la rangul de Taină. Astfel El ia parte la nunta din Cana, pe care o sfinţeşte prin prezenţa Sa şi prin prefacerea apei în vin (Ioan 2, 1-11). Sf. Apostol Pavel înfăţişează nunta ca pe o Sf. Taină, asemenea celei mari a unirii dintre Hristos şi Biserică: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică" (Efes. 5, 31­-32).

Unde se cuvine să se facă slujba Cununiei?

Slujba Cununiei se cuvine să se facă în biserică, deoarece Cununia este una din cele şapte Taine şi aici e locaşul sfânt în care se săvârşesc şi celelalte Sfinte Taine şi pentru că aici se adună şi Biserica în înţelesul ei de comunitate, adică obştea credincioşilor din care face parte şi care, în felul acesta, se bucură şi ia parte împreună cu noi la unul din cele mai de seamă prilejuri de bucurie din viaţa noastră, după cum ia parte şi la necazurile şi durerile noastre. De aceea, săvârşirea cununiei în casă este îngăduită numai rareori şi numai din motive bine întemeiate, cu dezlegarea arhiereului, care hotărăşte de la caz la caz.

Când se săvârşeşte Cununia?

Fiind prilej de bucurie şi de veselie, Cununia se săvârşeşte în zilele de sărbătoare, îndată după liturghie, când toţi credincioşii se află în biserică.

Când nu se pot face nunţi?

Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se pot face nunţi în următoarele zile şi răstimpuri de peste an:

a)   In cele patru posturi de peste an, ca şi în toate zilele de post din cerite şi ospetele ce însotesc de obicei nunta nu se potrivesc cu pocăinţa şi înfrânarea pe care ne-o impune postul[1]. în Paresemi este îngăduiţă la nevoie logodnă şi aceasta numai în ziua Bunei-Vestiri (dacă nu cade în săptămâna Patimilor) şi în Duminica Floriilor[2].

b)    în săptămâna brânzei (sau săptămâna albă), care este socotită ca vreme de pregătire pentru post.

c)     în săptămâna luminată (dintre Duminica Paştilor şi Duminica Tomii), în Duminica Rusaliilor, în răstimpul dintre Crăciun şi Bobotează, precum şi în ajunul tuturor Praznicelor împărăteşti, pentru ca veselia nunţilor să nu întunece sau să ne facă să uităm bucuria duhovnicească a celor mai mari sărbători creştine.

Ce e logodna şi care e rânduiala ei?

Logodna (cuvânt slav, care înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie) e rânduită tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare nunţii sau cununiei; slujba logodnei de cele mai multe ori se face împreună cu slujba cununiei, săvârşindu-se imediat înaintea acesteia (dar se poate face şi aparte, cu mult mai înainte).

Logodna binecuvântată de Biserică are o deosebită valoare prin legatura ei cu căsătoria, cu Sfânta Taină a Nunţii, de aceea ea nu se poate strica sau desface ca orice învoială omenească.

Partea cea mai de seamă a slujbei logodnei e punerea inelelor în degetele logodnicilor de către preot şi apoi schimbarea acestor inele de către naşi.

Ce rost au inelele de la logodnă?

Ele sunt semnul iubirii, al credincioşiei şi al legăturii trainice pe care o făureşte Taina Căsătoriei între viitorii soţi.

Slujba logodnei şi a cununiei se face în naos, adică în sânul Bisericii, înaintea unei mese pe care se aşază Sfânta Evanghelie, cununiile, Sf. Cruce, sfeşnice cu lumânări şi inelele de logodnă. Mirele stă în dreapta ca unul care este mai mare şi cap femeii, iar mireasa la stânga lui, lânga inima lui şi ca una care este mai mică decât bărbatul, fiind făcută din coasta lui şi datorându-i supunere şi ascultare[3].

Atât la logodnă cât şi la Cununie, mirii sunt însoţiţi de naşi (nuni).

Care este rostul naşilor la cununie?

