• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

DESPRE POSTURI

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce este postul?

«Postul este înfrânarea de toate mâncărurile, sau, la caz de boală, numai de unele, de asemenea şi de băuturi şi de toate cele lumeşti si de toate poftele cele rele, pentru ca să poată creştinul să îşi facă rugăciunea lui mai cu înlesnire şi să îi fie milostiv Dumnezeu. încă şi pentru a ucide poftele trupului şi a primi harul lui Dumnezeu...»[1].

Postul este o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci mijloc de mântuire. Dar este în acelaşi timp, şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că el este o jertfă, adică o renunţare de bună voie la ceva care ne este îngăduit, izvorâtă din iubirea şi respectul pe care îl avem faţă de Dumnezeu.

Postul este şi un mijloc de desăvârşire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei şi sârguinţei noastre, spre asemănarea cu Dumnezeu şi cu îngerii, care n-au nevoie de hrană. «Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană - zice Sf. Simion al Tesalonicului. Este viaţă şi petrecere îngerească, pentru ca îngerii sunt fără hrană. Este omorârea trupului, că acesta hrănindu-se, ne-a făcut morţi; şi izgonirea patimilor este postul, căci lăcomia întărâtă patimile trupului»[2].

Care e rostul şi folosul postului?

Postul foloseşte şi sufletului şi trupului, pentru că întăreşte trupul, uşurează şi curăţeşte sufletul. Păstrează sănătatea trupului şi dă aripi sufletului. De aceea, Legea Veche îl recomandă şi îl impune de atâtea ori (Ies. 34, 28; Deut. 9, 9;18; Jud. 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58; Ioil 2,15). „Nu fi nesăţios întru toată desfătarea şi nu te apleca la mâncăruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere şi nesaţiul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţiu, mulţi au pierit; iar cel înfrânat îşi va înmulţi viaţă", zice înţeleptul Isus, fiul lui Sirah (37, 32­34). Mântuitorul însuşi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2 şi Luca 4, 2): El ne învaţă cum să postim (Matei 6,16-18) şi ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). Posteau de asemenea Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor (Fapte 13, 2, 3; II Cor. 6, 5); ei au şi rânduit postul pentru toţi creştinii[3]. Sfinţii Părinţi laudă şi recomandă postul cu stăruinţă: Iată ce spune, de pildă, Sf. Ioan Gură de Aur: «Postul potoleşte zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează[4].

De câte feluri este postul după asprimea lui?

După asprimea lui, postul poate fi de mai multe feluri:

a)   Ajunare desăvârşită, adică atunci când nu mâncăm şi nu bem nimic cel puţin o zi întreagă.

b)   Postul aspru sau uscat (xhroragiva) sau ajunarea propriu-zisă, atunci când mâncăm numai spre seară mâncăruri uscate (pâine şi apă, fructe uscate, seminţe etc).

c)   Postul obisnuit sau comun, când mâncăm la orele obişnuite, dar numai „mâncăruri de post", adică ne înfrânăm de la „mâncărurile de dulce" (carne şi peşte, brânză, lapte, ouă, vin, grăsime).

d)   Postul uşor (dezlegarea), când se dezleagă la vin, peşte, icre şi untdelemn, cum se prevede în Tipic, la anumite sărbători care cad în cursul posturilor de peste an.

De câte feluri este postul, după lungimea lui?

De două feluri:

a)  Post de o zi şi

b)  Post de mai multe zile

Care sunt posturile de o zi şi pentru ce au fost aşezate?

Sunt posturile pe care le ţinem:

a)     Miercurea şi vinerea din fiecare săptămână, în amintirea Patimilor Domnului: miercurea au făcut sfat cărturarii şi arhiereii iudeilor să prindă pe Hristos, iar vinerea L-au răstignit pe cruce[5]. Tot în această zi, după Tradiţie, mâncase Adam din pom, lucru pentru care a fost izgonit din rai[6].

b)   Ziua înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), în amintirea Patimilor Domnului pe cruce (dezlegare la untdelemn şi vin).

c)   Ziua tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august), zi de post şi plângere pentru cel care a fost cel mai zelos propovăduitor şi împlinitor al postului şi al pocăinţei (dezlegare la untdelemn şi vin).

d)   Ajunul Bobotezei (5 ianuarie): post aşezat şi rămas din vremea când catehumenii se pregăteau prin post şi rugăciune pentru primirea Botezului a doua zi. Se ajunează în orice zi ar cădea[7], iar a doua zi se ia Aghiazma pe nemâncate.

Cei ce vor să prisosească în evlavie sau să facă anumite făgăduinţe sau legăminte faţă de Dumnezeu, pentru felurite pricini, pot să postească şi în alte zile de peste săptămână decât cele orânduite de Biserică. Cea mai potrivită este ziua de luni. În nici un caz să nu se postească sâmbata sau duminica. Postul acesta de bună voie nu are însă valoare decât atunci când păzim şi zilele de post orânduite de Biserică.

Când nu se posteşte miercurea şi vinerea?

Fie pentru însemnătatea sărbătorilor mari, adică pentru a nu se şterge prin post bucuria praznicului Naşterii Domnului, al Învierii, al Rusaliilor, fie pentru prisosinţa postului dinaintea acestor sărbători mari sau pentru a nu ne asemăna cu unii eretici, Biserica îngăduie să mâncăm de dulce miercurea şi vinerea în anumite răstimpuri din cursul anului. Aceste zile sunt numite de dezlegare (a postului) şi sunt însemnate în calendare cu cuvântul harţi. Iată când nu se posteşte miercurea şi vinerea:

a)   În Săptămâna luminată (săptămâna Paştilor).

b)   De la Naşterea Domnului până în ajunul Bobotezei.

c)   În săptămâna de după Rusalii (înainte de începutul postului de Sân-Petru).

d)   În săptămâna întâi a Triodului (între Duminica Vameşului şi a Fariseului şi Duminica Fiului Risipitor).

e)   În săptămâna Brânzei (înaintea lăsatului sec pentru Postul Paştelui); se dezleagă numai la lapte, oua şi brânză.

f)  Nu se posteşte, de asemenea, în ziua Naşterii Domnului şi cea a Bobotezei, când aceste sărbători cad miercuri sau vineri[8].

Care sunt posturile de mai multe zile din cursul anului?

a)  Postul Paştelui,

b)  Postul Crăciunului,

c)  Postul Sânta-Mariei şi

d)  Postul Sân-Petrului.

Ce este postul Paştelui?

Postul Paştelui, Postul Mare sau Paresimile (de la cuvântul latinesc quadragessima, patruzeci) este postul dinaintea Paştelui. E aşezat în cinstea Patimilor Domnului şi ne aminteşte de postul de patruzeci de zile al Mântuitorului în pustie, înainte de a ieşi în lume pentru propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2 şi Luca 4, 2)[9]. E totodată vreme de pregătire, prin post, rugăciune şi pocăinţă, pentru apropierea cu vrednicie de Sfântul Trup şi Sânge, întrucât, de obicei, la Paşti se împărtăşesc toţi credincioşii. Ţine şapte săptămâni, începând cu Duminica lăsatului sec de brânză (Duminica izgonirii lui Adam din rai) şi se încheie în noaptea Paştelui, la înviere. E cel mai vechi, mai lung şi mai de seamă dintre posturile bisericeşti[10]. Nu se mănâncă nici peşte, nici untdelemn şi nu se bea vin. Se dezleagă la vin şi untdelemn numai sâmbăta şi duminica (pentru că în aceste zile se face Liturghie deplină), iar la peşte, numai în ziua de Buna-Vestire şi de Florii (pentru ca sunt praznice mari)[11]. Sunt scutiţi de ajunare numai copiii, lăuzele, bătrânii şi bolnavii sau cei neputincioşi, precum şi cei aflaţi în situaţii speciale[12]. Cu deosebită evlavie trebuie să postim prima şi ultima săptămână din Postul Paresimilor.

Ce este postul Crăciunului?

