• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

SFATURILE EVANGHELICE: sărăcia, fecioria și ascultarea

 Ce sunt sfaturile evanghelice?

Pentru dobândirea mântuirii, orice creştin trebuie să dea ascultare poruncilor despre care s-a vorbit până acum. Nimeni nu se poate mântui dacă nu ţine seama de aceste porunci.

Dar pentru cei ce tind spre o desăvârşire morală deosebită şi vor să ajungă mai repede şi mai sigur la mântuire, în Sfânta Evanghelie s-au rânduit şi alte căi, cunoscute în Biserică sub numele de sfaturi evanghelice.

Se numesc sfaturi, pentru că, spre deosebire de porunci, care sunt cerute oricărui creştin fără deosebire, sfaturile evanghelice sunt lăsate la voia şi puterea fiecăruia. Ele nu sunt cerute tuturor, fiindcă sunt mai greu de îndeplinit. „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora este dat" (Matei 19, 11), spune Mântuitorul Hristos.

Câte şi care sunt sfaturile evanghelice?

Sfaturile evanghelice sunt trei: sărăcia de bună voie, castitatea sau fecioria şi supunerea faţă de un conducător duhovnicesc.

Pentru îndeplinirea acestor sfaturi evanghelice se leagă cu jurământ cei ce îmbrăţişează viaţa monahală.

Ce înţelegem prin sărăcia de bună voie?

Bogăţia este, de cele mai multe ori, o piedică în calea mântuirii. Pentru agonisirea, sporirea şi păstrarea ei, omul este adesea împins la o mulţime de păcate: lăcomie, furt, nedreptate, zgârcenie. Averea pricinuieşte, apoi, multe griji şi tulburări. în sfârşit, când o are, omul alunecă repede spre o viaţă de îmbuibare, petreceri şi lene, întocmai ca bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi care-şi făurea numai planuri iubitoare de sine (Luca 12, 16-40).

Rari de tot sunt cei care ştiu să folosească averea pentru înnobilarea sufletului lor şi pentru ajutorarea aproapelui în nevoie. Şi pentru că cei mai mulţi nu izbutesc să o stăpânească şi să o foloseasca aşa cum trebuie, Mântuitorul spune: „Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu" (Matei 19, 24).

De aceea Mântuitorul sfătuieşte pe cei ce doresc să ajungă mai repede şi mai lesne la desăvârşire să se despartă de avere şi să trăiască în sărăcie. Aceasta a spus-o Mântuitorul tânărului bogat, care venise să întrebe ce bine să facă spre a avea viaţa de veci. Când Mântuitorul i-a răspuns că trebuie să păzească poruncile legii, acela a spus că le-a păzit din tinereţe. Atunci Mântuitorul i-a zis: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă- o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şi urmează-Mi" (Matei 19, 21).

Din cuvintele Mântuitorului reiese limpede că îndeplinirea poruncilor este de ajuns pentru mântuire, dar că, prin sărăcia de bună voie, creştinul poate urca o treaptă mai sus pe scara desăvârşirii. Fără îndoială că, fiind scutit de grijile şi primejdiile morale la care duce bogăţia, cel sărac de bună voie are mai mult răgaz şi mijloace mai înlesnite pentru a se îngriji de curăţirea şi înălţarea sufletului său.

Sărăcia de bună voie nu înseamnă lene, ci înlăturarea lăcomiei de avere. împlinirea acestui sfat îndulceşte lupta pentru existenţă şi face ca mulţi oameni lipsiţi să capete mijloace de trai, primind din cele dăruite de cei se leapădă de avere.

Ce este castitatea sau fecioria?

Aşa cum am văzut mai înainte, căsatoria este rânduită de însuşi Dumnezeu, chiar la facerea lumii, pentru înmulţirea şi dăinuirea neamului omenesc, iar creştinismul a ridicat-o la treapta de sfântă Taină. Ea este, prin urmare, o rânduială firească şi morală pentru orice om.

Cu toate acestea, pentru cel ce-şi alege viaţa de rugăciune, sau se aşază în slujba răspândirii creştinismului, sau în slujba milosteniei obşteşti, căsătoria, cu grijile şi greutăţile ei, ar fi o piedică de care s-ar putea lipsi, spre a se putea închina cu totul chemării ce şi-a ales.

Dar nu oricine poate urma acest sfat. Vorbind de feciorie, Mântuitorul spune: „nu toţi pricep cuvântul acesta, că aceia cărora le este dat" (Matei 19,11). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor că nu le porunceşte, ci numai îi sfătuieşte să trăiască în feciorie (I Cor. 7, 6).

Folosul moral al fecioriei îl arată tot Sfântul Apostol Pavel, când zice:

„Eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă... Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii" (I Cor. 7, 32-33).

La feciorie pentru toată viaţa se leagă cu jurământ greu cei ce îmbraţişează viaţa monahală. Dar au fost şi sunt şi astăzi creştini, care, deşi traăiesc în lume, îşi păstrează castitatea toată viaţa lor.

Fecioria este ţinută de atât de puţini, încât ea nu va putea fi niciodată o piedică serioasă pentru înmulţirea omenirii, şi cu atât mai puţin un pericol pentru existenţa ei.

Ce este supunerea faţă de un conducător duhovnicesc?

Am văzut că, pentru a scăpa de robia patimilor şi a căpăta libertatea şi mântuirea, credinciosul trebuie să-şi supună voinţa sa legii morale. Dar voinţa fiind din fire slabă şi pentru a nu aluneca spre păcat, credinciosul dornic să ajungă mai repede şi mai sigur la desăvârşire este îndemnat să renunţe la voinţa proprie şi să asculte fără şovăire de un îndrumător duhovnicesc, care este în măsură să conducă sufletele, datorită experienţei şi înaintării lui în viaţa morală.

Sfatul ascultării este cuprins în cuvintele Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34).

Ascultarea de un îndrumător duhovnicesc nu este o înjosire a demnităţii omeneşti, precum socotesc unii, ci, dimpotrivă, o adevărată înălţare, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa" (Luca 18, 14).

FERICIRILE

Ce sunt Fericirile?

După rânduiala Vechiului Testament, pentru a împlini Legea, credinciosul trebuia să asculte de cele 10 porunci.

Potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc" (Matei 5,17), cele 10 porunci trebuie păzite şi de creştini, întocmai.

Pe lângă aceste zece porunci, Mântuitorul a mai dat creştinilor alte nouă îndemnuri, prin care se împlineşte Legea, în scopul desăvârşirii morale. Pe acestea nu le-a dat însă în chip de opriri sau porunci, ci în chip de „fericiri", fiindcă ele se potrivesc deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos. Pe de altă parte, cele nouă Fericiri sunt atât de potrivite cu năzuinţele sufletului creştinului, încât, numai auzindu-le, suntem îndemnaţi singuri să le îndeplinim. în acest înţeles Sfântul Apostol Iacov numeşte legea Noului Testament „Legea cea desăvârşită a libertăţii" (Iacov 1, 25).

Faptul ca Mântuitorul înfăţişează laolaltă fericirea şi desăvârşirea arată că acestea sunt strâns legate. într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârşit, iar cel ce cucereşte desăvârşirea morală dobândeşte prin aceasta şi fericirea.

De aceea, în fiecare fericire trebuie să deosebim mai întâi învăţătura sau îndemnul şi apoi fericirea sau făgăduinţa răsplătirii.

Pe scurt, prin «Fericiri» se înţeleg cele nouă căi pe care creştinul trebuie să meargă pentru a ajunge la fericirea veşnică, sau cele nouă virtuţi prin care putem dobândi fericirea.

Care este fericirea întâi şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor" (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne învaţă ca prima virtute pe care trebuie să ne-o însuşim pentru a intra în împărăţia cerurilor, adică pentru a dobândi fericirea, este sărăcia cu duhul.

Dar ce înseamnă „sărăcia cu duhul"?

După cum tălmăceşte Sfântul Ioan Gură de Aur[1], cuvintele «săraci cu duhul» înseamnă «smeriţi de bună voie», adică lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine, păcate prin care au căzut îngerii cei răi îi primii oameni. Ele nu arată deci pe cei neîntelepţi, neştiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Creştinii care cunosc şi urmează pe Hristos sunt „învăţati de Dumnezeu" (I Tes. 4, 9) şi „fii ai luminii... nu ai întunericului" (I Tes. 5, 5), întrucât au dobândit învăţătură dumnezeiască de la Biserică, prin harul Sfântului Duh (I Cor. 5 ş.u.).

Săraci cu duhul sunt creştinii care, cugetând necontenit la desăvârşirea dumnezeiască, îşi dau seama cât de departe sunt ei de ea; cei ce îşi dezlipesc de bună voie inima de bunurile pământeşti, îşi golesc mintea de cunoştinţele cele de arte şi îşi eliberează sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel sărăcită, mintea să dorească a fi umplută cu bunurile cereşti, cu bogăţia ştiinţei dumnezeieşti şi cu iubirea celor veşnice. Aceşti creştini, oricât ar fi de virtuoşi, nu se cred niciodată desăvârşiţi, ci râvnesc şi se străduiesc fără încetare să urce treaptă cu treaptă, cât mai sus, pe scara desăvârşirii.

Pătrunşi de convingerea că nu au nimic de la sine şi că nu pot înfăptui nimic pentru mântuirea lor fără ajutorul şi harul lui Dumnezeu şi că, atâta vreme cât petrec în trup, sunt încă departe de fericirea veşnică, creştinii imploră necontenit îndurarea harului lui Dumnezeu.

Răsplata făgăduită celor smeriţi este împărăţia cerurilor, adică fericirea veşnică, pe care, prin credinţă şi nădejde, ei o gusta lăuntric încă pe pământ, dar deplin o vor avea numai în viaţa viitoare, prin părtăşia la fericirea veşnică.

Smerenia este deci prima virtute ce se cere creştinului. Fără ea, nimeni nu poate trăi o viaţă cu adevărat creştină; fără ea, nimeni nu poate nici măcar intra în această viaţă creştină, pentru că îi lipseşte dorinţa de a se lupta cu păcatele şi de a dobândi virtutea. Fără smerenie, creştinul nu se află în stare de a simţi nevoia harului dumnezeiesc şi prin aceasta se lipseşte tocmai de ceea ce are neapărată trebuinţă.

Care este fericirea a doua şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia" (Matei 5, 4). Plânsul, ca şi râsul, poate avea diferite cauze. înţelesul lui depinde deci de cauza din care porneşte. Astfel este o mare deosebire între plânsul celui ce-i pare rău pentru vreun păcat săvârşit şi plânsul unui hoţ, de necaz că nu i-a reuşit o încercare de furt, sau pentru ca a fost prins şi pedepsit.