Rostul şi datoria naşilor la cununie sunt aceleaşi ca ale naşilor de la botez. Ei sunt martori şi chezaşi ai tememiciei făgăduinţelor făcute de viitorii soţi unul faţă de altul şi ai trainiciei legăturii pentru tot restul vieţii. De aceea pun mâna pe cununii, atât atunci când sunt puse pe capul mirilor, cât şi atunci când sunt luate. De regulă ei sunt aceiaşi de la botez, sau urmaşii lor, şi trebuie să fie ortodocşi şi cu bună vieţuire creştinească, purtându-se faţă de miri ca nişte părinţi şi învăţători ai acestora[4]. În timpul slujbei, naşii ţin în mână făclii aprinse, simbol al curăţiei mirilor, al luminii darului de sus şi al bucuriei nuntaşilor[5].

Care e partea cea mai de seamă din rânduiala Cununiei?

Este punerea cununiilor: preotul face de trei ori semnul crucii cu cununiile peste feţele mirilor, rostind la fiecare, de câte trei ori, cuvintele: «Cununa-se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) cu roaba (robul) lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh», apoi le pune pe capul lor, întâi al mirelui şi apoi al miresei.

Ce închipuie „cununiile" care se pun pe capul mirilor?

Acestea sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încununau odinioară regii şi împăraţii. Ele închipuie podoaba, cinstea şi răsplata care se aduc curaţiei şi fecioriei mirilor pentru care aceştia sunt încununaţi ca nişte împăraţi, înzestraţi cu puterea de a da viaţa, a naşte copii[6]. De aceea se şi cântă pentru dânşii: «Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii!»

După punerea cununiilor, urmează Apostolul (de la Efes. cap. 5, vers 20-33), în care Sfântul Apostol Pavel aseamănă nunta cu legatura sfântă dintre Hristos şi Biserică, îndemnând pe miri să se iubească unul pe altul. Se citeşte apoi Evanghelia în care se istoriseşte minunea înfăptuită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11).

Urmează o ectenie, după care preotul binecuvintează paharul de obşte (comun), adică un pahar cu vin din care dă mirilor să guste pe rând, în timp ce se cântă: «Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema» (Ps. 115, 4).

Ce înseamnă paharul acesta?

Înseamnă, pe de o parte, bucuria şi veselia nunţii, iar pe de alta, unirea într-un cuget şi menirea comună a viitorilor soţi pe care ei vor împărtăşi-o împreună de aici înainte, având parte de aceleaşi bucurii şi aceleaşi necazuri . Aceleaşi lucruri închipuie şi bucata de pâine din care se dă acum mirilor să guste, odată cu paharul de obşte.

După aceasta se face înconjurarea de trei ori a mesei de către alaiul de nuntă, format din slujitori, miri şi naşi.

Ce înseamna înconjurarea mesei?

Această înconjurare în chip de horă închipuie bucuria prilejuită de nuntă. Şi deoarece nunta se face în scopul naşterii de prunci, Biserica ne duce cu gândul la naşterea minunată a dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naştere pe care a prezis-o mai ales proorocul Isaia (7, 14). Pe acesta îl îndeamnă acum Biserica, prin cântăre, să dănţuiască împreună cu noi, de bucurie că i s-a împlinit proorocia: «Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece...» etc. Se cântă, de asemenea, şi celelalte două cântări de la slujba hirotoniei: «Sfinţilor Mucenici.. » şi «Slava Tie, Hristoase Dumnezeule...», care înseamnă că mirii trebuie să se facă părtaşi ai lui Hristos şi ai sfânţilor Lui, prin viaţa curată pe care o vor duce şi în căsnicie[7].

Sunt îngăduite de Biserică a doua şi a treia nuntă?

A doua şi a treia nuntă erau privite odinioară de Biserică cu mai multă asprime şi îngăduite numai ca un pogorământ făcut pentru slăbiciunea firii omeneşti. De aceea, erau însoţite de unele epitimii, sau canoane de pocăinţă (opriri de la Sf. împărtăşanie)[8], Astăzi însă, deoarece asemenea căsătorii au devenit mai dese, Biserica e nevoită să le îngăduie şi să le binecuvinteze, pentru a nu lasa pe cei împreunaţi cu legatura trupească, să traiască în păcat, fără binecuvântarea lui Duznnezeu.

Slujba la a doua şi a treia nuntă e ca şi la cea dintâi?