Postul Crăciunului este postul dinaintea Naşterii Domnului. Ţine 40 de zile (15 noiembrie - 25 decembrie). Lăsăm sec în seara de 14 noiembrie (ziua Sf. Filip); iar dacă această zi cade miercuri sau vineri, începem postul cu o zi mai înainte. E aşezat pentru a ne pregăti spre cuviincioasa întâmpinare a Naşterii Domnului şi închipuie noaptea în care trăia omenirea dinainte de Mântuitorul, când Patriarhii şi Drepţii Legii vechi aşteptau venirea Lui, cu post şi rugăciune. Ne aduce aminte îndeosebi de postul de 40 de zile al lui Moise în pustie, înainte de primirea Legii (Ieş. 34, 28)[13]. Se dezleagă la peşte în ziua de 21 noiembrie (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului), fiind praznic mare. în ziua cea din urmă a acestui post (Ajunul Crăciunului) se ajunează, adică nu se mănâncă nimic până la ivirea luceafarului de seară, care închipuie steaua Magilor; apoi mâncăm uscat: seminţe, poame, turte sau covrigi. Tot în această seară, pe alocuri, slujitorii Bisericii umblă cu Icoana Naşterii, cântând troparul Crăciunului şi aducând astfel, în casele creştinilor, vestea cea bună a marii sărbători din ziua următoare. în ziua Crăciunului, în orice zi ar cădea, mâncăm de dulce.

Ce este Postul Sântă-Măriei?

Postul Sântă-Măriei Mari (sau postul lui August) este postul dinaintea Adormirii Maicii Domnului. E aşezat în cinstea Maicii Domnului, amintindu-ne de postul cu care aceasta, după tradiţie, s-a pregătit spre trecerea ei la cele veşnice[14]. Ţine două săptămâni: de la 1-15 august. Lăsăm sec la 31 iulie seara; iar dacă această zi ar cădea miercuri sau vineri, lăsăm sec cu o zi înainte. Se dezleagă la peşte în ziua Schimbării la Faţă (6 august), fiind praznic mare. Dacă ziua Sântă-Măriei (15 august) cade miercuri sau vineri, nu mâncăm de dulce, ci se dezleagă numai la peşte. În timpul acestui post se citeşte mai cu deosebire Al doilea Paraclis al Maicii Domnului, pe care îl găsim în Ceaslov.

Pentru ce s-a aşezat şi cât ţine postul Sân-Petrului?

Postul Sân-Petrului, adică al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, e aşezat în cinstea acestor doi Sfinţi Apostoli, a căror moarte mucenicească se serbează la 29 iunie şi care s-au ostenit cel mai mult pentru vestirea Evangheliei şi pentru răspândirea credinţei creştine[15]. Totodată ne aduce aminte de postul cu care Sf. Apostol Pavel, împreună cu Varnava, s-au pregătit înainte de trimiterea lor la propovăduire, din porunca Duhului Sfânt (Fapte 13, 2-3; Isaia 58, 3-7)[16] Acest post are o lungime schimbătoare, întrucât începutul lui atârnă de data Rusaliilor. Se lasă sec în Duminica întâi după Rusalii (a tuturor sfinţilor) şi se posteşte până în ziua de Sân-Petru (29 iunie). Dacă această zi cade miercuri sau vineri nu mâncăm de dulce. E un post mai uşor; se dezleagă marţea şi joia la vin şi untdelemn, iar sâmbăta şi duminica şi la peşte[17].

Cum trebuie să postim?

Respectarea posturilor este o datorie a bunului credincios, care este cuprinsă în porunca a doua a Bisericii[18]. Sfintele Soboare şi rânduielile date de Sfinţii Părinţi pedepsesc cu asprime pe cei ce nu păzesc posturile (Can. 69 al Sf. Apostoli). Dar trebuie să postim nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul. Adică nu numai mâncând de post, ci şi înfrânându-ne totodată de la patimi, păcate şi ispite. Odată cu înfrânarea de la mâncărurile de dulce, să ne silim a ne curăţi nu numai trupul, ci şi sufletul, petrecând în rugăciune şi pocăinţă. Postul întreg, adevărat şi desăvârşit este deci nu numai cel trupesc, ci şi sufletesc: postul de bucate, împreună cu cel de fapte, postul de mâncare şi totodată de purtări. Aşa ne îndeamnă Biserica, prin cântările ei din slujbele Postului celui Mare: «Să postim, post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat şi bineprimit»[19]. Iar Sf. Ioan Gură de Aur zice: «Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate şi de hrăpire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine... Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase



[1]    Mărturisirea de credinţă..., partea III, Răspuns la întreb. VII, trad. cit., p.144.

[2]    Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 54, p. 327.

[3]     Aşezămintele Sf Apostoli, cart. V, cap. 13.

[4]    Omilia a X-a la cartea Facerii, cap. I, vezi şi Fer. Augustin, Sermones de tempore, Sermo 207.

603   Canonul 15 al Sf. Petru al Alexandriei.

[6]    Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 53, p. 326.

606 Canonul I al Sf. Teofil al Alexandriei.

[8] Despre dezlegări, în "Tipicul cel Mare", cap. 35, p. 43-44. Comp. şi Pravila de la Govora (1640), cap. 45 şi 149.

[9]    Aşezămintele Sf. Apostoli V^ şi Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 52, p. 326.

[10]   Pentru vechimea lui, vezi Can. 69 Apostolic; Can. 50 Laodiceea, Aşezămintele Sf Apostoli V, 13; Can. 5 al Sinodului 1 ecumenic.

[11]   Tipicul cel Mare (al Sf. Sava), cap. 34, p. 42. Comp. şi Scrisoarea sinodală a Patriarhului ecumenic Paisie I către Patriarhul Nicon al Moscovei (1655), r ăspuns la întrebarea 20 (la C. Delikanis, op. cit., t. III, p. 65).

[12]   Sf. Timotei al Alexandriei, Can. 8 şi 10.

[13]   Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 54, p. 327.

[14]   Ibidem, p. 327.

[15]   Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 54, p. 327.

[16]  Mărturisirea ortodoxă..., partea I. raspuns la întreb. 88. trad. cit., p. 85.

[17]   Tipicul cel Mare, cap. 35. p. 14 şi Pravila de la Govora (1640). cap. 67.

[18]   Mărturisirea ortodoxă, partea I. Răspuns la întrebarea 88, trad. cit.,169-188.

[19] Triod, 1986, p. 112.

 

 

 

DRAGOSTEA CREŞTINĂ

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

După credinţă şi nădejde, care este cea de a treia virtute teologica?

După ce am aflat ce este credinţa şi nădejdea, trebuie să ştim că pentru dobândirea mântuirii şi fericirii veşnice, credinciosul, pe lângă credinţă şi nădejde, are neapărată trebuinţă şi de dragoste, care este a treia şi cea mai mare virtute teologică.

Prin credinţă, credinciosul primeşte şi-şi însuşeşte adevărurile mântuitoare descoperite de Dumnezeu şi propovăduite de sfânta noastră Biserică Ortodoxă; prin nădejde aşteaptă cu deplină încredere ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire tot ce i-a făgăduit pentru mîntuirea sa; prin dragoste însă el intră în cea mai strânsă comuniune de viaţă cu Dumnezeu. îl îmbrăţişează cu toate puterile sufletului său ţi-I împlineşte voia Sa cea atotsfântă, precum citim în Sfânta Scriptură: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el" (I Ioan 4, 16).

Ce este dragostea?

în înţeles larg, dragostea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic de dorit.

Această năzuinţă este sădită de însuşi Dumnezeu în firea omului, la creare, şi de aceea se numeşte dragoste firească.

în temeiul acestei năzuinţe, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul şi Susţinătorul său, socotindu-L bunul său cel mai mare.

Dar cum, prin păcatul strămoşesc, firea omului a fost slăbită în puterile ei, numai cu dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mântuirea sa, căci spune Mântuitorul: „fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5).

De aceea, pentru mântuirea sa, creştinul are neapărată trebuinţă de dragoste care să lucreze cu putere de sus, adică de dragostea suprafirească, de dragostea creştină sau de dragostea ca virtute teologică.

Ce este dragostea creştină?