De aceea, din această fericire nu trebuie să înţelegem că toţi cei ce plâng ar putea dobândi mângâierea. Aici este vorba numai de cei ce plâng din pricină că se întristează şi le pare rău pentru pacatele săvârşite[2], cu care au mâhnit pe Dumnezeu şi pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vameşul, sau tâlharul cel răstignit de-a dreapta Mântuitorului. Aceasta este întristarea despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăintă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte" (II Cor. 7, 10). Despre această întristare vorbeşte şi Sfântul Apostol Petru, arătând că ea este pricinuită de felurite ispite la care este supus cel credincios, spre lămurirea credinţei lui şi din care iese biruitor numai cel ce rabdă până la sfârşit (I Petru l, 6-7).

Mântuitorul fericeşte nu numai pe cei ce-şi plâng păcatele proprii, dar şi pe cei care-şi frâng inima şi plâng pentru păcatele semenilor lor, rugând pe Dumnezeu să le dea căinţă, adică pe cei rătăciţi să-i întoarcă la calea cea dreaptă, iar pe cei ce trăiesc fără rânduială să-i facă să-şi îndrepte viaţa. Mântuitorul S-a întristat şi a plâns pentru păcatele celor ce locuiau în Ierusalim, Horazin, Betsaida şi Capernaum, şi care nu voiau să se pocăiască (Matei 11, 20-24; 23, 37, 38).

Darul lacrimilor aducătoare de bucurie l-au avut, de asemenea, toţi sfinţii.

Făgăduinţa mângâierii este unită cu îndemnul de a plânge, pentru că întristarea pentru păcate să nu ducă la deznădejde.

Celor ce plâng din aceste pricini binecuvântate, Mântuitorul le făgăduieşte mângâierea harică, adică, pentru viaţa de acum, iertarea greşelilor, scăparea de chinuri şi de păcate, iar pentru viaţa viitoare, împărăţia cerurilor, adică bucuria[3].

Despre această răsplată vorbeşte Sfântul Evanghelist Ioan în Apocalipsa, când înfăţişează răsplata celor ce au rămas credincioşi şi statornici în necazul cel mare şi pe care „Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor" (Apoc. 7, 14-17).

Care este a treia fericire şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul" (Matei 5, 5). Blândeţea este cel dintâi rod al bunătăţii şi iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănită şi liniştită a sufletului, însoţită cu silinţa de a nu supăra pe nimeni şi a nu se supăra de nimic.

Cel blând nu murmura niciodată împotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia" (Col. 4, 6). Omul blând dă cuvenita cinste şi ascultare mai-marilor săi: nu batjocoreşte, nu grăieşte de rău şi nu osândeşte pe semenii săi, ci se arată pe sine totdeauna smerit. Iar când se întâmplă ceva potrivnic dorinţelor lui, nu se lasa pradă mâniei şi, mai presus de toate, nu se răzbună pentru jigniri.

Cea mai înaltă treaptă a blândeţii este iubirea faţă de cei ce ne prilejuiesc necazuri şi supărări şi care se arată prin iertare şi împăcare (Matei 5, 23-24). Culmea blândeţii stă deci în purtarea pe care ne-o porunceşte Mântuitorul, prin cuvintele: „Binecuvântaţi pe cei ce va blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" (Matei 5, 44).

Singura mânie îngăduită şi folositoare este aceea îndreptată împotriva păcatelor şi a patimilor şi mai ales împotriva diavolului ispititor, în care nu a rămas nimic bun.

Ce a făgăduit Dumnezeu celor blânzi?

Dumnezeu a făgăduit celor blânzi că vor moşteni pământul. într-adevăr, este firesc ca aceia care se poartă cu blândeţe să fie scutiţi de multe supărări, necazuri şi tulburări pe care le pricinuieşte lipsa acestei virtuţi, să capete chiar iubirea celor din jur, o bună înrâurire asupra semenilor şi, în orice caz, să stingă mânia şi ura îndreptată împotriva lor. Răsplata îi vine celui blând chiar din practicarea blândeţii. Fiind împăcat cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, omul blând se bucură de o stare de linişte şi siguranţă deplină. Astfel trebuie înţelese cuvintele Mântuitorului: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29).

Răsplata deplină, însă, va fi dată celor blânzi în viaţa viitoare.

Care este a patra fericire şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura" (Matei 5,

6).

Cuvântul «dreptate» are aici înţelesul din Vechiul Testament, însemnând «cucernicie», ca la Sfântul Ioan Gură de Aur[4] „virtutea în general" ca la Sfântul Chiril al Alexandriei[5]«toată virtutea" cum spunea Zigaben[6]; cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adică sfinţenia, dreapta credinţa şi dreapta purtare. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt deci toţi cei ce doresc cu ardoare să înfăptuiască şi să se înfăptuiască binele. Această dorinţă este tot atât de firească şi continuă că şi foamea şi setea trupească. Au dat dovadă de această puternică dorinţă îndeosebi sfinţii şi martirii care pentru Hristos au părăsit familie, avere, voie proprie şi s-au nevoit cu trăirea unei vieţi de înalta spiritualitate.

Săturarea făgăduită trebuie înţeleasă ca o împlinire a năzuinţelor prin cucerirea desăvârşirii, prin realizarea sfinţeniei în viaţa aceasta, în parte, iar în cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit făgăduinţei Mântuitorului, Care zice: „ Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică" (Matei 19, 29).

„A fi flămând şi însetat de dreptate" mai înseamnă şi a dori şi a ne strădui din toate puterile pentru înfăptuirea dreptăţii ca virtute socială, atât pentru noi, cât şi pentru semenii noştri. Iar când, din pricina smereniei, sărăciei, neîndemânării noastre sau a puterii pârâşului, suntem nedreptăţiţi în această viaţă, să nu ne descurajăm ci să avem nădejde tare că vom primi dreptatea noastră, dacă nu chiar în viaţa aceasta, ca femeia stăruitoare din parabola judecătorului nedrept (Luca 18, 2-7), desigur în viaţa viitoare.

Simţul dreptăţii este atât de înrădăcinat în fiinţa omului, încât cu drept, cuvânt este asemănat cu nevoia trupească de hrană şi apă, fără de care omul nu poate trăi.

în Vechiul Testament, au fost flămânzi şi însetaţi de dreptate dreptul Iov, regii David şi Solomon şi, îndeosebi, proorocii. Astfel, David se plânge, în psalmul 73, că pe pământ cei răi nu sunt pedepsiţi, iar drepţii nu primesc încununarea virtuţii. Iar proorocul Ieremia se revoltă împotriva călcătorilor de lege (12, 1, 4). împotriva asupritorilor şi a judecătorilor nedrepţi, Isaia striga: „... Nu mai faceţi rău înaintea ochilor mei. încetaţi odată! învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, ajutaţi pe văduvă" (1, 16-17).

Creştinii nedreptăţiţi au privilegiul de a aştepta, după făgăduinţa Domnului, „ceruri noi şi pământ nou în care locuieşte dreptatea" (II Petru 3,13). Având această nădejde, ei îndură mai uşor suferinţele legate de foamea şi setea lor după dreptate, care, în toată plinătatea ei, nu se va potoli decât în împărăţia cerească.

Care este a cincea fericire şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor miluf (Matei 5, 7). Milostenia sau îndurarea creştină izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi se arată prin ajutorarea materială şi morală a semenilor noştri aflaţi în nevoie.

Mântuitorul, Care este modelul desăvârşit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a arătat ea la judecata de apoi faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti sunt acelea care ne vor deschide porţile fericirii veşnice (Matei 25, 34-40).

Dar, chipurile de a milui - cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur sunt felurite şi porunca aceasta este întinsă .

Care sunt faptele milosteniei trupeşti?

Faptele milosteniei trupeşti sunt în număr de şapte, şi anume:

1)  Hrănirea celui flămând, care, din pricina sărăciei şi neputinţei, nu se poate hrăni prin munca proprie.

2)  Adăparea celui însetat, care, din lipsă sau slăbiciune, nu-şi poate alina setea;

3)    îmbrăcarea celui gol, adică a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;

4)  Cercetarea celor în necazuri şi nevoi; pentru ajutorarea lor;

5)     Cercetarea celor bolnavi. Această poruncă se împlineşte mai întâi prin cuvintele mângâietoare şi compătimitoare; al doilea, sfătuindu-i să sufere cu răbdare nenorocirea, fără cârtire, ci cu binecuvântare, şi făcându-i să înţeleagă că suferinţa este îngăduită spre încercare, întărire şi ispăşire; al treilea, îndemnându-i şi ajutându-i să se spovedească şi să se împartăşească şi să primească Taina Sfântului Maslu; al patrulea, învăţându-i să nu cadă în credinţa deşartă a celor ce voiesc să-şi câştige sănătatea cu farmece şi felurite înşelăciuni diavoleşti, ci să-şi pună încrederea şi nădejdea numai în mila lui Dumnezeu şi în leacurile sfătuite de medici.

Iar când aceşti bolnavi sunt lipsiţi sau fără ajutorare, să-i ajutăm cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere şi altele.

6)   Găzduirea călătorilor, mai ales a bolnavilor şi a celor lipsiţi de mijloace materiale, făcând aceasta cu bucurie;

7)    îngroparea săracilor şi a celor pe care nu are cine sa-i îngroape, dăruind cele trebuitoare pentru înmormântarea lor creştinească.

Dacă moare o rudă sau un prieten, această datorie se împlineşte prin petrecerea mortului până la groapă, cu rugăciuni şi acte de milostenie pentru sufletul răposatului şi cuvinte de mângâiere pentru cei rămaşi în viaţă.

Neîndeplinirea acestor fapte faţă de semeni închide porţile fericirii cereşti şi aduce osânda veşnică (Matei 25, 41-46).

Care sunt faptele milosteniei sufleteşti?

Faptele milosteniei sau îndurării sufleteşti sunt tot în număr de şapte, şi anume:

1) întoarcerea celor rătăciţi la calea adevărului şi a celor păcătoşi la calea virtuţii, dar cu duhul blândeţii şi al înţelepciunii, spre a-i feri atât de păcatul deznădejdii, cât şi de cel al prea marii încrederi în îndurarea lui Dumnezeu.

însemnătatea acestei fapte o arată Sfântul Apostol Iacov, când zice:

„Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate" (Iacov 5,19-20).

2)  învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);

3)   Sfătuirea celor ce au trebuinţă de sfat (I Tes. 5,11-15). Trebuinţă de sfat bun şi dat la vreme au cei cu o viaţă păcătoasă, cei în nevoie şi strâmtorare, sau cei a căror viaţă şi cinste sunt în primejdie.

4)   Rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5,16; Filip. l, 19; Col. 4, 3).