Nu este la fel. Cununia a doua şi a treia se săvârşesc după o rânduială deosebită, în care se vede încă vechea disciplină a asprimii cu care erau privite de către Biserică asemenea căsătorii. Această rânduială este, în prima ei parte, mult mai simplă şi mai puţin sărbătorească decât cea de la prima cununie. Logodna este împreunată aici cu cea a cununiei, ca o singură slujba, având binecuvântarea de la început nu ca la Taine («Binecuvântată este împărăţia Tatălui...»), ci ca la slujbele de binecuvântare şi sfânţire, numite ierurgii («Binecuvântat este Dumnezeul nostru...»). Atât, ectenia, cât şi molitvele de la logodnă, cât şi cele dinaintea punerii cununiilor, cuprind rugăciuni pentru pocăinţă şi iertarea mirilor, pentru că însoţirea lor prin a doua sau a treia nuntă le e socotită ca un păcat izvorât din aprinderea trupească, pe care ei n-au putut-o birui. începând de la punerea cununiilor pe cap, rânduiala slujbei la a doua şi a treia nunta e întocmai ca şi la prima nuntă.

E îngăduită a patra nuntă?

A patra nuntă e socotită de Biserică drept o fărădelege, de aceea preoţii sunt opriţi de a o sluji, sub pedeapsa caterisirii[9].

Ce trebuie să ştie şi să păzească mirii?

«Trebuie să ştim că ei ce se însotesc prin nuntă s-au însoţit de la Dumnezeu şi sunt curaţi cu chemarea Celui Curat. Să păzească deci unul faţă de altul nunta neîntinată şi în pace, să vieţuiască în cucernicie. Cei ce au luat unire de la Dumnezeu, pentru cinste, dragoste întru curăţie, însoţirea într-un gând şi în pace, să le păzească unul cu altul, ca un odor, pentru ca să nu li se ceară să dea răspuns de curăţie şi de celelalte lucruri dumnezeieşti; şi să se îngrijească nu numai de trupul lor, ci mai cu seamă de sufletele lor... căci într-acest chip şi Dumnezeu va fi cu dânşii. Pe fiii lor să-i crească „întru frică şi învăţătura Domnului", precum învaţă dumnezeiescul Pavel (Efes. 6, 4), şi din cele ce câştigă de la Dumnezeu să miluiască pe fraţii cei săraci, ca şi ei să fie miluiţi şi să se învrednicească împărăţiei cerurilor, împreună cu fiii lor»[10].

Să nu uite mirii că legătura cu care Taina nunţii uneşte pe bărbat şi femeie este sfântă şi veşnică, pentru că este binecuvântată şi consfinţită de Biserică, adică întărită de Dumnezeu însuşi. Precum auzim în Apostolul ce se citeşte la cununie, această legătură e asemanată de Sf. Apostol Pavel cu legatura sfâtă şi tainică dintre Hristos şi Biserică (Efes. 5, 23 ş.u.). Ea trebuie să rămână deci trainică şi statornică şi nu poate fi desfăcută pentru orice nepotrivire trecătoare, sau pentru alte pricini mărunte care tulbură din când în când pacea şi liniştea căminului. Supărările şi necazurile, mici sau mari, de care nimeni nu este scutit în viaţa, pot umbri uneori înţelegerea şi armonia ce trebuie să dăinuiască între soţi; dar ele nu sunt temeiuri pentru divorţ, adică pentru desfacerea căşniciilor. „Şi vor fi cei doi un trup..." zice Sfântul Apostol Pavel despre cei ce se însoţesc prin Taina nunţii (Efes. 5, 31). «Şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă...», adaugă Biserica, citând pe Mântuitorul. Numai păcatul adulterului de care s-ar face vinovat unul din soţi dă celuilalt dreptul de a rupe legătura căsătoriei, pângărită prin păcat. Şi numai moartea desparte vremelnic pe soţii care s-au iubit în această viaţă, pentru ca să-i unească din nou, pentru veşnicie, în cealaltă viaţă.



[1]      Vezi şi Tâlcuirea la Can. 69 al Sf. Apostoli; can. 52 al Sinodului din Laodiceea şi Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 25, trad. rom. p. 318.

[2]    Ibidem.

[3]    Sf. Simion al Tesalonicului, Despre cinstita nuntă, cap. 278. trad. rom., p. 180.

[4]    Idem, cap. 280, trad. rom., p. 181.

[5]    Ibidem, 279, p. 181.

Ibidem, cap. 276, p. 179.

[7]    Ibidem, cap. 282, p. 182.