Dragostea creştină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în sufletul creştinului, prin care acesta are năzuinţa adâncă şi curată către Dumnezeu, bunul său cel mai înalt, doreşte din toate puterile sufletului unirea cu El şi are voinţa hotărâtă de a împlini voia Lui atotsfântă, jertfind, în caz de nevoie, orice bun pământesc.

Dragostea creştină este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) şi este dată omului în dar, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă" (Rom. 5, 5).

Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul şi sufletul tuturor virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în viaţa creştinului numai când sunt luminate şi încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel pe drept numit „imn al dragostei creştine", pe care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I-a către Corinteni:

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte, şi orice ştiintă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea" (I Cor. 13, 1-3, 13).

Deci dragostea este mai presus de toată ştiinţa şi cunoştinţa, este mai mare chiar decât celelalte două virtuţi teologice: credinţa şi nădejdea.

Fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, căci credinţa „este lucrătoare prin dragoste" (Gal. 5, 6), iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu.

Prin ce este dragostea mai mare decât celelalte virtuţi?

Dragostea este mai mare decât celelalte virtuţi: 1) prin izvorul ei, care este Dumnezeu. Căci Dumnezeu fiind El însuşi „iubire" (I Ioan 4, 8), din nemărginită dragoste a creat lumea cu toate făpturile din ea şi astfel iubirea s-a arătat mai întâi în lume şi sălăşluieşte în sufletul omului de la început; 2) prin roadele şi puterea ei, căci „iubirea este împlinirea legii" (Rom.13,10); şi 3) prin durata ei. Credinţa şi nădejdea lucrează numai în viaţa pământească. În viaţa de după moarte ele vor fi împlinite, căci creştinul nu va mai avea nevoie să creadă în Dumnezeu, pentru ca Îl va vedea, nici să nădăjduiască în El, pentru că Îl va avea. Dragostea însă rămâne şi atunci; ea „nu piere niciodată" (I Cor. 13, 8), este veşnică, fiindcă Însuşi Dumnezeu cel veşnic este iubire.

Către cine trebuie să se îndrepte dragostea creştinului?

Dragostea creştinului trebuie să se îndrepte întâi către Dumnezeu, către poruncile şi legile Sale; apoi către aproapele şi, în fine, către sine însuşi, căci aceasta este porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22, 37-39).

Pentru ce creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu?

Creştinul trebuie să iubească pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu l-a iubit mai întâi pe el (I Ioan 4,19) şi fiindcă Dumnezeu este Creatorul, Susţinătorul, Răscumpărătorul şi Binefăcătorul său cel mai mare. Pentru toate binefacerile pe care le dă, Dumnezeu nu cere în schimb decât

dragoste[1].

Ce înseamnă a iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul?

Aceasta înseamnă că creştinul trebuie să-I închine lui Dumnezeu toate gândurile, toate simţirile, doririle şi voirile sale, «să se mute cu toate puterile sufletului în Dumnezeu»[2] şi în întreaga sa viaţă să se ostenească a-I împlini voia, cu statornicie şi bucurie. Căci ce este mai frumos şi mai dulce decât a iubi pe Dumnezeu, Care este veşnică frumuseţe, veşnică bunătate, veşnică dragoste. Psalmistul spune: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul" (Ps. 33, 8).

Pentru ce creştinul trebuie să iubească pe aproapele său?

Creştinul trebuie să iubească, apoi, pe aproapele său, care este orice om, ca pe sine însuşi, fiindcă toţi oamenii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi sunt fraţi între ei, deopotrivă iubiţi de Dumnezeu, Care pentru mântuirea lor şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Cum trebuie să fie adevărata dragoste creştină?

Adevărata dragoste creştină trebuie să fie: 1) Fiască, nu din teamă de pedeapsă, nici pentru un folos oarecare; ci precum fiul îşi iubeşte părintele său, aşa să iubească şi creştinul pe Dumnezeu, Care este Părintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3, 1); 2) Deplină, adică să cuprindă, cum s-a spus, toate puterile sufletului, încât tot ceea ce facem să fie spre slava lui Dumnezeu. „De aceea, ori de mincaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (I Cor.10, 31); 3) Puternică şi statornică, mergând chiar până la moarte. Căci dacă Dumnezeu, din dragoste faţă de oameni, Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru mântuirea lor, apoi şi dragostea acestora faţă de Dumnezeu trebuie să fie fără de margini şi să nu se schimbe niciodată. Sfântul Apostol Pavel spune: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua; socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Rom. 8, 35-39); 4) Vie şi lucrătoare, adică să pătrundă cu adevărat cugetul şi voia creştinului şi să se arate prin fapte de binefacere faţă de cei din jurul său. Citim în Sfânta Scriptură: „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul' (I Ioan 3, 18); şi „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele" (Ioan 14, 15) spune Mântuitorul. înzestrată cu astfel de însuşiri, de bună seamă ,dragostea produce roadele cele mai de preţ pentru sufletul şi viaţa credinciosului.

Care sunt roadele dragostei?

Roadele cele mai de seamă ale dragostei sunt:

1)   Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte" (Ioan 14, 21) - spune Mântuitorul.

2)   Ferirea de păcat: «Nu este nici un păcat, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în tălmăcirea Epistolei I către Tesaloniceni, pe care întocmai ca focul să nu-l ardă puterea cea mare a dragostei. Mai uşor poate rezista o uscătură nebăgată în seamă, decât păcatul, la puterea dragostei»[3].

3)    Cine iubeşte pe Dumnezeu este ascultat în rugăciunile sale şi se bucură de bunătatea Lui: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EF (I Cor. 2, 9).

4)   Liniştea sufletească, răbdarea în vreme de încercare, iertarea, blândeţea, pacea şi bună- voirea între oameni; căci: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (I Cor. 13, 4-7).

5)    Odrăsleşte mântuirea sufletului: „Iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: învăţătorule,- ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi" (Luca 10, 25-28).

Pentru astfel de roade, dragostea creştină este cu adevărat „legătura desăvârşirii" (Col. 3, 14) şi „împlinirea legii" (Rom. 13, 10).

Văzând deci însemnătatea covârşitoare a dragostei, creştinul trebuie să-şi dea silinţa să o păstreze, să o întărească în sufletul său şi să o sporească în viaţa sa.

De bună seamă, aceasta se face întâi prin lucrarea harului dumnezeiesc, după cuvântul Mântuitorului: „Fără Mine, nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5). Dar creştinul are şi el datoria să lucreze şi să se folosească de toate mijloacele care pot înmulţi dragostea.

Care sunt mijloacele cele mai de seamă prin care creştinul îşi poate întări şi înmulţi dragostea?

Acestea sunt:

1)     Cugetarea asupra dragostei nemărginite a lui Dumnezeu faţă de lume, pentru mântuirea căreia Şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu;

2)   Cunoaşterea cât mai temeinică a învăţăturii creştine;

3)  Rugăciunea stăruitoare şi fierbinte către Dumnezeu;

4)  împărtăşirea cu Sfintele Taine;

5)  Râvna de a împlini voia lui Dumnezeu şi a se feri de păcat;

6)   Cunoaşterea şi urmarea vieţii Mântuitorului, Care prin viaţa Sa pământească a dat cea mai măreaţă pildă de dragoste;

7)    Lupta împotriva iubirii semeţe de sine şi împotriva alipirii pătimaşe de bunurile pământeşti;

8) Facerea de bine faţă de aproapele.

12. Care sunt păcatele împotriva dragostei creştine?

în înţeles mai larg, fiecare păcat este îndreptat împotriva dragostei, fiindcă această virtute este temelia vieţii creştine şi porunca cea mai de seamă pentru creştin.

Dar întrucât dragostea este şi o virtute deosebită, sunt şi păcate îndreptate direct împotriva ei. Acestea sunt: 1) Ura faţa de Dumnezeu, adică împotrivirea cu duşmănie faţă de învăţătura Sa şi faţă de rânduielile bisericeşti, socotindu-L pe El răzbunătorul nedrept al fărădelegilor şi urzitorul nenorocirilor (Ioan 15,18); 2) împietrirea inimii faţă de primirea mijloacelor puse la îndemâna creştinului pentru mântuirea sa; 3) Pizma faţă de aproapele care stăruie în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu; 4) Făţărnicia, prin care cineva se arată că iubeşte pe Dumnezeu, dar numai cu vorba, nu şi cu inima şi fapta; 5) Iubirea de sine peste măsură (egoismul), din care se nasc multe alte păcate; 6) Alipirea pătimaşă de bunurile pământeşti: „Că rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint" (I Tim. 6, 10).