5)    Mângâierea celor întristaţi (I Tes. 5;14), din pricina bolilor, a păcatelor sau a nenorocirilor de tot felul;

6)   Nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii, ci răsplătirea răului cu binele (Matei 5, 44-­48; Rom. 12, 19-21);

7)    Iertarea greşelilor săvârşite de alţii faţă de noi înşine, nu numai o dată, ci „de şaptezeci de ori câte şapte", cum spune Mântuitorul (Matei 18, 22).

Cum trebuie săvârşite aceste fapte ale milosteniei?

Spre a fi mai bine plăcute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai întâi, să fie izvorâte din iubire sinceră faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Femeia văduvă care a dăruit la templu doi bănuţi, singurii pe care-i mai avea, trece mult înaintea bogaţilor care puneau sume mari în cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul făcut aproapelui, cuvintele de mângâiere şi împăcare care ies dintr-o inimă lipsită de iubire, nu pot avea o bună înrâurire, precum spune aceasta, minunat, Sfântul Apostol Pavel: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător... Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte" (I Cor. 13, 1, 3).

în al doilea rând, faptele milosteniei nu trebuie făcute din interes, spre a fi văzute şi răsplatite de oameni (Matei 6, 2-4).

în al treilea rând, ele trebuie făcute oricărui om aflat în nevoie, fără nici o deosebire (Luca 10, 36-37).

în al patrulea rând, trebuie să dăruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevărată nevoie, potrivind ajutorul după trebuinţele lui. Aşa, de pildă, nu vom da unui leneş de mâncare, căci, cum porunceşte Sfântul Apostol Pavel: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" (II Tes. 3,10). Totuşi, şi faţă de cei leneşi avem datorii de milostenie, dar căutând să pătrundem în acea latură a sufletului lor care să-i vindece de lene.

Ce răsplată făgăduieşte Dumnezeu celor milostivi?

Dumnezeu îi va milui, adic le va ierta pcatele, la judecata de apoi, căci, precum spune Sfântul Apostol Iacov: „Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii" (Iacov 2,13); sau, cum zice Sfântul Apostol Petru: „dragostea acoperă mulţime de păcate" (Petru 4, 8).

Că virtutea milosteniei este cât se poate de preţuită, se vede lămurit din cuvintele Mântuitorului despre judecata de apoi, în care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales răsplătiţi (Matei 25, 32-46).

Care este a şasea fericire şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8).

Mântuitorul aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos şi curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot aşa numai cel cu inima curată, neacoperită de ceaţa păcatului, poate vedea pe Dumnezeu.

Cei curaţi cu inima sunt mai întâi cei nevinovaţi şi lipsiţi de vicleşug, ca Natanael (Ioan l, 47) şi ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevoinţe şi rugăciuni neîntrerupte, izbutesc să-şi smulgă rădăcinile păcatului, adică să-şi golească inima de poftele şi gândurile rele, de iubirea celor pământeşti, şi să o umple cu dorul după lumina dumnezeiască şi desăvârşire. Aceştia ajung să-L vadă pe Dumnezeu chiar din această viaţă, aflându-L pretutindeni, şi mai ales în făpturile Sale, precum este scris: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la făcerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare" (Rom. 1, 20).

Pe unii ca aceştia, Biserica îi numeşte «văzători de Dumnezeu». Dar vederea lui Dumnezeu în această viaţă este nedeplină, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă" (I Cor. 13, 12).

De curăţenia inimii este strâns legată virtutea castităţii. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur crede că prin curăţenia inimii trebuie să înţelegem lipsa oricărui păcat în genere şi îndeosebi a păcatului desfrânării[7]. Iar castitatea se păstrează prin cumpătare şi post: „Luaţi seama la voi înşivă - ne porunceşte Mântuitorul - să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, ca o cursă... Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului" (Luca 21, 34-36).

Pentru curăţenia inimii s-au învrednicit dreptul Simeon şi proorociţa Ana să vadă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Luca 2, 25 ş.u.).

Curăţenia inimii este condiţia cea mai însemnată pe care o cere Mântuitorul la îndeplinirea oricărei fapte. Prin aceasta El arată însemnătatea parţii lăuntrice a faptei, adică a intenţiei, a gândului care-i stă la temelie, lucru de care nu se ţinea destul seama în Vechiul Testament. Mântuitorul face din această schimbare a adâncului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala creştină întrece şi desăvârşeşte morala Vechiului Testament.

în Vechiul Testament se oprea, de pildă, omorul; dar în Noul Testament se caută a se înlătura şi izvorul lui, adică mânia din inima omului, căci aşa cum spune Mântuitorul: „Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19). Poftele şi gândurile rele sunt seminţele din care cresc păcatele şi care, deci, trebuie înlăturate. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă" (Matei 5, 21-22).

Curăţenia inimii este astfel cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii, a sfinţeniei. De aceea ea va fi răsplătită cu cea mai mare fericire, care este, privirea lui Dumnezeu.

Care este a şaptea fericire şi ce înţeles are?

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Matei 5, 9).

Pacea întemeiată pe adevăr, dreptate şi dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni şi popoare. Ea uşurează ridicarea condiţiilor de viaţă ale fiecărui om şi înalţă popoarele, aducându-le propăşire şi fericire.

Profeţii Vechiului Testament au descris împărăţia mesianică a lui Hristos ca pe o împărăţie a păcii şi a dreptăţii, iar îngerii au cântat în noaptea Naşterii Domnului: „Slava întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire" (Luca 2, 14).

Această pace între oameni şi popoare, după care năzuieşte orice societate, izvorăşte, după învăţătura creştină, din pacea omului cu Dumnezeu şi din pacea cu sine însuşi, de care se bucură numai cei ce săvârşesc binele. Despre această pace deplină vorbeşte Mântuitorul când spune Ucenicilor Săi: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă" (Ioan 14, 27).

Făcători de pace sunt deci, după învăţătura sfintei noastre Biserici, în primul rând cei ce săvârşesc Domnului, zilnic, jertfa cea fără de sânge, rugăciuni şi posturi pentru ca peste toţi oamenii să se reverse „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte" (Filip. 4, 7).

Făcătoare de pace, solie a păcii şi înfrăţirii este în primul rând Biserica, deoarece ea propovăduieşte totdeauna pacea, care izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.

Făcători de pace sunt de asemenea toţi cei care nu numai că iartă pe cei care caută învrăjbire, dar prin mijlociri înţelepte şi potrivite şi prin pilda vieţii lor înlătură neînţelegerile şi certurile dintre oameni şi îi împacă, făcându-i din vrajmaş, prieteni.

Făcători de pace sunt socotiţi apoi şi cei ce stabilesc armonie între voinţa trupului lor şi voinţa sufletului[8], aducând acea împăcare a omului cu sine însuşi.

Făcători de pace sunt, în sfârşit, toţi cei care prin sfaturile, strădaniile şi faptele lor împiedică războaiele între oameni.

Făcătorii de pace îndeplinesc o lucrare asemănătoare celei săvârşite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să împace pe omul păcătos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le făgăduieşte numele haric de „fii ai lui Dumnezeu", însoţit, fireşte, de fericirea vrednică de acest nume. Porunca de a face pace se adresează tuturor, precum citim în epistola către evrei: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12, 14).

Care este a opta fericire şi ce înţeles are?

„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor" (Matei 5, 10).

Aşa cum am văzut şi la fericirea a patra, cuvântul „dreptate" are şi aici înţelesul de dreaptă credinţă şi dreaptă purtare, viaţă neprihănită, sfinţenie, în care bineînţeles este cuprinsă şi virtutea socială a dreptăţii[9].

Vechiul Testament ne vorbeşte de mulţi drepţi care au fost prigoniţi din pricina luptei lor împotriva păcatelor lumii în care ei trăiau şi pentru îndreptarea acesteia spre o viaţă morală.

Luptând pentru dreptate, au fost prigoniţi proorocii. Tot din pricina aceasta a fost răstignit Mântuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Săi că vor fi prigoniţi, ca şi El: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte" (Ioan 15,18-19).

Cei prigoniţi pentru dreptate vor avea parte de împărăţia cerurilor, aşa cum a făgăduit Mântuitorul. Căci se cuvine ca lucrătorii împreună cu El la zidirea unei lumi noi să fie acolo unde este şi El: Părinte - S-a rugat Mântuitorul - voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea" (Ioan 17, 24).

Care este fericirea a noua şi ce înţeles are?

„Fericiţi veţi fi când vă vor ocarî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi va veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, ca aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi" (Matei 5, 11-12).

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul fericeşte pe cei care vor avea de suferit defăimari, prigoane şi chiar moarte, din pricina credinţei în El şi a răspândirii Evangheliei creştine în lume.

Pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru nădejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament. De pildă, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab şi Izabela, fiindcă i-a mustrat că se închinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din ţară, pentru că a mustrat pe cei nedrepţi. Aceleaşi suferinţe au îndurat mulţi alţii pentru credinţa lor cea dreaptă (Matei 23, 35; Evr.11, 32-40).

De aceea, Mântnitorul Iisus Hristos a îndemnat pe Ucenicii Săi: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheenă. Au nu se vând două vrăbii pentru un ban? Şi nici una dintre ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi, sunt număraţi. Aşadar nu vă temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decât păsările" (Matei 10, 28­31).

Următori Mântuitorului, apostolii şi martirii au dobândit cununa muceniciei, jertfindu-şi viaţa pentru răspândirea credinţei creştine. Calendarul creştin cinsteşte amintirea a mii şi mii de martiri care şi-au dat viaţa de bună voie şi chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea şi ziua morţii lor a fost totdeauna pomenită de Biserică, nu ca zi de durere şi de înfrângere, ci, dimpotrivă, ca zi de bucurie şi de biruinţă.

Pentru aceasta, creştinii sunt îndemnaţi să se bucure de orice încercare a credinţei, ca Sfântul Apostol Petru, care spune: „... întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi" (I Petru 4, 13-14).

*

După ce am stăruit asupra fiecăreia dintre cele nouă Fericiri şi am lămurit înţelesul lor, să vedem şi legătura dintre ele:

între virtuţile celor nouă Fericiri este o strânsă legătură. Sfinţii Părinţi socotesc cele nouă Fericiri ca pe o scară a desăvârşirii. Iată în câteva cuvinte cum se leagă una de alta:

Prima hotărâre de a intra pe drumul mântuirii o ia credinciosul numai după ce cunoaşte sărăcia duhovnicească, prin smerenie. Această cunoaştere produce o dispoziţie de tristeţe, care din pricina slăbiciunii şi a păcatelor, dă naştere căinţei, plânsului. Cel ce-şi plânge greşelile îşi poate păstra lesne blândeţea, pentru că supărarea vine numai de la părerea că eşti mai bun decât alţii.