[8]    Can. 19 al Sf. Ioan Postitorul; can. 2 al Sf. Nichifor Mărturisitorul; Pravila de la Govora (1640), cap. 83; Sf. Simion al Tesalonicului, Despre cinstita nuntă, cap. 276, trad. rom. p. 179 ş.a.

[9]    Molitfelnicul, la sfârşitul Rânduielii Nunţii (ed. 1984, p. 105).

[10]   Povăţuirea către Miri, din Sf. Simion al Tesalonicului, Despre cinstita nuntă, cap. 282, trad. rom., p. 183.

 

 

 

DESPRE IERURGII

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Mai are Biserica Ortodoxă şi alte slujbe pentru sfinţirea omului, în afară de Sfintele Taine?

Da, ierurgiile.

Ce sunt acestea?

Sunt rugăciuni de binecuvântare şi sfinţire a omului în diferite momente şi împrejurări ale vieţii, precum şi de binecuvântarea şi sfinţirea firii înconjurătoare şi a diferitelor obiecte sau lucruri de folos omului.

Care este rostul şi scopul ierurgiilor?

Să curăţească şi să binecuvinteze pe om şi firea înconjurătoare sau vietăţile şi lucrurile de care omul are nevoie pentru trai sau pentru mântuirea sufletului şi preamărirea lui Dumnezeu. Căci păcatul primilor oameni a adus stricăciunea şi nefericirea nu numai în viaţa omenească, ci a stricat şi armonia dintru început a firii înconjurătoare, când toate cele ce făcuse Domnul „erau bune foarte" (Fac. 1, 31). Greşeala protopărintilor neamului omenesc a tulburat şi pacea celorlalte vieţuitoare, peste care Dumnezeu îl făcuse pe om stăpân (Fac. 1, 28-30) şi a prihănit pământul, din care omul fusese zidit, pe care e silit să trăiască, din care el îşi trage hrana şi mijloacele de trai şi cu care este prin urmare înfrăţit în această viaţă. Asupra tuturor acestora apasă blestemul Ziditorului, de după căderea lui Adam: „...Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în Pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Fac. 3, 17-18). Urmările păcatului au păgubit deci nu numai fiinţa omenească, ci s-au răsfrânt asupra întregii firi, făcând-o să sufere împreună cu omul, să aştepte şi să dorească şi ea izbăvirea din stricăciune, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii, - nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o - cu nădejde, pentru ca şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună susţină şi împreună are dureri până acum" (Rom. 8, 20-22).

Căzută sub înrâurirea şi puterea celui rău, din pricina păcatului omenesc (Efes. 2, 2), firea văzută a capătat, odată cu omul, putinţă de a fi adusă din nou la curăţenia şi armonia dintru început, prin venirea Mântuitorului. îmbrăcând cu adevărat firea omenească, Mântuitorul Şi-a legat toată viaţa Sa pământească de natură; mergând pe pământ, a străbătut ogoarele şi lanurile, a iubit florile câmpului şi a admirat păsările cerului, pe care le-a dat pildă omului pentru strălucirea şi frumuseţea lor, a mâncat roadele pământului, S-a botezat în apa Iordanului, a fost uns cu mir şi aromate.

Astfel, sfinţind El însuşi firea omenească pe care a purtat-o, Mântuitorul a lăsat sfinţilor Săi Apostoli şi puterea de a sfinţi firea înconjurătoare, de a o sustrage de sub înrâurirea şi stăpânirea celui rău (Matei 10, 8; Marcu 16, 17-18), de a o aduce din nou sub înrâurirea harului dumnezeiesc, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul omului.

De aceea, Biserica Ortodoxă binecuvintează toate lucrurile firii: florile şi iarba câmpului, tărinile, livezile şi lanurile, roadele pământului şi fructele pomilor, ramurile arborilor, mâncărurile şi tot ceea ce vine în atingere cu omul, după folosul şi trebuinţele fiecăruia. Ea binecuvintează de asemenea şi munca credinciosului, ocupaţiile şi îndeletnicirile cu care acesta îşi întreţine viaţa, începutul şi sfârşitul oricărei munci, precum şi momentele, întâmplările şi împrejurările cele mai de seamă din viaţa noastră, atât cele de bucurie cât şi cele de întristare.