[1]    Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. de T. Bodogae, Sibiu,1946, p. 64.

[2]    Idem, p. 199.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, La Epistola I către Tesaloniceni, c. III, Migne, P. G., LXII, col. 420

DESPRE PORUNCILE BISERICEŞTI

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Cum se numesc poruncile privitoare la îndatoririle credincioşilor faţă de Biserică şi câte sunt?

Se numesc porunci bisericeşti şi sunt nouă.

Care este întâia poruncă bisericească?

Să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare.

Ce învaţă această poruncă?

Această porunca tâlcuieşte porunca a patra dumnezeiască, arătând felul în care sunt datori creştinii să prăznuiască zilele de sărbătoare. Ea cere creştinului să se roage lui Dumnezeu, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat" (I Tes. 5,17), fiindcă rugăciunea este mijlocul cel mai potrivit de a înfăţişa înaintea lui Dumnezeu gândurile şi simţămintele religioase, de a-I mulţumi pentru binefacerile primite şi a-I cere ajutorul pentru diferitele trebuinţe cinstite ale vieţii. Rugăciunea să fie făcută cu înfrângerea inimii şi cu smerenie, căci „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50,18). Fără smerenie nu este cu putinţă adevărata credinţă creştină, iar fără credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu.

Porunca aceasta îl îndatorează pe creştin la rugăciune zilnică, iar în zilele de sărbătoare, să ia parte la sfintele slujbe rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Care este a doua poruncă bisericească?

Să ţinem toate posturile de peste an.

Ce învaţă această poruncă?

Porunca postului o găsim în Sfânta Scriptură. Timpul pentru îndeplinirea acestei îndatoriri îl hotărăşte însă Biserica, prin porunca aceasta. Postul este mijloc potrivit pentru înfrânarea poftelor rele, pentru biruirea ispitelor şi păcatelor, precum şi pentru stăruirea în rugăciunea curată. Folosul postului este propăşirea în virtute.

Care este a treia poruncă bisericească?

Să cinstim pe slujitorii bisericeşti.

Ce învaţă această poruncă?

Această poruncă învaţă că e de datoria creştinului a da cinstire celor ce fac parte din starea preoţească, deoarece aceştia sunt slujitori ai sfintelor altare, propovăduitori ai cuvântului dumnezeiesc şi rugători către Dumnezeu. îndeosebi se cuvine această cinstire duhovnicului, care-l povăţuieşte pe creştin în scaunul Sfintei Mărturisiri şi care, cu puterea primită de la Dumnezeu, îi dă dezlegare de păcate.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc; şi pentru lucrarea lor, să-i socotiţi pe ei vrednici de dragoste prisositoare" (I Tes. 5,12-13) şi „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă această cu bucurie, şi nu suspinând" (Evr.13,17). „Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura" (I Tim. 5,17).

Care este a patra poruncă bisericească?

Să ne spovedim şi să ne împărtăşim în fiecare dintre cele patru posturi mari de peste an, sau, dacă nu putem, cel puţin o dată pe an, în postul Sfintelor Paşti.

Ce învaţă această poruncă?

Prin Sânta Taină a Botezului, omul se curăţă de păcatul strămoşesc şi de orice alt păcat săvârşit pâna atunci. în timpul vieţii, însă, ispitele îl pot duce mereu pe creştin la călcarea voii lui Dumnezeu, adică la săvârşirea de păcate. Pentru a-i da creştinului putinţa să se cureţe de păcatele săvârşite după Sfântul Botez şi să se împartăşeascz cu vrednicie cu Sfântul Său Trup şi Sânge, Mântuitorul a aşezat Taina Sfintei Mărturisiri.

Porunca a patra bisericească arată, deci, datoria creştinului de a-şi mărturisi păcatele înaintea duhovnicului, pentru a fi dezlegat de ele şi pentru a se putea împărtăşi cu vrednicie cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, spre dobândirea fericirii veşnice.

De scaunul mărturisirii se poate apropia creştinul oricând simte trebuinţa de a-şi uşura sufletul de păcate. Biserica, la rândul ei, cere creştinului, prin această poruncă, să se mărturisească în fiecare dintre cele patru posturi de peste an. Dacă totuşi nu i-ar fi cu putinţă, atunci măcar o dată pe an, şi anume în postul Sfintelor Paşti, creştinul trebuie neapărat să se mărturisească şi să se împărtăşească.

Porunca aceasta cere şi bolnavilor după trup să-şi cureţe sufletul de păcate prin Taina Sfintei Mărturisiri şi să primească Sfânta Împărtăşanie, mai întâi primind însă Taina Sfântului Maslu.

Despre folosul acestei porunci Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă mărturisim păcatele noastre, EL este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (I Ioan l, 9).

Care este a cincea poruncă bisericească?

Să ne rugăm pentru ocârmuitorii noştri.

Ce învaţă această poruncă?

Această poruncă învaţă că este de datoria creştinului să se roage lui Dumnezeu de ajutor pentru toţi cei ce se îngrijesc de binele sau vremelnic şi veşnic. Astfel, Biserica cere să ne rugăm pentru patriarh, mitropolitul sau episcopul eparhial şi întreg clerul, pentru ocârmuitorii ţării şi pentru toţi cei care fac bine Sfintei Biserici şi se străduiesc să întărească credinţa ortodoxă. Sfântul Apostol Pavel spune: „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii..., ca să petrecem viaţa paşnică şi liniştită, întru toată cuvioşia şi buna cuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru" (I Tim. 2,1-3). Creştinul să nu uite în rugăciunile sale nici pe cei trecuţi din viaţa aceasta, căci rugăciunile celor vii le folosesc mult celor răposaţi. Învăţătura acestei porunci se desprinde din porunca dragostei faţă de aproapele.

Care este a şasea poruncă bisericească?

Să ţinem posturile pe care le-ar orândui episcopul sau mitropolitul locului, în vreme de primejdii, de boli sau de necazuri.

Ce învaţă această poruncă?

În anumite împrejurări, chiriarhii locului au dreptul şi datoria să rânduiască zile deosebite de post şi rugăciune, iar creştinii au datoria să le ţină cu toată curăţia inimii, fiind spre folosul lor. Pe când Sfântul Apostol Petru se găsea închis de Irod, „se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică' (Fapte 12, 5) şi îngerul Domnului l-a izbăvit.

Care este a şaptea poruncă bisericească?

Să nu citim carţile ereticilor.

Ce învaţă această poruncă?

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, având de la Dumnezeu chemarea să călăuzească pe creştini pe drumul dreptei învăţături, are datoria să atragă luarea-aminte a acestora asupra tuturor lucrurilor care i-ar putea abate de la acest drum. Astfel, prin porunca aceasta le cere celor care nu sunt întăriţi în cunoaşterea şi înţelegerea cuvântului dumnezeiesc să se ferească de citirea cărţilor potrivnice credinţei adevărate, cum sunt cele ale ereticilor, spre a nu fi amăgiţi de învăţături pierzătoare de suflet (I Tim. 4, 7), ci să se hrănească „cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături" (I Tim. 4, 6).

Care este a opta porunca bisericească ?

Să nu înstrăinăm, nici să folosim spre scopuri străine, lucrurile bisericeşti sau averea Bisericii.

Ce învaţă această poruncă?

Biserica foloseşte lucrurile şi bunurile sale la săvârşirea sfintelor slujbe, la susţinerea aşezămintelor sale şi la săvârşirea de fapte bune (Fapte I 1, 29-30). Înstrăinarea acestor lucruri sau întrebuinţarea lor spre folosul propriu duce, deci, pagubă Bisericii, iar pentru cei care se fac vinovaţi de astfel de fapte, înseamnă păcat, căci porunca a opta dumnezeiască spune: „să nu furi".