Mai departe, credincioşii plini de căinţă şi blânzi năzuiesc să introducă binele şi în afară, şi astfel ei devin flămânzi şi însetoşaţi de dreptate. Ei cer binele mai întâi de la ei înşişi, devenind milostivi.

Cei milostivi înlătură din inima lor iubirea de sine, „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii" (Ioan 2, 16), realizând curăţia inimii, adică scoaterea răului din inimă.

Cel cu inima curată este un purtător al păcii, pretutindeni.

împotriva unor astfel de râvnitori pentru o viaţă îmbunătăţită se ridică pizma şi răutatea multora. Nemaiîmpăcându-se cu felul de viaţă al celor cu care trăiau altădată laolaltă, cei doritori de o viaţă mai bună se despart de ei, din care pricină aceştia îi prigonesc. Când râvna pentru Dumnezeu sporeşte şi buna înrâurire se întinde, creşte împotriva lor şi ura celor răi, care îi supun prigoanelor arătate de Mântuitorul în ultima fericire.

Este nevoie să mergem întotdeauna de la o fericire la alta, numai în ordinea arătată?

Nu toate virtuţile din Fericiri sunt legate unele de altele în aşa fel încât să nu poată fi înfăptuite una fără cealaltă. Aşa, de pildă, milostenia şi mărturisirea credinţei trebuie săvârşite în orice prilej nimerit din viaţă.

Ce alte condiţii trebuie îndeplinite pentru însuşirea virtuţilor din cele nouă Fericiri?

Prima condiţie este ca cineva să-şi însuşească judecata oluhovnicească, ceea ce este tot una cu înţelepciunea, pe care o aflam în cărţile Sfinţilor Părinţi, în scrierile duhovniceşti şi în sfaturile părinţilor duhovniceşti. Creştinii sunt datori să se conducă după înţelepciunea Evangheliei.

A doua condiţie este nefăţărnicia. Făţarnicul, gândindu-se numai la răsplata şi negândindu-se la dobândirea virtuţii, nu foloseşte nimic. El nu poate fi fericit niciodată.

A treia şi ultima condiţie este nădejdea statornică în Dumnezeu, prin care cretinul se întăreşte în lupta împotriva grijilor pământeşti. Având nădejde nestrămutată în Dumnezeu - Care, după învăţătura Bisericii noastre, este izvorul binelui şi al sfinţeniei -, credinciosul păşeşte din virtute în virtute, străduindu-se să se arate folositor atât pentru sine, cât şi pentru obştea din care face parte. El nădăjduieşte în triumful binelui asupra răului, în triumful vieţii asupra morţii şi în triumful păcii asupra războiului, cunoscând că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru ca lumea „viaţă să aibă şi din belug să aibă' (Ioan 10, 10).



[1] Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 224. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la Luca, Migne, P. G., LXXII, col. 589; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G, CXXIX , col. 189.

[2]    Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P.G., LVII, col. 225

[3]     Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul XV la Matei, Migne, P. G., LXVII, col. 225; Teofilact, Comentar la Matei, Migne, P. G, CXXIII, col.188; Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G, CXXIX, col. 192.

[4]    Cuvântul XVla Matei, Migne, P. G, LVII, col. 227.

[5]    Comentar La Luca, Migne. P. G, LXXII col. 592.

[6]    Comentar la Matei, Migne, P. G, CXXIX, col. 196.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, CuvântulXV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227; Vezi şi: Teofilact, Comentar la Matei, P.G., CXXIII, col. 188.

[8]    Zigaben, Comentar la Matei, Migne, P. G., CXXIX, col. 196.

[9]    Sfântul Ioan Gură de Aur, CuvântulXV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 228.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoia de spovedanie şi de povăţuitor duhovnicesc

extras din cartea: Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă Duhovnicească, Bucureşti 2012, pp. 263-276

Prin mărturisire omul se eliberează

-   Părinte, în primii ani ai creştinismului creştinii făceau mărturisire publică. Aceasta ajută?

- Alţii erau anii cei dintâi ai creştinismului şi alţii cei de acum. Aceasta nu ajută astăzi.

-  De ce oare, Părinte? Atunci aveau mai multa râvna?

-  Aveau şi mai multa râvnă şi nu aveau cele pe care le au oamenii astăzi. Iată, acum perechile se despart fără motiv, nu mai sunt ca cele de odinioară.

Oamenii s-au îndepărtat de Taina Mărturisirii şi de aceea se îneacă de gânduri şi de patimi. Câţi nu vin şi cer să-i ajut în vreo problema de-a lor, dar nici nu se spovedesc, nici nu merg la biserica. “Mergi la biserică?”, îi întreb. “Nu”, îmi răs­pund. “Te-ai spovedit vreodată?”. “Nu. Dar am venit să mă faci bine”. “Dar cum aşa? Trebuie să te pocăieşti de greşelile tale, să te spovedeşti, să mergi la biserică, să te împărtăşeşti atunci când ai binecuvântare de ia duhovnicul tău, iar eu voi face rugăciune să te faci bine. Uiţi că există şi altă viaţă şi trebuie să ne pregătim pentru ea?”.

“Ascultă, Părinte, cele ce le spui despre Biserică, despre altă viaţă etc., pe mine nu mă preocupă. Astea sunt basme. Am mers la vrăjitori, la medium şi nu au putut să mă facă bine. Am aflat că tu mă poţi face bine”. Hai, acum descurcă-te!

Le spui despre spovedanie, despre viaţa viitoare şi îţi spun: “Acestea sunt basme”, iar pe de altă parte, te roagă: “Ajută-mă, că înnebunesc”. Ei, cum, în chip magic se vor face bine?

Şi iată că deşi mulţi au probleme pricinuite de păcatele lor, nu se duc la un du­hovnic care îi poate ajuta în mod real, ci sfârşesc prin a se spovedi la psihologi, îşi spun istoricul lor, le cer sfaturi pentru problemele lor şi, dacă au de trecut un râu, îi aruncă în apă şi ori se îneacă, ori ies din ea, dar unde ies? In timp ce, dacă ar merge să se spovedească la duhovnic, vor trece pe celălalt mal, pe pod, fără osteneală, pentru că în Taina Spovedaniei lucrează harul lui Dumnezeu şi ne eliberează.

-  Părinte, spun unii: “Nu aflăm duhovnici buni şi de aceea nu mergem să ne spovedim”.

-  Acestea sunt îndreptăţiri. Fiecare duhovnic are putere dumnezeiască din mo­ment ce poartă epitrahil. Săvârşeşte Taina, are har dumnezeiesc şi atunci când ci­teşte rugăciunea de iertare Dumnezeu şterge toate păcatele pe care le-am mărturisit cu pocăinţă sinceră. De noi depinde cât ne vom folosi prin Tama Mărturisirii.

Odată a venit acolo la Colibă imul care avea probleme psihologice, cu gândul că am harisma înainte-vederii şi aş putea să-l ajut. “Ce prevezi pentru mine?”, mă în­treabă. “Să cauţi un duhovnic şi să te spovedeşti, ca să poţi dormi ca un puişor şi să nu mai iei medicamente”, îi spun. “Nu mai există astăzi duhovnici buni, îmi spune. Mai demult existau”. Vin cu gând bun, că vor fi ajutaţi, dar nu primesc ceea ce le spui, şi păcat de cheltuielile cu drumul.

Văd însă şi o nouă tehnică a diavolului. Bagă în minţile oamenilor gândul că, dacă fac o oarecare făgăduinţă şi o împlinesc, dacă mai merg şi la vreun loc de închinare, simt în regulă duhovniceşte. Şi vezi pe mulţi mergând cu lumânări şi cu alte obiecte făgăduite la mănăstiri, la locuri de închinare şi le atârnă acolo, mai fac şi cruci mari, mai plâng puţin şi se limitează la acestea. Nu se pocăiesc, nu se spo­vedesc, nu se îndreaptă, iar aghiuţă se bucură.

-  Părinte, un om care nu se spovedeşte poate fi liniştit lăuntric?

-  Cum să fie liniştit? Ca să simtă cineva odihnă trebuie să arunce molozul din- lăuntrul său. Asta se va face prin mărturisire. Omul, deschizându-şi mima să du­hovnicului şi mărturisindu-şi greşelile se smereşte şi astfel deschide uşa cerului, lăsând să coboare din belşug harul lui Dumnezeu, care îl eliberează.

înainte de mărturisire în capul lui există ceaţă, vede slab şi îşi justifica greşelile sale. Pentru că atunci când mintea lui este întunecată de păcate, nu vede curat.

Prin mărturisire face im “fuuu”, se depărtează ceaţa şi orizontul se curăţă. De aceea, celor care vin să discutăm o problemă sau să-mi ceară un sfat etc., dacă nu s-au spovedit niciodată, îi trimit mai întâi să se spovedească şi după aceea îi primesc să vorbim. Unii îmi spun: “Părinte, fiindcă Sfinţia Ta îţi poţi da seama ce trebuie să fac în problema aceasta, povăţuieşte-mă”. “Deşi mi-aş da seama eu ce trebuie să faci, îi spun, nu vei înţelege tu ce voi spune eu. De aceea mergi mai întâi şi te spovedeşte şi după aceea vino să discutăm”. Cum oare să te înţelegi cu un om atunci când se află în altă frecvenţă?

Prin mărturisire omul aruncă din lăuntrul său orice ar fi nefolositor şi rodeşte duhovniceşte. într-o zi săpam în grădină, ca să plantez nişte roşii. In acel timp vine cineva şi-mi spune: “Ce faci, Părinte?”. “Ce să fac? îi spun, îmi spovedesc grădina”. “Bine, Părinte, dar şi grădina are trebuinţă de spovedanie?”, “Desigur că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică scot afară pietrele, pirul, spinii etc, face legume alese, iar altfel roşiile se fac palide şi slabe!”

 Dumnezeu vrea ca omul să se îndrepte prin om

-  Părinte, atunci când mă confrunt cu o problemă şi mă rog în acest sens, cum pot să-mi dau seama care este voia lui Dumnezeu?

-  Voia lui Dumnezeu nu se află aşa. Este mai bine să întrebi atunci când ai vreo problemă. Nu cere vestire de la Dumnezeu cât timp poţi cere sfatul vreunui om, pentru că te poţi înşela. Cineva mergea la o biserică şi stând înaintea catapetesme 1 se ruga: “Maica Domnului, oare să iau banii din cutie?”. Iar gândul îi spunea: “Ia- i”. “Da, o să-i iau”, spunea, şi lua banii. S-a făcut aceasta o dată, de două ori, de trei ori, până când un epitrop şi-a făcut probleme. “Ce se întâmplă? Cineva ia banii”, şi s-a pus să urmărească. Şi ce să vadă? Peste puţin timp vine acela şi repetă aceleaşi cuvinte: Maica Domnului, să iau banii din cutie?...