Toate rugăciunile şi slujbele săvârşite cu un astfel de scop şi în asemenea împrejurări poartă în general numirea de ierurgii.

Care sunt deci roadele sau urmările ierurgiilor?

Prin ele puterea sfinţitoare şi înrâurirea curţitoare a Bisericii se revarsă atât asupra fiinţei omeneşti, cât şi asupra întregii firi, scotând-o de sub puterea blestemului şi sfânţind-o. Cu alte cuvinte, prin Biserică, adică prin slujitorii ei, se împărtăşeşte şi firii neînsufleţite, precum şi vietăţilor necuvântătoare, harul dumnezeiesc, în măsura care le este de trebuinţă. Astfel, după cuvântul Sf. Apostol Pavel, „orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune" (I Tim. 4, 4-5). Firea văzută, care până aici era mai degrabă potrivnică omului, devine în felul acesta un mijloc prielnic de trai şi un ajutor spre mântuire, fiind împreună părtaşă cu omul la preamărirea Ziditorului. Omul, împăcat din nou cu Dumnezeu, atrage deci cu sine toată zidirea din nou spre Dumnezeu şi o apropie de El, ca totul să fie străbătut şi desăvârşit de harul dumnezeiesc. Ierurgiile pregătesc astfel şi prevestesc făptura cea nouă care va să vie, transfigurarea creaţiunii sau acel „cer nou" şi „pământ nou", pe care le-a văzut Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în descoperirea primită (Apoc. 21, 1) şi pe care le aşteptăm, potrivit făgăduinţei, după sfârşitul veacului acestuia (II Petru 3, 13).

Cum putem răspunde acelora care dispreţuiesc ierurgiile?

Răspundem că puterea de înrâurire a lucrării dumnezeieşti nu poate fi mărginită numai la sufletul omului. Căci omul este nu numai suflet, ci şi trup, este o fiinţă legataăde pământ şi de întreaga fire văzută, în mijlocul căreia trăieşte: trupul lui e zidit din pământ, adică din aceleaşi elemente din care e alcătuită întreaga zidire; din aceasta îşi trage hrana şi izvoarele de întreţinere a fiinţei sale trupeşti, e înfrăţit cu ea. Firea văzută trăieşte deci în om, face parte din alcătuirea fiinţei sale şi trebuie deci sfinţită ca şi sufletul lui. Căci Mântuitorul nu este numai Mântuitor al sufletelor, ci şi al trupurilor. Când mâncăm ceva sfinţit, noi înşine ne sfânţim şi, dimpotrivă, dacă mâncăm ceva necurat, noi înşine ne întinăm. Sfinţirea naturii este deci o condiţie a sfânţirii sufletului. Or, tocmai acesta este rostul sau scopul ierurgiilor.

Ierurgiile sunt tot atât de vechi ca şi Biserica. Ba, pe unele din ele le moştenim încă din Legea Veche, ca de pildă, curăţirea femeii lăuze la 40 de zile după naştere (vezi Lev. 12; Luca 2, 22-24); pe altele le-a săvârşit Mântuitorul însuşi (tămăduirea bolnavilor, izgonirea duhurilor necurate; binecuvântarea pruncilor, a pâinii, a vinului şi a paştilor ş.a.); în sfârşit, despre cele mai multe dintre ele ne vorbesc Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti din primele veacuri creştine, ca: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful[1] şi Tertulian[2] în secolul III; Sf. Vasile cel Mare[3], în sec. IV ş.a. Rugăciunile pentru binecuvântarea şi sfinţirea apei (aghiazma), a untdelemnului şi a fructelor, sfeştanii pentru ploaie ş.a. găsim amintite chiar în cele mai vechi rânduieli şi asezăminte bisericeşti, ca Asezămintele Sfinţilor Apostoli din veacurile III-IV[4], precum şi în cele mai vechi cărti de, slujbă, ca Evhologhiul (Molitfelnicul) Episcopului Serapion de Thmuis din Egipt, din veacul al IV-lea.

Pe toate le găsim în aceeaşi carte de slujbă, unde aflăm şi rânduiala Sfintelor Taine, adică în Evhologhiu sau Molitfelnic (cartea cu rugăciuni sau cu molitve).

Prin ce se aseamană ierurgiile cu Sfintele Taine?