Care este a noua poruncă bisericească?

Să nu facem nunţi şi ospeţe sau alte petreceri în timpul posturilor.

Ce învaţă această poruncă ?

Biserica a rânduit anumite zile în care creştinii să prăznuiască cele mai însemnate evenimente din viaţa Mântuitorului şi a sfinţilor. Acestea, fiind unele de bucurie, iar altele de întristare, de bună seamă că cele dintâi vor fi prăznuite cu bucurie sufletească, iar celelalte, cu întristare şi cu înfrânare trupească şi sufletească.

Prin porunca aceasta, Biserica cere creştinului ca în zilele de întristare arătate de ea, în zilele de post, să nu facă nuntă şi petreceri, care sunt prilej de veselie şi, în genere, să nu ia parte la bucurii şi plăceri.

Împlinirea acestei porunci sporeşte creştinului evlavia şi dragostea faţă de Dumnezeu.

Ce sunt legile civile?

Acestea sunt legile date de stat, pentru buna cârmuire şi îndrumare a poporului pe calea binelui obştesc şi pentru continua îmflorire a vieţii acestuia. La întocmirea lor, autoritatea statului ţine seama de voinţa şi de trebuinţele poporului.

Sfânta noastră Biserică învaţă pe credincioşii săi să se supună întru toptul legilor Statului, „căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda" (Rom.13, 2). Creştinul va da socoteală înaintea Dreptului Judecător şi pentru împlinirea sau călcarea acestor legi. De asemenea, credincioşii sunt îndrumaţi să-şi împlinească îndatoririle lor cetăteneşti faţă de Patrie, cu acelaşi zel şi cu aceeaşi râvnă ca şi pe cele faţă de Biserică.

Care este datoria creştinului faţă de legi?

Creştinul, ca făptură a lui Dumnezeu, trebuie să asculte de voia Acestuia, rostită prin legile date, căci numai aşa îşi poate întocmi o viaţă cinstită şi-şi poate dobândi mântuirea sufletului. Legea, prin însăşi fiinţa ei, cere doar ascultare şi nu stă în bunul plac al cuiva să i se supună sau nu. Este drept că uneori se întâmplă ca legea să fie călcată. Dar creştinul nu trebuie să facă aceasta în chip premeditat; el rămâne supus legii chiar şi atunci când o calcă. Porunca lăuntrică prin care legea morală cere creştinului să facă sau să nu facă ceva se numeşte datorie morală. Aceasta nu este altceva decât trebuinţa pe care o simte credinciosul înăuntrul său de a împlini voia lui Dumnezeu şi a ocoli cele potrivnice ei, fără ca libertatea voii să-i fie îngrădită cu ceva. Cum poate însă împlini legile şi evita călcarea lor, aceasta i-o spune fiecăruia cugetul sau conştiinţa sa morală.

LEGEA MORALĂ

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce trebuie să cunoască credinciosul pentru a putea săvârşi fapte bune, după voia lui Dumnezeu?

Vorbind despre dragostea creştină, am spus că ea trebuie să se arate îndeosebi prin fapte bune. Săvârşirea faptelor bune înseamnă însă împlinirea voii lui Dumnezeu. Astfel, pentru a săvârşi fapte bune, omul trebuie să cunoască voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu o poate cunoaşte prin legi.

De câte feluri sunt legile?

Legile sunt, după izvorul lor, de două feluri:

1) Legi dumnezeieşti şi 2) Legi omeneşti.

Legile dumnezeieşti cuprind: 1) Legea veşnică; 2) Legea morala firească şi 3) Legea morală pozitivă, dată omului prin descoperirea dumnezeiască a Vechiului Testament şi a Noului Testament.

Legile omeneşti cuprind: 1) legi bisericeşti şi 2) legi civile.

Să vedem, pe scurt, ce sunt aceste legi.

Legea veşnică

Dumnezeu a creat lumea după un plan pe care El, ca fiinţă veşnică, l-a întocmit din veci şi-l îndeplineşte în timp prin Pronia Sa, într-o ordine stabilită de El, asemenea din veci (ordinea universală). Potrivit acestui plan, fapturile se îndreaptă în chip natural către Creatorul lor.

Planul sau ordinea aceasta, izvorâtă din veci din nemărginita înţelepciune şi voie dumnezeiască, după care se conduc toate creaturile spre îndeplinirea scopului dat lor, se numeşte legea veşnică sau eternă. Despre ea se spune în Sfânta Scriptură: „Eu am fost din veac întemeiată, de la început, înainte de a se fi făcut pământul" (Pilde 8, 23).

Cum este legea veşnică ?

Legea veşnică este: 1) de neapărată trebuinţă, fiindcă Dumnezeu, Care este Fiinţa desăvârşită, nu poate să creeze făpturile şi să le dea şi un scop fără să le rânduiască pe toate spre îndeplinirea acelui scop; 2) neschimbătoare, fiindcă neschimbător este Dumnezeu în hotărârile voii Sale; 3) universală, adică ea cuprinde toate făpturile, întreg universul.

După credinţa noastră, pe temeiul acestor însuşiri,1egea veşnică este izvorul tuturor legilor din univers: al celor fizice, pentru lumea materială şi pentru făpturile necuvântătoare, şi al celor morale, pentru făpturile înzestrate cu judecată şi voie liberă.

Legile date pentru om se numesc legi morale, fiindcă se îndeplinesc cu voia personală a omului, adică cu cunoştinţă şi libertate, pe când legile fizice se îndeplinesc de la sine.

Deci, voia lui Dumnezeu, cuprinsă în legea veşnică, se face cunoscută prin legile fizice şi prin legea morală, care este de două feluri: firească şi suprafirească.

Ce este legea morală firească?

După credinţa creştină, legea morală firească este legea întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui, şi care poate fi descoperită prin lumina firească a minţii omeneşti.

Ce foloase aduce omului legea morală firească?

În temeiul acestei legi, omul, din fire, poate deosebi binele de rău, virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie făcut de ceea ce nu trebuie făcut. Poruncile ei se pot cuprinde în: a face binele şi a evita răul.

Unde se vorbeşte despre această lege?

Despre această lege se vorbeşte limpede în izvoarele Descoperirii dumnezeieşti: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfântul Apostol Pavel, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără„ (Rom. 2,14-15), ne spune limpede că şi oamenii care nu au lege scrisă de la Dumnezeu au totuşi legea morală scrisă în inimile lor, de care ei, dacă voiesc, ascultă, iar dacă nu voiesc, nu ascultă. Când ascultă de ea, atunci mărturia cugetului lor, după ce se cercetează pe sine, îi dezvinovăţeşte iar când nu ascultă aceeaşi mărturie a cugetului îi învinovăţeşte.

Despre legea morală firească vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune: «Dumnezeu a dat omului o conştiinţă şi cunoştintă neînvăţată a binelui şi a răului, aşa că noi nu mai trebuie să învăţăm că desfrânarea este ceva rău şi cumpătarea ceva bun; aceasta o ştim de mai înainte, şi anume de la început»[1].

După credinţa noastră, legea morală firească este sădită, deci, în însăşi firea omului şi lucrează în fiecare om, oricine şi oricum ar fi el, învăţat sau neînvăţat. la cunoştinţă ei omul ajunge îndată ce începe a gândi. Legea morală firească se poate întuneca prin păcate, dar ea nu se şterge niciodată cu totul din inima omului.

Izvorând din voia neschimbătoare a lui Dumnezeu, legea morală firească este şi ea neschimbătoare. De ea omul trebuie să ţină seamă neapărat, fiindcă prin ea cunoaşte mai întâi voia lui Dumnezeu şi fiindcă ea îi arată ce este potrivit sau nepotrivit cu firea şi cu vrednicia lui cea mai înaltă făptură pământească.

Pentru aceasta toate legiuirile bisericeşti ţin seama de poruncile legii morale.

S-a păstrat legea firească în toată curăţia ei?