“Da, o să-i iau”, şi-a spus, şi l-a prins epitropul. Atunci când există un om du­hovnicesc pe care îl poţi întreba, întotdeauna trebuie să întrebi. Iar când nu există om ca să-l întrebi - de pildă te afli în pustie - dar înlăuntrul tău există setea ascul­tării, atunci Bunul Dumnezeu însuşi se face Stareţul tău şi te luminează şi îţi ves­teşte. Să presupunem că nu poţi afla pe cineva care să-ţi explice un loc din Sfânta Scriptură? Atunci te luminează Dumnezeu şi îl înţelegi.

-  Părinte, cum îşi va da seama cineva dacă ceva ce se întâmplă în nevoinţa sa este de la ispititor sau din propria neatenţie?

-  Va merge să întrebe.

-  Adică singur nu îşi va putea da seama?

-  Deşi va pricepe ceva, nu poate fi sigur. Aici şi unul care are experienţă merge şi întreabă pe altcineva. Eu întotdeauna întreb pentru vreo problemă de-a mea per­sonală. Soluţia mea, şi foarte înţeleaptă de ar fi, o consider cea mai mare prostie când e vorba de vreo problemă personală, şi nu mă duc la cineva care ştie ce mă odihneşte, ci la unul care nu ştie. Vezi, şi un medic, ca să fie sigur că dă un diagnos­tic bun într-un caz greu, se sfătuieşte şi cu un alt medic; cu atât mai mult un student! Oricât de duhovnicesc ar fi cineva şi oricât de bine şi-ar aranja problemele sale, nu se poate odihni, pentru că Dumnezeu vrea ca omul să fie ajutat de om şi să se în­drepte prin om. Astfel le iconomiseşte (rânduieşte) Bunul Dumnezeu, ca omul să se smerească. Trebuie ca fiecare să-şi spună duhovnicului gândurile şi stările prin care trece, ca să-l sfătuiască, iar nu să hotărască singur în problemele grele, nici să înfrunte singur greutăţile ce le întâmpină în nevoinţa lui, făcând experienţe pe sine, pentru că ispititorul îl va încurca şi-i va pricinui probleme. Unii ajung la punctul în care îşi dau singuri canoane. Lucrurile acestea sunt foarte primejdioase.

Cel care nu are duhovnic ca să se sfătuiască cu el în călătoria sa duhovnicească se încurcă, se osteneşte, întârzie şi cu greu va ajunge la destinaţia sa. Dacă îşi dă singur soluţii la problemele lui, oricât de înţelept ar fî, rămâne întunecat, deoarece se mişcă cu încredere în sine şi mândrie, în timp ce acela care se smereşte şi merge cu încredere şi râvnă la duhovnic şi îi cere părerea este ajutat.

Pentru că atunci Dumnezeu cu siguranţă îl luminează pe duhovnic şi îi dă răs­punsul corect. Iată, atunci când vine cineva cu evlavie, cu gândul că sunt sfânt, deşi eu sunt tinichea, am observat că simt înlăuntrul meu o schimbare şi cele pe care i le spun nu sunt ale mele. Din aceasta îmi dau seama limpede că omul acesta a venit cu evlavie şi Dumnezeu, ca să nu-1 nedreptăţească, îmi dă mie această stare bună. In aceste cazuri, dacă este vorba de o problemă serioasă, Dumnezeu te vesteşte şi-i poţi spune ce se va întâmpla, când se va întâmpla şi cum s-o înfrunte.

În viaţa duhovnicească este nevoie de povăţuitor duhovnicesc

Astăzi lucrul cel mai de nevoie este ca oamenii să afle un duhovnic, să se spovedească, să aibă încredere în el şi să se sfătuiască cu el. Dacă au duhovnic şi îşi fac un program de rugăciune, cu puţin studiu, dacă merg la biserică şi se împărtă­şesc, atunci nu au de ce să se teamă în această viaţă.

Sufletul trebuie supravegheat de duhovnic ca să nu greşească drumul. în nevoinţa duhovnicească poate ajuta, de pildă, şi studiul duhovnicesc, dar dacă cmeva nu are povăţuitor duhovnicesc, îşi poate da propriile lui tâlcuiri la cele pe care le citeşte şi astfel să se înşele. Vezi, şi atunci când cineva merge undeva cu maşina, poate consulta harta, dar mai bine opreşte şi întreabă, ca să nu o ia pe un drum greşit. Să presupunem că porneşte din Atena spre Florina (notă: oraş din nordul Greciei, lângă graniţă cu Serbia). Are hartă şi o urmăreşte, dar întreabă şi la vreun chioşc dacă merge bine, dacă drumul este bun, pentru că la vreo intersecţie există primejdia s- o ia pe alt drum şi să ajungă în Kavala sau să cadă în vreo prăpastie şi să se primej­duiască de moarte. Desigur, se mai poate ca cineva să întrebe, însă să nu o ia pe drumul ce i se spune şi să ajungă în cele din urmă altundeva, sau să nu ia aminte la punctele primejdioase şi să păţească ceva rău. însă cel ce îi arată drumul şi în acelaşi timp îi spune: “Ia aminte, la punctul cutare este o curbă primejdioasă, dincolo este o prăpastie... ”, unul ca acesta îşi va lua plata sa.

Vreau să spun că la fel trebuie să se facă şi în viaţa duhovnicească. Este absolut necesar ca orice credincios să aibă duhovnic, care îl va povăţui cu sfaturile lui şi îl va ajuta prin Taina Mărturisirii. Numai aşa poate trăi o viată duhovnicească orto­doxă şi poate fi sigur că se află pe drumul cel bun.

Desigur, flecare îşi va alege povăţuitorul duhovnicesc. Nu îşi va încredinţa su­fletul său oricui. Precum pentru sănătatea trupului caută un medic bun, tot astfel şi pentru sănătatea sufletului său va căuta un duhovnic bun pe care îl va cerceta în mod regulat, avându-l pe acela ca medic al sufletului său.

 Trimiteţi-i pe oameni la duhovnic

- Părinte, de multe ori oamenii, văzându-ne că purtăm rasă, ne spun durerea lor, problemele lor, chiar ni se mărturisesc. Care trebuie să fie oare atitudinea noastră faţă de ei?

-  La început, atunci când vi se adresează vouă pentru vreo problemă de-a lor, să-i întrebaţi: “Aveţi duhovnic?”. Şi eu, oamenilor care vin acolo la Colibă să mă întrebe în vreo problemă, le spun: “Eu nu sunt duhovnic; să mergeţi la duhovnicul vostru şi să faceţi orice vă va spune el”. Oamenii trebuie să se pocăiască, să aibă un duhovnic şi să se spovedească, ca să se taie drepturile diavolului. Sunt de acord ca o călugărită să asculte o data vreo oarecare femeie îndurerată, care are o problemă, şi după aceea s-o trimită la duhovnic. însă nu sunt de acord să continue să discute cu ea. Sau dacă o femeie nu se foloseşte de duhovnicul ei sau dacă nu a mers nicio­dată să se spovedească sau se află într-o stare de deznădejde, să o asculte o dată şi după aceea să o trimită la duhovnic şi să-i spună că şi ea se va ruga pentru dânsa.

Afară de faptul că monahia nu are obligaţia să-i ajute în felul acesta, adică as­cultând mereu problemele lor, oamenii nu se ajută aşa. Pentru că omul suferă trei feluri de schimbări: de la sine, de la alţii şi de la diavolul. Vin aici, află o mângâiere omenească, dar de îndată ce pleacă de la mănăstire şi se duc acasă, se întorc iarăşi la ale lor şi încep aceleaşi probleme. Şi femeile şi bărbaţii să meargă la duhovnicul lor. Nu este corect să-și spună problemele lor călugăriţelor. Pentru că după aceea îşi spun: “Le-am spus pe toate; sunt în regulă”, odihnindu-şi astfel în mod fals gân­dul lor şi nu se mai duc apoi la duhovnic. Iar aceasta este tot o măiestrie a diavolului, ca aceia să nu se spovedească.

Trebuie să înţelegeţi care vă este misiunea voastră ca monahii şi să nu mergeţi să faceţi, chipurile, misiune, deoarece procedând astfel dovediţi că nu v-aţi înţeles misiunea călugărească. Ca monahi avem obligaţia să facem rugăciune pentru pro­blemele celorlalţi, dar nu suntem obligaţi să ne preocupăm de problemele lor.

Duhovnicul are obligaţia şi responsabilitatea să facă aceasta. Dacă discută cu voi, vă încarcă pe voi cu responsabilitatea. Duhovnicul însă îi poate urmări de aproape şi să le dea soluţii la problemele lor. Adică este nevoie de treabă. Iar treaba aceasta nu este a monahilor. De la voi se cere numai rugăciune. Pot să trimită şi vreo scrisoare cu un pomelnic având numele lor, ca să facem vreun şirag de rugă­ciuni.

 Duhovnicul de aproape

Precum se îngrijeşte cineva ca medicul familiei să fie cât mai aproape de el, aşa trebuie să se preocupe ca şi duhovnicul sau să fie aproape de el. Un medic poate ajuta un bolnav atunci când este aproape de el mai bine decât profesorii universitari -     deşi aceia au atâta experienţă - pentru că îl poate urmări sistematic şi, dacă va trebui, îl va trimite la un medic de specialitate. M-a impresionat următorul fapt atunci când eram în sanatoriu (notă: în 1966 Stareţul a făcut operaţie la plămâni în sanatoriu, deoarece suferea de pneumonie): mulţi bogaţi care aveau tuberculoză stăteau acasă şi mergeau la ei profesorii universitari pentru a le face tratament. S-a dovedit însă că tratamentul n-a dat nici un rezultat, pentru că nu puteau să-i urmă­rească sistematic. De aceea au fost nevoiţi să creeze în sanatoriu sectoare separate ca să fie internaţi acolo, aşa încât să fie observaţi permanent.

Vreau sa spun prin acestea că, precum medicul observă de aproape pe bolnav atunci când îi dă să facă un tratament, ca să vadă dacă medicamentele ce i le-a dat ajută sau au efecte contrare etc. şi potrivit cu aceasta măreşte sau micşorează doza şi, dacă va trebui, poate chiar şi schimba tratamentul, tot astfel şi duhovnicul trebuie să observe de aproape sufletul, pentru că din timp în timp apar diferite schimbări şi reacţii, pe care nu le poate observa de departe, ca să-l ajute pe deplin. Odată am spus unui suflet ce avea o ispită: “Fă aşa şi vei vedea că o vei trece”. Şi într-adevăr, m-a ascultat şi a depăşit ispita. După puţin timp a avut o ispită exact contrară, a înfruntat-o în acelaşi mod şi s-a chinuit Putea binecuvântata să trimită un om sau să scrie o scrisoare ca să mă întrebe ce trebuie să facă, fiindcă înfrunta o altă greu­tate, i-aş fi dat alt medicament, adică alt sfat. I~a fost greu să mă întrebe, deoarece eram departe. De aceea eu nu obişnuiesc să dau sfaturi de departe dacă nu-1 cunosc bine pe om şi nu am o legătură strânsă cu el.