întâi prin aceea ca şi unele şi altele mijlocesc harul şi sfinţirea omului; al doilea, prin aceea că şi unele şi altele lucrează în chip tainic, prin puterea nevăzută a harului dumnezeiesc.

Prin ce se deosebesc ierurgiile de Sfintele Taine?

întâi prin aceea că Sfintele Taine sunt întemeiate de către Mântuitorul însuşi şi privesc numai viaţa omului, sfInţind momentele sau împrejurările cele mai de seamă din cursul ei; ierurgiile sunt orânduite de Biserică şi au un câmp de înrâurire mai larg, privind nu numai viaţa omului, ci şi natura (firea) şi făpturile necuvântatoare. De aceea unele se şi săvârşesc în afara locaşului bisericesc, în case şi în sânul naturii.

Al doilea, se deosebesc prin aceea că Tainele sunt slujbe de temelie pentru mântuirea omului, unele din ele fiind de neapărată trebuinţă pentru mântuirea oricărui creştin (ca Botezul, Mirungerea, Pocainta, împărtăşirea); pe când, în ce priveşte ierurgiile, acestea dacă nu sunt toate absolut necesare pentru mântuire, conduc toate la mântuire, aducând sfinţire omului şi naturii. Ele susţin, în viaţa credinciosului, harul şi sfinţenia, pe care le căpătăm prin Sfintele Taine, făcându-le mai lucrătoare.

Mai trebuie spus de asemenea că ierurgiile au un loc de mijloc între Taine şi rugăciunile individuale ale creştinului. Ele se referă la multiplele trebuinţe concrete ale omului, ca şi rugăciunile lui individuale. Dar fiind săvârşite de preot, aduc o împlinire mai sigură a celor cerute, căci în rugăciunea preotului e prezentă Biserica, în numele căreia el se roagă şi face rugăciunea pentru credincioşi[5].

Unde şi când se săvârşesc ierurgiile?

Unele se săvârşesc în biserică, de pildă: molitva mamei la 40 de zile după naştere, sfinţirea vaselor şi a veşmintelor bisericeşti ş.a.; altele, în case: sfeştaniile, ierurgiile în legătură cu înmormântarea ş.a.; iar altele, afară din case, pe câmp: binecuvântarea tărinilor; a holdelor şi a fântânilor s.a.

Cât priveşte timpul în care se săvârşesc, unele ierurgii sunt legate de anumite sărbători sau date din cursul anului bisericesc, ca binecuvântarea salciei, la Florii, şi a ouălor roşii, la Paşti, Aghiasmă mare, la Bobotează; altele însă nu sunt legate de nici un soroc anumit, ci se săvârşesc oricând este de trebuinţă: sfeştaniile prin case, care se fac de obicei miercurea şi vinerea, dezlegările şi rugăciunile la diferite trebuinţe.

Cine poate săvârşi ierurgiile?

Pe unele din ele, numai episcopul, pe celelalte, preotul.

În câte se împart ierurgiile după menirea lor?

în două:

a) Unele pentru lucruri. b) Altele pentru persoane.

Care sunt cele mai de seamă ierurgii privitoare la lucruri?

Cea mai obişnuită sau cea mai des săvârşită la noi este sfinţirea apei (Aghiazma), deoarece apa este lucrul cel mai de trebuinţă şi mai des folosit în viaţa de toate zilele; iar cea mai sărbătorească şi mai dezvoltată este sfinţirea bisericii (slujba târnoşirii).

Care sunt cele mai de seamă ierurgii în legatură cu omul?

Sunt cele ce se săvârşesc la naşterea omului şi cele care se săvârşesc la moartea lui, sau în legătură cu pomenirea morţilor.



[1]Apologia 1, cap. 61, 65, trad. cit., p. 70.

[2]    De baptismo, cap. 7; De corona militis, cap. 3, 4 ş.a.

[3]    Despre Sfântul Duh, cap. 67.

[4]    Cart. VII, cap. 27, 42, 43; Cart. VIII, cap. 29, 40, 41, 42 ş.a. {trad. rom. cit., p. 196, 211, 254, 261 ş.u.).

[5] Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica specială, Bucureşti, 1980, p. 441; Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, în „Ortodoxia", nr. 3, iulie-septembrie, 1985, p. 453.

 

 

 

construimcatedrala.ro