Noi credem şiu mărturisim că legea morală firească nu s-a păstrat în toată curăţia ei, aşa cum a sădit-o Dumnezeu în inima omului, ci s-a întunecat prin păcat. Adică omul, în urma păcatului strămoşesc trăind o viaţă păcătoasă, nu mai auzea limpede glasul ei şi se îndepărtase de ea. De aceea, Dumnezeu, în nemărginita Sa dragoste, voind îndreptarea oumlui, i-a venit în ajutor, dându-i pe calea Descoperirii dumnezeieşti legea din afară, legea pozitivă. Prin această lege, Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa în chip direct şi amanunţit, ca îndreptar pentru viaţa omului; i-a redeşteptat omului conştiinţa adormită prin păcat, ca să fie mai cu băgare de seamă la săvârşirea faptelor şi totodată i-a sporit cunoştinţele despre felul cum trebuie să trăiască şi să lucreze pentru înfăptuirea scopului său. Despre legea aceasta citim în Sfânta Scriptură: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul" (Evr. 1, 1-2).

Astfel, după timpul în care s-a dat şi după deplinătatea ei, legea morală pozitivă - adică legea dată omului prin Descoperirea dumnezeiască - se împarte în legea Vechiului Testament şi în legea Noului Testament.

Ce cuprinde legea Vechiului Testament?

Legea Vechiului Testament cuprinde porunci morale, ceremoniale şi civile, date cu scopul de a întreţine comuniunea dintre credincios şi Dumnezeu şi a pregăti pe credincioşi pentru răscumpărarea lor prin Hristos.

Poruncile ceremoniale, cultul religios al poporului evreu, care numai preînchipuiau lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, fiind - cum spune Sfânta Scriptură - numai „umbra bunurilor viitoare" (Evr. 10, 1), au încetat odată cu venirea Mântuitorului.

în privinţa lor, Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe spune: «După cum umbra se retrage când soseşte adevărul, tot aşa au trecut şi ele, şi creştinii nu au îndatorirea să le împlinească»[2].

Tot aşa au încetat şi poruncile civile, fiindcă ele priveau numai buna ocârmuire a poporului evreu, al cărui stat a fost distrus de poporul roman, la anul 70 după Hristos.

Au rămas însă poruncile morale, care formează partea cea mai însemnată a legii Vechiului Testament. Acestea au fost descoperite de Dumnezeu treptat, prin diferiţi aleşi ai Lui şi îndeosebi prin poruncile date lui Moise. De aceea, legea morală a Vechiului Testament se mai numeşte şi legea mozaică. Legea aceasta este cuprinsă pe scurt, în cele 10 porunci dumnezeieşti - Decalogul - descoperite de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai (Ieşire 20).

Poruncile au fost scrise de însuşi Dumnezeu, pe două table de piatră. Prima tablă cuprinde cele dintâi patru porunci, despre datoriile către Dumnezeu, iar a doua tablă cuprinde celelalte şase porunci, despre datoriile faţă de aproapele.

Legea morală a Vechiului Testament începe, deci, cu Dumnezeu şi cu datoria de a-L iubi, şi se încheie cu pofta rea a inimii şi cu datoria de a nu o lăsa să prindă stăpânire în om. Cu aceasta se spune că toată plinirea legii pleacă din dragostea către Dumnezeu, iar călcarea ei, din pofta rea a inimii care uită de Dumnezeu.

Decalogul este cea dintâi lege scrisă a Vechiului Testament şi, totodată, cea mai înaltă lege morală dată până la Domnul nostru Iisus Hristos. Ea rămâne valabilă pentru toate timpurile, fiindcă cele 10 porunci sunt poruncile legii fireşti, pe care Dumnezeu le aduce la cunoştinţa credincioşilor într-un chip mai limpede şi mai hotărât.

Cele 10 porunci stau la temelia vieţii morale a creştinului?

Da. De aceea, pentru a şti cum să-şi întocmească viaţa potrivit voinţei lui Dumnezeu, pentru a-şi câştiga mântuirea, creştinul trebuie să cunoască şi să păzească cele 10 porunci.

Tânărului care întrebase pe Mântuitorul ce să facă pentru ca să dobândească viaţa de veci, Mântuitorul îi răspunde: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (Matei 19, 17).

înţelegerea bună a celor 10 porunci se poate câştiga, însă, numai privindu-le în lumina desăvârşită a Noului Testament, adică în lumina legii morale evanghelice sau creştine.

De aceea, înainte de a trece la tâlcuirea celor 10 porunci, e nevoie să cunoaştem legea morală a Noului Testament.

Ce este legea morală a Noului Testament?

Ea este legea descoperită de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care se aduce la cunoştinţa credinciosului, în chip desăvârşit, voia lui Dumnezeu. Cu legea Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos desăvârşeşte legea Vechiului Testament, precum însuşi spune: „N-am venit să stric (legea), ci să împlinesc" (Matei 5, 17).

Legea Vechiului Testament era „sfântă şi dreaptă şi bună" (Rom. 7, 12), dar numai „călăuza spre Hristos" (Gal. 3, 24). Rostul ei era de a trezi în credincios conştiinţa stării de păcat şi dorinţa după mântuire. Ea a deschis ochii credinciosului ca să vadă mai limpede păcatul, să cunoască mai bine starea păcătoasa în care se află şi i-a făcut mai vie dorinţa după Mântuitorul, Care avea să-l izbăvească din starea atât de nefericită în care se găsea. Ea dă deci cunoştinţa păcatului, dar nu şi puterea de a-l birui şi de a ne îndrepta înaintea lui Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură: „Din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului" (Rom. 3, 20). De aceea legea morală a Vechiului

Testament avea nevoie de desăvârşirea adusă de Mântuitorul, prin legea morală a Noului Testament legea Evangheliei sau legea creştină).

În ce se cuprinde această desăvârşire?

Desăvârşirea aceasta se cuprinde, pe scurt, în următoarele:

1)    Legea Noului Testament, prin jertfa Mântuitorului de pe Cruce, a adus omenirii mântuirea, pe care legea Vechiului Testament numai a pregătit-o;

2)    Sfintele Taine împărtăşesc harul dumnezeiesc, dând credinciosului puterea de a birui păcatul şi de a împlini toată legea morală, spre a-şi dobândi mântuirea: „Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce crede" (Rom. 1, 16);

3)     Se ridică peste îngustimea legii Vechiului Testament şi cheamă la mântuire toate popoarele pământului: „Nu mai este iudeu, nici elin... pentru că voi toţi una sunteţi întru Hristos Iisus" (Gal. 3, 28);

4)    Aduce porunca dragostei celei mai desăvârşite. Pe când în legea Vechiului Testament dragostea era restrânsă numai la poporul iudeu, în legea Noului Testament dragostea cuprinde pe toţi oamenii, fără nici un fel de deosebire: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi dar voi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 46-48). Asemenea şi Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele" (Rom. 12, 21);

5)   Pe temelia dragostei, legea Noului Testament stabileşte între credincios şi Dumnezeu legătura dintre fiu şi părinte, înlăturând starea de frică ce stăpânea în legea Vechiului Testament;

6)    Legea Noului Testament cere ca aprecierea faptelor să nu se facă după partea lor exterioară, ci şi după gândul din care pornesc ele. Fapta bună să nu fie făţarnică, ci să izvorască din inima curată. între gând şi faptă să fie cea mai deplină potrivire;

7)    Legea Noului Testament desăvârşeşte legea Vechiului Testament şi prin sfaturile evanghelice, care aduc o stare mai înaltă de viaţă creştinească;

8)   Legea Noului Testament este veşnică, fiindcă Mântuitorul spune: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece„ (Matei 24, 35).

Dar este oare cu putinţă a împlini o lege atât de desăvârşită?

Da, căci spune Mântuitorul: "Luaţi jugul Meu asupra voastra şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihna sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară„ (Matei 11, 29-30). Sfinţii au împlinit legea, deşi erau şi ei oameni ca ceilalţi, dar aveau inima curată şi erau plini de dragoste faţă de Dumnezeu. Numai pentru astfel de oameni păzirea legii morale este uşoară, mai ales că ajutorul lui Dumnezeu nu le lipseşte. Aceasta nu înseamnă însă că păzirea legii nu cere osteneală, dar osteneala aceasta nu o simte cel ce este plin de dragoste faţă de Dumnezeu. Dimpotrivă, toată osteneala îi umple inima de bucurie.