 Duhovnicul în familie

-  Părinte, ce cărţi îi pot ajuta pe soţi?

-  Ceea ce ajută pe cei căsătoriţi este să nu se îndreptăţească nici unul pe sine. Dacă se îndreptăţesc pe sine, oricâte cărţi duhovniceşti ar citi, nu se folosesc. Dacă au intenţie bună, dacă au duhovnic şi fac ascultare de el, nu vor avea probleme. Fără duhovnic nu se face arbitraj.

Lucrul cel mai bun este să aibă amândoi soţii acelaşi duhovnic. Nu bărbatul un duhovnic şi femeia altul. Dacă două lemne vor fi cioplite de doi tâmplari niciodată nu se vor potrivi. în timp ce dacă vor avea acelaşi duhovnic, duhovnicul ciopleşte umflăturile - slăbiciunile - unuia, ciopleşte şi umflăturile celuilalt şi astfel se apla­nează greutăţile. Dar astăzi chiar şi perechile care trăiesc duhovniceşte au duhovnici diferiţi. Rar au amândoi acelaşi duhovnic, de aceea nici nu se folosesc. Am în ve­dere perechi care se potriveau, dar nu aveau acelaşi duhovnic ca să-i ajute, şi s-au despărţit. Iar alte perechi, deşi nu se potriveau au trăit în armonie, deoarece au avut acelaşi duhovnic. Desigur, atunci când toată familia are acelaşi duhovnic, aceasta este şi mai bine. Duhovnicul îi va asculta pe toţi şi problema ce a apărut o va rezolva potrivit cu situaţia. Uneori va zori puţin pe tata sau pe mama, alteori îi va chema şi pe copii dacă nu va putea trage concluzii din cele ce îi spun părinţii. Sau – dacă perechea are probleme şi este de vină, de pildă, femeia - îl poate chema pe bărbat ca să-l sfătuiască cum trebuie să se poarte sau va cere unei rude sau cunoscut al lor să ajute cu discernământ.

Schimbarea duhovnicului

-   Părinte, atunci când cineva este nevoit, pentru un oarecare motiv, să-şi schimbe duhovnicul, este oare necesar să-şi spovedească din nou păcatele pe care le-a mai spovedit?

-  Este bine să-l înştiinţeze de ele pe duhovnicul cel nou, precum bolnavul care atunci când îşi schimbă medicul îi spune din nou istoricul său, pentru ca medicul să-1 poată ajuta cât mai bine.

-  Părinte, atunci când cineva vrea să-şi schimbe duhovnicul şi ne întreabă dacă acest lucru este corect, ce trebuie să-i spunem?

-  Să ia binecuvântare de la duhovnicul lui. Nu este bine să-şi schimbe cineva uşor duhovnicul. O clădire nu se va construi niciodată aşa cum trebuie, dacă se schimbă mereu inginerii şi constructorii.

Mai demult oamenii mergeau la stareţ ca să ceară sfat în vreo problemă ce îi preocupa ca să fie ajutaţi. Astăzi mulţi nu merg să ceară sfat, ci ca să se îndreptă­ţească pe sine sau ca apoi să spună că s-au sfătuit şi cu cutare Părinte.

“Am mers la cutare şi la cutare, i-am întrebat şi pe Părintele Paisie despre pro­blema aceasta”, spune câte unul, iar eu poate l-am certat sau poate a venit până la poartă şi nici nu a bătut. Aşa ajung să umble de la un părinte la altul fără să aibă vreun duhovnic permanent, iar în cele din urmă se încurcă rău de tot.

Alţii fac o greşeală şi nu se duc s-o spună duhovnicului lor, ci se duc şi o spun altui duhovnic ca să nu-şi piardă prestigiul. După puţin timp fac aceeaşi greşeală şi o spun altuia, apoi altuia, şi în cele din urmă apar înaintea unui duhovnic că a facut- o doar o dată, înaintea celuilalt tot o dată, şi aşa continuă, să greşească şi rămân neîndreptaţi.

Am observat că sunt unii care evită să spună ceva duhovnicului lor, deşi ştiu că îi va ajuta şi nu va duce vorba, dar o spun vreunui cunoscut de al lor, care nu-i poate ajuta şi care sigur o va spune şi altora. îmi aduc aminte că atunci când eram monah începător în viaţa de obşte (notă: în Mănăstirea Esfigmenu, 1953-1956), venise ci­neva să se facă monah. A stat o bucată de vreme şi după aceea i-au venit gânduri de plecare, nu s-a dus la stareţ să-şi spună gândurile sale, nici la vreun alt părinte duhovnic, ci i le-a spus unui lucrător din leriso (notă: sat din apropierea Sf. Munte), care lucra în mănăstire. Eram şi eu acolo aproape atunci când îi vorbea; curăţăm ceapă în afara bucătăriei. A început aşadar acela, de la vreo doi metri mai încolo, să-i facă o mărturisire cu voce tare. “îmi pare rău că m-am făcut monah”.

“Atunci când ai venit, nu ai încercat mai întâi?’, l-a întrebat lucrătorul. “Am încercat doi ani”. “Bine, dar de ce nu ai plecat mai devreme?”. “Iată ca nu am ple­cat”. “Te-au făcut călugăr cu sila?”. “Nu, am vrut şi eu”. “Bine, îi spune, le-ai spus pe acestea stareţului?”. “Nu”, îi răspunde. “Cu ce te vei folosi dacă mi le spui mie?”, îl întreabă aceia. Ii spusese întreg istoricul său. Vedeţi? Stareţului, căruia trebuia să i le spună ca să fie ajutat, nu i le-a spus, ci s-a dus să se spovedească la un lucrător. Şi acela ieşind din Sfântul Munte le va spune pe toate în Ieriso, la cafenea, ca să râdă şi va umple satul cu ele. Şi măcar dacă ar fi fost un prost. Dar ştiţi câte dicţio­nare avea? Greaca veche o ştia la perfecţie.

- Părinte, oare un mirean poate întreba despre vreo problemă de a sa sau despre vreo ispită pe vreun oarecare frate duhovnicesc de al său, dacă duhovnicul său lip­seşte?

-  Nu-i poate telefona duhovnicului său? Fratele uneori poate ajuta, alteori nu, ba chiar în ciuda bunei intenţii îl poate chiar vătăma. La o nevoie lucrurile se aran­jează printr-un telefon la duhovnic. Iar dacă nu poate comunica cu duhovnicul lui şi este ceva serios şi urgent, să-l întrebe pe un alt duhovnic. Este bine să-l întrebe pe duhovnicul său de mai înainte cu care duhovnic să se sfătuiască în acest caz, astfel încât să meargă la unul care are acelaşi duh. Pentru că fiecare inginer are planul său. Poate fi bun şi un plan şi celălalt, dar ele sunt diferite.

CEA DINTÂI DATORIE A CREDINCIOSULUI

Care este cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă?

Cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă este grija de măntuirea sufletului său. Nimic pe lume nu e mai de preţ pentru el ca mântuirea sufletului, după cuvântul Mântuitorului, care zice: «Ce va folosi omului de ar dobândi Lumea toată şi-şi va pierde sufletu său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?» (Marcu 8, 36-37).

Dar ce este mântuirea?

Mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii de veci, în Hristos. Ea ne-a fost făcută cu putinţă de întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, şi ne-o însuşim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie să conlucrăm prin credinţă şi fapte bune. De mântuire se poate împărtăşi orice om, căci Dumnezeu «voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.» (I Tim. 2, 4).

Unde se găseşte adevărul care duce la mântuire?

Adevărul care duce la mântuire se găseşte în Sfinta Biserică Ortodoxă, „stâlpul şi temelia adevărului" (I Tim. 3, 15).

De la cine are Biserica Ortodoxă acest adevăr?

Biserica Ortodoxă are acest adevăr de la Dumnezeu însuşi, vestit mai dinainte prin patriarhii, drepţii şi proorocii Vechiului Testament, care au avut o viaţa şi cugetare sfăntă, şi apoi în mod desăvârşit prin însuşi Fiul Său întrupat Domnul nostru Iisus Hristos, Măntuitorul, cum spune Sfăntul Apostol Pavel: «După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor la toate şi prin Care a făcut şi veacurile; Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale...» (Evr. 1, 1-3).

Cum a dat Dumnezeu acest adevar?

Acest adevăr l-a dat Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiască.

Învățătură despre Taina Sfântului Botez și a Mirungerii

În familie, suntem obișnuiți să aniversăm ziua de naștere a copiilor. Sărbătorim, de asemenea, ziua sfântului ocrotitor, al cărui nume îl purtăm. La fel de importantă este și ziua botezului nostru, de care mai rar ținem seama.

Noi creștinii avem două nașteri: una în maternitate și una în Biserică. Prima este după trup, pentru această lume, iar a doua este după duh, pentru viața veșnică sau pentru Împărăția lui Dumnezeu. Fără nașterea prin Botez nu putem intra în Împărăția veșnică, după cum spune Domnul Iisus Hristos: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 3,3).  În această broşură veţi găsi esenţialul a ceea ce este necesar să ştie orice creştin cu privire la Taina Sfântului Botez. Ne rugăm Domnului să binecuvânteze pe toţi cei ce o citesc şi să înscrie în inimile lor toate aceste sfinte învăţături.

EXPLICAȚIA DUHOVNICEASCĂ A BOTEZULUI

Cuvântul Botez provine din limba greacă: verbul baptizo înseamnă „a scufunda”. De aceea pruncul este „scufundat” în apa din cristelniță și nu doar stropit. Botezul este taina prin care omul, prin întreita afundare în apă sfinţită de către preot, în numele Sfintei Treimi, se spală de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele de până atunci. Astfel se naşte din nou duhovniceşte şi devine membru al Bisericii. Din acest motiv, numele noului botezat este bine să fie al unui sfânt sau al unei sfinte. Numele exprimă identitatea creștină și de neam.

La Botez, copilul este afundat de trei ori în apa sfințită, iar preotul rostește cuvintele: „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (numele) în Numele Tatălui – Amin, și al Fiului – Amin, și al Sfântului Duh – Amin”. Cuvântul „rob” are sensul de slujitor sau ascultător de Dumnezeu. Nu este nimic mai înălţător şi mai frumos decât să fim mereu în preajma lui Dumnezeu, ca slujitori ai Lui care fac întru toate voia Lui! Suntem cu adevărat liberi numai în măsura în care ne supunem Domnului şi ascultăm de El.

Prin Botez, părinţii îşi exprimă dorința de a trăi, alături de copiii lor, ca robi ai lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că avem un Domn al vieții noastre și un Tată iubitor care ne poartă mereu de grijă și care nu ne lasă niciodată singuri. Așa cum ne străduim să învățăm o meserie, o limbă străină, o știință, să cântăm la un instrument, tot așa ar trebui să ne folosim mintea pentru a ne apropia de Dumnezeu, a afla mai multe despre El și despre voia Lui.

Și dumneavoastră, dragi părinți și nași, ați fost botezați și cununați ca „robi ai lui Dumnezeu”. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat porunca de a boteza, dar și de a-i învăța pe cei botezați să păzească toate câte ne-a poruncit (cf. Matei 28, 19-20). Cu alte cuvinte, marea dumneavoastră responsabilitate începe abia acum prin educația și creșterea creștină a copiilor.

Mai întâi, să înțelegem practic ce înseamnă Botezul și cum trebuie să ne pregătim pentru primirea lui. Să ştim de asemenea că viaţa creştină înseamnă trăirea, zi de zi, a făgăduinţelor făcute la botez şi anume că ne-am lepădat de satana şi de toate lucrurile lui şi că ne-am unit cu Hristos prin rugăciune şi fapte bune. De aceea nu suntem creştini cu adevărat decât în măsura în care conlucrăm cu harul botezului şi ne străduim să trăim o viaţă sfântă.

EXPLICAȚIA PRACTICĂ A SLUJBEI BOTEZULUI

Părţile principale ale Sfântului Botez

Prima parte din slujba Sfântului Botez o formează lepădările de satana sau exorcismele care sunt rugăciuni de alungare a duhurilor necurate. Sfințirea copilului prin Botez se face după ce din sufletul său a fost alungată orice lucrare necurată, pentru ca în el să se sălășluiască Duhul Sfânt.

Nașul rostește de trei ori, în numele copilului: „mă lepăd de satana și de toate lucrurile lui…”, stând cu fața către apus, ceea ce simbolizează împotrivirea sa față de lucrările celui rău. Lepădarea de satana şi de toate lucrurile lui trebuie să se regăsească în modul cel mai real şi în viaţa nașilor, pentru ca făgăduinţa lor să nu fie doar o declaraţie verbală.

Unirea cu Hristos și rostirea Crezului se fac apoi întorşi cu fața spre Răsărit, pentru că Hristos este „Răsăritul cel de Sus”. Unirea cu Hristos se mărturiseşte prin rostirea Crezului, care trebuie rostit pe de rost de naşi, de părinţi și de ceilalți participanți.

A doua parte a Botezului o formează sfinţirea apei şi turnarea untdelemnului sfinţit, de trei ori, în cristelniţă.

Apa și cristelnița semnifică mormântul în care a fost îngropat Mântuitorul și locul de unde a înviat, iar uleiul binecuvântat, numit „untdelemnul bucuriei” - cu care este uns pruncul înainte de afundare - arată că prin încreștinare pruncul devine „uns al Domnului”.

A treia şi cea mai însemnată parte a Botezului o formează afundarea întreită în apă și rostirea de către preot a cuvintelor: Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (…) în Numele Tatălui – Amin, și al Fiului – Amin, și al Sfântului Duh – Amin”. Astfel mărturisim că temeiul credinței noastre este Dumnezeu în Sfânta Treime și că prin Botez murim împreună cu Hristos și înviem cu El.

Simbolistica obiectelor folosite la Sfântului Botez

Pânza albă în care este înfășurat pruncul imediat după Botez, simbolizează haina luminoasă a sufletului, spălat de păcate, care a devenit de acum biserică sau locaş a lui Dumnezeu. În apa sfințită se sfințește și cruciulița pe care copilul o primește în dar de la nași pentru a-și aminti de cuvintele din Evanghelia după Marcu, cap. 8, 34: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”

Lumânarea - pe care o aprinde preotul după scoaterea din apă a pruncului și pe care o țin nașii - arată lumina harului primit la Botez, dar și lumina faptelor bune, pe care cel botezat este chemat să le împlinească.

Taina Mirungerii urmează imediat după botezul pruncului. Prin punerea mâinii preotului în timpul citirii rugăciunii, prin rostirea cuvintelor „pecetea darului Sfântului Duh” și prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir, cel nou botezat primește bogăția darurilor Sfântului Duh. Sfântul Mir are în compoziție ulei de măsline amestecat cu aromate, care arată mulțimea darurilor duhovnicești pe care cel botezat le primește. Ungerea se face în semnul Sfintei Cruci, pecetluind toate simțurile. Prin darurile Duhului Sfânt noi primim puterea de a duce o viață creștinească, de a ne opune răului și păcatului și de a săvârși binele.

Înconjurarea mesei și a cristelniței de trei ori, în numele Sfintei Treimi, arată că începând de la Botez, viața oricărui creștin trebuie să aibă în centru Evanghelia (Cuvântul lui Dumnezeu) și Crucea, adică jertfa. Nu putem fi creștini decât împlinind poruncile Evangheliei și purtându-ne crucea. Nu casa, serviciul și banii sunt scopul vieții noastre, ci împlinirea voii lui Dumnezeu prin dragoste şi jertfă de sine.

La slujbă, urmează citirile biblice: Apostolul și  Evanghelia. În final, preotul taie câteva fire de păr de pe capul pruncului, în semnul Sfintei Cruci, simbolizând dăruirea totală a celui botezat lui Dumnezeu, ca și primul act de jertfă adusă lui Hristos, din partea copilului.

În final, pruncul îmbrăcat în haină luminoasă este dus în faţa Sfântului Altar, unde preotul îl împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Astfel noul botezat primeşte deodată trei Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie.

Așa cum o floare curată și frumoasă moare fără soare și apă, tot la fel şi sufletul copilului poate muri duhovnicește dacă este lipsit de hrana unei vieți creștinești, care stă în răspunderea părinților și a nașilor. De aceea părinţii şi naşii trebuie să fie foarte conştienţi de responsabilitatea pe care o au faţă de pruncul botezat.

PREGĂTIREA DUHOVNICEASCĂ A BOTEZULUI

Pregătirea părinților

Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan, 15, 1).

Faptul că noi, ca părinți, ne botezăm copiii, ne obligă în fața lui Dumnezeu să-i și creștem și să-i educăm în credința ortodoxă.  Faţă de copii avem marea răspundere de a nu-i lipsi de binecuvântarea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește prin sfintele slujbe ale Bisericii, îndeosebi prin Sf. Liturghie. A-i boteza pe copii, dar apoi a-i ține departe de Dumnezeu, neducându-i regulat la biserică, este o greșeală foarte mare. Prin urmare, ca părinți, suntem chemaţi să trăim credinţa creștină cât mai autentic, să avem o viață de familie armonioasă, să participăm duminica și în sărbători la Sfânta Liturghie, să ne rugăm acasă, să postim, să ne mărturisim păcatele regulat și să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Făcând acestea, ne vom bucura mereu de puterea şi înţelepciunea care vin de la  Dumnezeu şi vom birui orice încercare a vieţii. Altfel ne păgubim şi pe noi şi pe copiii noştri care vor apuca pe căi greşite şi vor fi lipsiţi de cel mai mare suport al vieţii care este credinţa vie trăită în rugăciune şi în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Modul cel mai plăcut lui Dumnezeu prin care părinţii iau parte la botezul copilului lor este acela al înnoirii propriului lor botez prin Sfânta Taină a Spovedaniei, căci Spovedania este al doilea botez. De aceea părinţii sunt chemaţi să se pregătească înainte de ziua Botezului prin spovedanie, rugăciune și primirea Sfintei Împărtășanii.

Rostul nașilor la Botez

Un prunc, nou născut, tinde şi el către Hristos, Izvorul vieţii şi al luminii. Precum se îndreaptă florile spre soare, tot aşa şi sufletul unui copilaş caută spre Hristos, Soarele dreptăţii. Un copilaş nu poate să spună acest lucru cum îl spune un om mare. De aceea naşii, la Botez, mărturisesc credinţa în numele pruncului. Dacă cinstea de a fi naş la botez e mare, răspunderea nașilor înaintea lui Dumnezeueste şi mai mare în calitatea lor de părinţi duhovniceşti ai finului sau finei lor.

Cine poate fi naș de botez?

Pot fi naşi umai creştini vrednici care vor putea da pildă şi îndrumări frumoase finului sau finei lor. Naşiitrebuie să cunoască şi să iubească credința ortodoxă şi să aibă viaţă curată. Pentru că Botezul se face în Biserica Ortodoxă, nașii trebuie să fie credincioşi ortodocşi. Aflați la botez, naşii se leapădă, în numele pruncului, de stăpânirea celui rău și apoi, întorcându-se cu faţa spre Răsărit, de unde vine lumina, făgăduiesc că cel ce se botează „se uneşte cu Hristos” şi va trăi împreună cu El, în dreapta credință. De aceea nașul și rostește mărturisirea de credință ortodoxă – CREZUL.

Cine nu pot fi naș de botez? Cei care trăiesc fără cununie bisericească, cei îndepărtaţi de la Sfânta Împărtăşanie, cei care s-au îndepărtat ei înşişi de Biserică nu pot fi chemaţi ca naşi la Botez.Căci ce mărturie vor da pentru pruncul care se botează? Şi cum vor da seama înaintea Dreptului Judecător pentru îndatoririle pe care le-au luat asupra lor?

Pregătirea nașilor

Se cuvine ca înainte de a purta pe braţe un prunc înaintea lui Hristos spre a fi botezat, nașii care îşi asumă această bucurie şi responsabilitate să se pregătească prin Spovedanie, pentru a fi împăcaţi cu Dumnezeu înainte de a primi pe braţe pruncul  plin de strălucire cerească ieşit din apa Sfântului Botez. Naşii trebuie să ştie pe de rost „Crezul”, pe care îl vor rosti în timpul slujbei.

Pe măsură ce copilul creşte, naşii sunt datori, împreună cu părinţii, să-l deprindă să-şi facă cruce, să-l înveţe rugăciunile Bisericii şi să-i dea mereu sfaturi şi îndrumări bune: cum să-şi cinstească părinţii, cum să se poarte creştineşte, cum să împlinească poruncile dumnezeieşti și cum să iubească Biserica.

Din ziua Botezului, nașii și părinții se vor îngriji ca pruncul să se împărtășească cu Sfântul Trup și Sânge a lui Hristos cât se poate de regulat; dacă se poate în fiecare duminică și de sărbători.

PREGĂTIREA PRACTICĂ A BOTEZULUI

Pe tot parcursul sarcinii este recomandat ca părinții să se spovedească și să se împărtășească cât mai des, chiar în fiecare duminică, pentru ca pruncul să se hrănească cu hrana cea mai bună care este Trupul şi Sângele Domnului.