Cum trebuie împlinită legea lui Dumnezeu?

Legea lui Dumnezeu trebuie împlinită în întregime, căci ea este una şi toate poruncile ei sunt date de Dumnezeu. Credinciosul nu trebuie să aleagă ce i se pare lui mai însemnat sau mai folositor din ea, căci atunci ar înlocui legea lui Dumnezeu cu o lege a sa. Sfânta Scriptură spune: „Cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile" (Iacov 2,10). Pentru o singură vină, Moise a fost pedepsit să nu intre în pământul făgăduit. Pentru o singură minciună, Anania şi Safira au fost pedepsiţi cu moartea (Fapte 5, 1-10).

Legea lui Dumnezeu trebuie, apoi, împlinită necontenit, adică în toate împrejurările vieţii, fiindcă numai aşa îşi dovedeşte credinciosul dragostea sa puternică faţă de Dumnezeu, binefăcătorul său cel mai mare.

Şi, în sfârşit, ea trebuie împlinită cu toată bucuria. Fapta, oricât de bună ar fi, dacă e făcută împotriva inimii şi cu cârteală, nu are nici un preţ.

Care e cuprinsul legii Noului Testament?

Cuprinsul ei, pe scurt, îl arată tot Mântuitorul când spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. în aceste două porunci se cuprind toata Legea şi proorocii" (Matei 22, 37-40).

Acelaşi lucru îl spune Mântuitorul şi cu alte cuvinte: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii" (Matei 7,12). „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 15,12); „Porunca nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (Ioan 13, 34); „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta Lui" (Ioan 14, 21).

Deci legea Noului Testament sau legea creştina e cuprinsă în porunca dragostei. Dragostea de Dumnezeu, arătată prin dragostea de aproapele, aceasta cere Mântuitorul prin legea Noului Testament, spre a se împlini voia lui Dumnezeu. De aceea, cu drept cuvânt, creştinismul este numit religia dragostei.

  1. Porunca dragostei nu o găsim şi în legea Vechiului Testament? Porunca dragostei o găsim şi în legea Vechiului Testament (Deut. 6, 5; Lev.19,18), dată chiar cu aceleaşi cuvinte ca în legea Noului Testament. Totuşi, în Noul Testament porunca aceasta este nouă prin duhul şi viaţa ce se cuprind în ea. Căci dragostea cerută de Mântuitorul trebuie să fie curată şi jertfelnică faţă de fiecare om, chiar şi faţă de necunoscuţi, după pilda dragostei arătate de El faţă de oameni (Ioan 15,13). Cu dragostea aceasta creştinul trebuie să dezrădăcineze din sufletul său orice urmă de mânie şi de ură faţă de semenul său şi să răsplătească răul cu binele (Rom. 12, 21).
  2. Ce sunt legile omeneşti despre care s-a vorbit mai înainte?

Am vorbit până acum despre legile morale dumnezeieşti, adică despre legile prin care Dumnezeu Şi-a făcut în chip direct cunoscută voia Sa omului, ca îndreptar pentru cugetele şi faptele lui.

Dar Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa omului şi în chip indirect, şi anume prin legile omeneşti, care se împart în: bisericeşti şi civile.

Ce sunt legile bisericeşti?

Sunt legile date de Biserică, în virtutea puterii primite de la întemeietorul ei de a călăuzi pe credincioşi în numele Său şi a-i îndatora la ascultare (Matei 10, 40; Luca 10, 16; Ioan 13, 20).

Legile bisericeşti sunt alcătuite pe temeiul legii descoperite de Dumnezeu şi nu cer nici mai mult decât ea, nici ceva deosebit de ea. Rostul lor este de a tâlcui învăţăturile Mântuitorului, a îndemna la ascultare şi la păzirea poruncilor dumnezeieşti. De aceea, de bună seamă, fiecare creştin este îndatorat să asculte de ele.

Biserica noastră, folosindu-se de dreptul primit de la Mântuitorul, a dat astfel de legi, dintre care cele mai însemnate sunt canoanele şi cele nouă, porunci bisericeşti.

Ce sunt canoanele?

Canoanele sunt legi date de sinoadele ecumenice ale Bisericii şi de sinoadele particulare ale ei, dar întărite de cele ecumenice. Pe temeiul învăţăturii Mântuitorului şi a Sfinţilor Săi Apostoli, canoanele statornicesc felul de organizare şi conducere a Bisericii, precum şi drepturile şi îndatoririle membrilor ei: clerici, monahi şi credincioşi.



[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Către poporul antiohian, Cuv. 12, Migne, P.G., XLIX, col. 431. 206

[2] Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Partea a treia, răspuns la întrebarea 47, trad. de Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 163.

DESPRE CONŞTIINŢA MORALĂ

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce este conştiinţa morală?

Conştiinţa morală este glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, glas care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Glasul acesta îl poate cunoaşte fiecare, căci după credinţa noastră conştiinţa s-a născut deodată cu omul. Ea este de obârşie dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei»[1].

La ce-i slujeste omului conştiinţa?

Conştiinţa slujeşte drept călăuză la împlinirea legii. Ea este judecătorul neadormit şi aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic şi care se pronunţă asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea şi deci dacă trebuie săvârşită sau nu. Ea îşi ridică glasul atât înainte de săvârşirea unei fapte, cât şi după săvârşirea ei. înainte de săvârşirea unei fapte, conştiinţa spune dacă fapta este bună sau rea şi ne sfătuieşte să o împlinim sau nu. După săvârşirea faptei, tot ea ne judecă. Dacă am ascultat de glasul ei, dacă ne-am împlinit datoria şi ne-am ferit de fapte rele, atunci conştiinţa ne răsplăteşte cu bucurie, mulţumire şi linişte sufletească. Iar dacă n-am ascultat de glasul conştiinţei şi am săvârşit fapte rele, atunci ea ne pedepseşte cu aspre mustrări; simţi, adică, nelinişte şi apăsare în suflet. De aceea, creştinul trebuie să asculte totdeauna de glasul conştiinţei sale. Orice lucrare potrivnică conştiinţei este rea şi aduce pedeapsă, precum citim în Sfânta Scriptură: „Tot ce nu este din credinţă" (adică din convingere intimă), „estepăcat' (Rom. 14, 23).

Găsim în Sfânta Scriptură pilde despre lucrarea conştinţei?

Da. Iată câteva: Conştiinţa îi mustră pe protopărinţii Adam şi Eva după ce au călcat porunca dumnezeiască (Fac. 3,10); ea îl urmareşte pe Cain, care nu-şi mai găseşte linişte pentru uciderea fratelui său Abel (Fac. 4,13); ea opreşte pe fraţii lui Iosif de a-i ridica acestuia viaţa (Fac. 37, 26); ea aduce căinţa lui David pentru fărădelegile sale şi rămâne statornică în inima lui Iov, care primeşte cu răbdare toate loviturile vieţii (Iov l, 21); ea ruşinează pe acuzatorii femeii păcătoase (Ioan 8, 9); ea naşte căinţa în inima fiului risipitor (Luca 15, 18) şi în inima lui Iuda, vânzătorul Mântuitorului (Matei 27, 3-4).

Poate conştiinţa să dispară vreodată din sufletul omului?

Niciodată. Ea poate să fie adormită prin nepăsarea omului faţă de datoriile sale, poate să fie întunecată printr-o viaţă de păcat, dar nu poate să fie nimicită niciodată, fiindcă ea este de la Dumnezeu. Nici cei mai mari făcători de rele nu pot înăbuşi în ei, cu totul, glasul conştiinţei. Ea îi urmăreşte mereu cu mustrările ei, încât mulţi ajung la deznădăjduire şi-şi curm singuri firul vieţii, ca Iuda.

Ce datorie avem faţă de conştiinţa noastră?