După naştere, Biserica a rânduit câteva slujbe de pregătire a noului-născut pentru unirea sa cu Hristos prin Taina Sfântului Botez:

- în a 8-a zi de la naștere preotul merge la casa pruncului și citește rugăciunile pentru mamă, precum și rugăciunea de punere a numelui. El însemnează copilul în chipul Crucii şi-l stropeşte cu apă sfinţită pentru a-l apăra de primejdii.

- la 40 de zile de la naștere, mama și pruncul vin la biserică. Rugăciunile pe care preotul le citește mamei au în vedere primirea de ea a Sfintei Împărtășanii. În mod eronat, unii consideră că mama este necurată și nu poate intra în biserică până ce preotul nu-i citește rugăciunile respective, însă trebuie înţeles mai degrabă că rugăciunile marchează sfârșitul perioadei de refacere a ei, după naștere. Apoi preotul citește rugăciunile de pregătire a Sfântului Botez și de îmbisericire a copilului. Astfel nou-născutul este dăruit lui Dumnezeu, așa cum Maica Domnului și Iosif au adus pe Pruncul Iisus la Templu, la 40 de zile de la naștere.

Timpul şi locul unde se săvârşeşte Botezul

Botezul se săvârşeşte de preot şi de episcop, la cel puţin 40 de zile după naştere (dar nu mult după aceea) dacă pruncul este sănătos, iar dacă este bolnav, imediat după naştere. Slujba se face în biserică. Numai în cazuri cu totul excepţionale, preotul îl poate boteza acasă, la spital sau oriunde ar fi.

Botezul de necesitate - în cazul când copilul e ameninţat să moară la naştere, asistentele sau moaşele trebuie instruite să aibă la îndemână agheasmă (la nevoie, şi numai apă obişnuită) şi lumânare. Apoi, după ce pun numele pruncului, îl botează ele, turnând agheasmă (apă) în formă de cruce peste prunc şi zicând cuvintele: Se botează robul lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui, Amin; şi al Fiului, Amin; şi al Sfântului Duh, Amin. Dacă pruncul moare, el este botezat şi mântuit. Iar dacă trăiește, cele ce l-au botezat trebuie să spună rudelor sau preotului că pruncul a fost botezat, iar preotul va face toată slujba Botezului, fără a-l mai afunda în apă în numele Prea Sfintei Treimi, căci Botezul nu se mai repetă.

Pregătirea pentru Botez a părinților

Din experiență, noi preoții am observat că pruncii plâng din mai multe motive, unele trupești, iar altele duhovnicești. Poate că sunt aduși târziu la Botez, deja mărișori și foarte activi; de aceea e bine ca Botezul să aibă loc imediat după împlinirea a 40 de zile de la naştere. Mama e bine să se îngrijească de copil înainte de slujbă, să fie alăptat și schimbat cu scutece curate.

Uneori se întâmplă ca pruncii să plângă nefiresc. Explicația este una duhovnicească: copiii moștenesc de la părinți pe cele fizice, dar și pe cele sufletești, precum neliniștea atunci când se apropie mai mult de Dumnezeu. În timpul Botezului se poate manifesta și în copii fuga de Dumnezeu a părinților, la modul inconștient, prin neliniște și plâns. De obicei însă, după botez, pruncii se liniştesc şi dorm cum n-au dormit niciodată până atunci.

Până la Botez, părinții sunt datori:

  • să-i mulțumească lui Dumnezeu că le-a dăruit un copil și să se îngrijească, în cazul în care este plăpând și bolnav, să fie botezat cât mai curând;
  • să nu se încreadă în superstiții: pentru protejare de rele, nu se însemnează pruncul cu ață roșie, ci mai degabă se pune deasupra pătuțului o icoană;
  • să nu amâne Taina Botezului din motive lumești;
  • să aleagă nași credincioși și iubitori de Dumnezeu, care trăiesc credința în viaţa lor de toate zilele și să nu caute nași pentru câștiguri materiale sau alte pricini lumești;
  • să dea copiilor nume de sfinți;
  • să nu facă după Botez petrecere cu scopul de a strânge daruri;

Viața de după Botez. Educația și creșterea creștină a copiilor

Neuropsihologia constată că există mai multe faze în dezvoltarea creierului uman. În primii ani de viață copii sunt foarte mult influențați de mediul în care cresc și se dezvoltă. Nu vorbesc, nu au încă gândire critică și preiau tot ceea ce văd la părinți şi la cei din jur. De aceea mijloacele mass-media (televizor, calculator, internet, etc.) folosite fără discernământ sunt foarte dăunătoare copiilor și le afectează negativ dezvoltarea intelectuală.

Dacă părinții și nașii sunt robi ai lui Dumnezeu și încearcă să împlinească voia Lui în viața lor, atunci și copii vor crește în acest mediu, ca robi ai lui Dumnezeu. Dacă părinții însă nu se roagă, nu merg la biserică, nu postesc, în schimb îi lasă pe copii în fața televizorului sau a calculatorului, atunci copii se vor îmbolnăvi sufletește iar durerea părinților va fi, peste ani, foarte mare.

După Botez, părinții au datoria continuă:

  • să dea copiilor încă de mici o educație creștină, rugându-se cu ei acasă, ducându-i la biserică, insuflându-le dragostea de Dumnezeu și de Biserică;
  • să-i ferească pe copii de lucrurile rele care le tulbură mintea și sufletul: televizorul, calculatorul, internetul, etc., prieteniile rele, vorbele urâte, violența, etc.;
  • să trăiască o viață conștientă de creștini, să cerceteze ce înseamnă credința în Dumnezeu și să o practice, învățându-i astfel și pe copiii lor, prin propriul exemplu. Cea mai bună și mai eficientă educație creștină a copiilor este o viață de sfințenie trăită de părinți.

Pregătirea pentru Botez a celorlalți participanți

Fiind atât de importantă, slujba Botezului trebuie să fie pregătită cu mare grijă. Iar în timpul slujbei trebuie să lăsăm lucrurile cu care suntem obișnuiți, discuțiile unii cu alții și să acordăm mare atenție rugăciunilor, de la început până la sfârșit: cu telefoanele închise, cu fotografi discreți, cu răbdare și cu păstrarea liniștii până la capăt, respectând casa lui Dumnezeu în care ne aflăm.

CELE NECESARE PENTRU TAINA BOTEZULUI

 

  1. 1.        Certificatul de naștere al pruncului, de pe care se vor lua datele pentru întocmirea certificatului de Botez;
  2. 2.        Lumânarea pentru nași – semn al luminii lui Hristos. Uneori lumânarea este împodobită cu flori, care simbolizează faptele bune (roadele credinței);
  3. 3.        Untdelemnul de măslinesemn al milei lui  Dumnezeu care se revarsă asupra celui ce se botează. Untdelemnul va fi binecuvântat de preot și folosit pentru ungerea copilului; apoi poate fi luat acasă pentru ungerea copilului după baie.
  4. 4.        Pânza Botezului (crișmă / pânza de mir) – pânza de culoare albă în care se primește pruncul de către nași atunci când se scoate din apa botezului;
  5. 5.        Fașa (panglica de Botez, de circa 50 cm) - cu care preotul stropeşte faţa celui ce se botează zicând: Îndreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin;
  6. 6.        Cruciulița Botezului – din partea nașilor pentru prunc, pe care preotul o binecuvântează, fiind semn al urmării lui Hristos: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mc. 8,34). Crucea va fi purtată de copil ca amintire a Botezului și a purtării crucii, a jertfei care definește viața oricărui creștin;
  7. 7.        Păturica de învelit și un prosop mare alb și gros, în care nașii vor primi pe prunc imediat după Botez (trebuie să fie suficient de mare pentru ca pruncul să poată fi înfășurat);
  8. 8.        Prosopul cu care preotul se șterge după ce scoate pruncul din cristelniță. Săpunul nu este obligatoriu;
  9. 9.        Un rând de haine noi pentru prunc de culoare albă, care simbolizează haina luminoasă în care este îmbrăcat sufletul la Botez;

 

Mai trebuie să ținem seama de două lucruri:

1. Nașii și părinții se vor pregăti de botez prin spovedanie şi rugăciune;

2. Tot ceea ce primim de la Dumnezeu, tot harul și binecuvântarea care se revarsă în viața noastră sunt gratuite. El ne cheamă să-i oferim sufletele noastre sincere și inimile noastre iubitoare, căutându-L pe Domnul înainte de toate, în viața noastră, așa cum ne spune în Evanghelia după Matei, cap. 6: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.” Din acest motiv, contribuția financiară a nașilor și părinților nu reprezintă plata preotului pentru slujba pe care o face, ci datoria de conștiință a fiecărui creștin de a susține material Biserica, în măsura posibilităților. De mare folos duhovnicesc pentru copil este ca el să înceapă viața de creștin cu o mică jertfă, pe care o vor face părinții și nașii în numele lui: din banii primiți în dar la Botez, o parte vor fi dați de pomană, la copii orfani, familii nevoiașe sau bătrâni săraci.

 ÎNDRUMĂRI PRACTICE DUPĂ BOTEZ

Întrucât Sfântul şi Marele Mir rămâne încă pe trupul copilului şi pe pânza şi prosopul în care este înfăşurat după scoaterea din apa sfântă a Botezului, părinții și nașii trebuie să se îngrijească de următoarele:

  • pruncului i se face baie începând  cu a doua a zi după botez,  când apa se aruncă pe pământ curat;
  • pânza şi prosopul în care a fost învelit pruncul se spală în apa în care i s-a făcut copilului baie (şi care trebuie apoi aruncată pe pământ curat, eventual la un copac);
  • copilul se aduce în următoarele săptămâni şi tot timpul regulat la biserică, pentru a fi împărtăşit.  

REZUMAT. CELE NECESARE PENTRU SLUJBA BOTEZULUI

 

 VERIFICAȚI DACĂ

Da

Nu

- aveți lumânare

 

 

- aveți pânza albă de mir

 

 

- prosopul sau păturica pentru copil este mare, alb(ă) și potrivit de gros (groasă) pentru momentul Botezului

 

 

- aveți panglica (fașa)

 

 

- aveți prosopul pentru mâini

 

 

- aveți sticluța cu ulei de masline

 

 

- nașii sunt spovediți (cel puțin 2 săptămâni înainte)

 

 

- nașii știu Crezul pe de rost

 

 

- ați transmis preotului datele pentru certificatul de botez sau ați luat la Dv. o copie după certificatul de Botez

 

 

 

 

Acest text a fost alcătuit de Preacucernicii Părinți Ioan Forga (Leipzig) și Iosif Rădulescu (Düsseldorf) și revizuit în Cancelaria eparhială

 

 

 

construimcatedrala.ro