Avem datoria de a o păstra totdeauna curată şi de a o ţine în stare trează prin rugăciune, post, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin cunoaşterea tot mai temeinică a învăţăturii creştine. Căci conştiinţa morală ne îndeamnă la făptuirea binelui, dreptăţii şi dragostei creştine, adică la împlinirea legii morale.

Stă în puterea credinciosului să împlinească îndemnurile conştiinţei? Se poate hotărî el, când voieşte, spre fapta bună sau spre fapta rea?

Da. Credinciosul poate aceasta, fiindcă are voie liberă.

Ce este voia liberă a omului?

Voia liberă este puterea sufletească pe care o are omul chiar de la creare şi prin care el se poate hotărî fără nici o silă pentru o faptă sau pentru alta. în temeiul acestei puteri, fiecare om este el singur şi nu altcineva săvârşitorul şi stăpânul faptelor sale. Voia liberă este singurul dar asupra căruia omul are stăpânire deplină.

După învăţătura Sfintei noastre Biserici, în starea originară voia omului era înclinată spre binele moral; prin păcatul strămoşesc ea s-a înclinat mai mult spre rău, însă fără să-şi piardă cu totul înclinarea spre bine. Prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pe Cruce, i se dă credinciosului un ajutor suprafiresc, adică harul dumnezeiesc, pentru ca să poată învinge înclinarea spre rău şi să poată împlini binele moral.

Unde se vorbeşte despre voia liberă?

Despre voia liberă a omului se vorbeşte în cuvinte foarte limpezi în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Aşa citim în Vechiul Testament: „Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi" (Deut. 30,19). în Noul Testament Mântuitorul răspunde tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta şi dă-o săracilor" (Matei 19, 21). în alt loc, Mântuitorul plânge soarta Ierusalimului, spunând: „Ierusalime, Ierusalime... de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit" (Matei 23, 37). Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: «Să ştii că tu ai un suflet cu voinţă liberă... care are putinţa de a face cum voieşte»[2].

Dar şi fiecare om cu judecată sănătoasă îşi dă seama că are voie liberă. Fiecare simte că se hotărăşte de la sine pentru o lucrare, că prin alegere proprie a săvârşit într-o împrejurare o faptă anumită şi că ar fi putut tot atât de bine săvârşi alta în locul ei. Că este aşa îi arată omului şi căinţa pe care o simte pentru unele fapte. Căindu-se pentru unele fapte, omul îşi dă seama că el n-a fost silit să le facă şi că putea să nu le facă, sau chiar avea datoria să nu le facă. Dacă omul n-ar fi înzestrat cu voie liberă, atunci n-ar avea nici un rost şi nici un înţeles toate sfaturile, îndemnurile, poruncile şi legile ce i se dau. N-ar putea fi vorba nici de virtute, nici de păcat, nici de răsplată, nici de pedeapsă şi nici de răspundere. Căci cum i s-ar putea cere omului socoteală pentru o faptă pe care el n-ar fi avut libertatea să o facă? Răspundere are omul numai pentru faptele pe care le-a săvârşit în deplină libertate şi conştiintă, şi nicidecum pentru cele pe care le-a săvârşit din constrângere.

De aceea, când sila, frica, neştiinţa, patimile, deprinderile sau alte împrejurări slăbesc sau chiar întunecă cu totul conştiinţa omului şi lucrarea liberă a voinţei sale, atunci în aceeaşi măsură scade şi răspunderea pentru faptele săvârşite în astfel de împrejurări.

Libertatea voii stă deci la temelia vieţii morale a omului şi a întregii rânduieli din societatea omenească.

Care este temeiul faptelor noastre?

În temeiul voii libere cu care este înzestrat, omul este stăpânul faptelor sale.

De câte feluri sunt faptele omeneşti?

Faptele noastre sunt de două feluri: bune şi rele.

Bune sau morale sunt faptele săvârşite cu ştiinţă şi voie liberă şi care sunt după voia lui Dumnezeu, arătată prin legile Sale; iar rele, imorale sau păcate, sunt acele fapte care nu sunt săvârşite după voia lui Dumnezeu.

Aceasta înseamnă că faptele trebuie judecate totdeauna după felul legăturii lor cu voia lui Dumnezeu, arătată prin legile morale cunoscute de mintea credinciosului.

Cum se poate cunoaşte bunătatea sau răutatea unei fapte?

Pentru a cunoaşte bunătatea sau răutatea unei fapte, trebuie să ţinem seama de toate părţile ei, adică de:

1)   Obiect, care înseamnă lucrul de care se ocupă fapta (de pildă: rugăciunea, milostenia, furtul etc.);

2)  Motiv, adică îndemnul care face voia să se hotărască pentru un lucru sau altul. Motivul cel mai înalt al faptelor săvârşite de creştin trebuie să fie iubirea fiască faţă de Dumnezeu, Care i-a dat viaţa şi toate cele trebuitoare vieţii, şi-l iubeşte atât de mult, încât pentru mântuirea lui a dat şi pe Fiul Său, Cel Unul Născut, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 15);

3)   Scop, adică ţinta la care tinde voia cu fapta sa. Scopul cel mai înalt al faptelor trebuie să fie preamărirea lui Dumnezeu, precum citim în Sfânta Scriptură: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (I Cor. 10, 31). Sfântul Vasile cel Mare zice: «Creştinul va săvârşi bine lucrul său, dacă va referi la Dumnezeu tot ce face, spre a îndeplini voia Lui»[3].

4)  Intenţie, care înseamnă îndreptarea faptei spre scopul ei. De pildă, intenţia mea este să ajut pe aproapele meu aflat în nevoie, deşi încă nu ştiu în ce chip îi voi ajuta. Mă hotărăsc să-l ajut din motivul dragostei către aproapele şi-i trimit un dar cu scopul de a-i alina nevoia;

5)   împrejurări, adică semnele după care o faptă în săvârşirea ei se deosebeşte de alta. Astfel, la fiecare faptă se pune întrebarea: a) cine a făcut-o (tânăr, bătrân, preot, mirean); b) ce s-a făcut (milostenie, furt); c) unde s-a făcut (în biserică, acasă, pe faţă, în ascuns); d) cu ce mijloace (prin câştig cinstit, prin furt, singur, prin altul); e) în ce scop (pentru a ajuta pe cineva, pentru a-l înşela; f) chipul în care s-a săvârşit fapta (din dragoste, din ură, cu pregătire); g) când s-a săvârşit fapta (ziua, noaptea, în timpul Sfintei Liturghii).

Fapta, ca să fie bună, trebuie să corespundă voii lui Dumnezeu după toate părţile ei, adică după obiect, motiv, scop, intenţie şi împrejurări. Când fapta se potriveşte cu voia lui Dumnezeu numai în una dintre părţile sale, ea este rea. De pildă, când cineva fură spre a ajuta pe cineva, scopul faptei este bun, dar mijloacele sunt rele, deci fapta sa este rea. Când cineva ajută pe aproapele spre a fi lăudat de oameni, fapta în sine este bună, dar scopul urmărit este rău; deci pentru săvârşitor fapta nu poate fi socotită bună.

De bună seamă, creştinul are datoria de a săvârşi totdeauna fapte bune, căci numai aşa îşi poate dobândi mântuirea sufletului. Căci creştin adevărat nu este cel care din când în când săvârşeşte câte o faptă bună, ci cel care în chip statornic îşi împodobeşte viaţa cu fapte bune.

Dar pentru a putea ajunge la această stare, creştinul trebuie să-şi încordeze neîntrerupt puterile sale sufleteşti, spre a potoli pornirile rele şi a birui ispitele care mereu se apropie de el cu îndemnuri la fapte rele. Creştinul adevărat trebuie, în chip statornic, să lupte împotriva răului, să se cureţe de patimi, să-şi câştige tăria şi deprinderea în săvârşirea faptelor bune, adică să se împodobească cu frumuseţea virtuţii creştine. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor".



[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Expunere la Psalmul 147, 3, Migne, P. G., vol. LV, col. 482. 212

[2]    Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 4, cap. 18, Migne, P. G., vol. XXXII, col. 478.

[3]    Sfântul Vasilie cel Mare, Regulile pe larg, 15. Migne, P. G., vol. 31. col. 326.

 

construimcatedrala.ro