• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

DESPRE VIAȚA VIITOARE

 Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

 În articolele XI şi XII din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre „Viaţa viitoare". Aici se spune: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie».

Ce ne învaţă aceste două articole?

Ne învaţă despre ţinta ultimă la care vom ajunge după viaţa noastră pământească în sânul Bisericii. Ţinta aceasta este viaţa fericită şi nesfârşită ce va urma după „veacul" pământesc şi după învierea morţilor.

Dacă oamenii vor învia odată, de ce mai mor? Pare drept să moară cei păcătoşi, pentru că firea lor e robită de păcat, dar de ce să moară cei ce trăiesc in sânul Bisericii, curăţindu-se de păcate prin harul Sfintelor Taine şi prin implinirea poruncilor dumnezeiești?

Moartea a rămas, şi pentru cei drepţi, ca o lege de obşte a tuturor oamenilor ce vieţuiesc pe pământ (Rom. 5, 12; Evr. 9, 27). A rămas chiar şi pentru cei ajunşi la o cât mai deplină curăţire de păcate, pentru că trupul lor poartă slăbiciunile intrate în el, de pe urma păcatului strămoşesc. Şi trupul acesta slab trebuie să moară cum a murit trupul lui Hristos, ca oamenii să-1 primească odată cu totul schimbat, eliberat de toate slăbiciunile şi trebuinţele, ca să nu mai stânjenească fericirea desăvârşită a omului din viaţa viitoare. Sfântul Apostol Pavel zice: „Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, de nu va muri" (I Cor. 15, 36). Deci moartea celui drept nu mai e o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere a lui spre o viaţă mai desăvârşită. Prin moarte firea omenească scapă de ultima slăbiciune intrată în ea de pe urma păcatului. Aceasta însă numai pentru că omul se ridică, prin credinţă şi prin iubirea lui Hristos, mai presus de moarte încă din viaţă, nemaitemându-se de ea, şi aşteptând-o ca un prilej de a se apropia şi mai deplin de Hristos. Precum se eliberează de celelalte slăbiciuni, stăpânindu-le cu voinţă întărită de harul Sfântului Duh, aşa se va elibera de moarte răbdând-o fără teamă, prin aceeaşi întărire a Sf. Duh. Aşa face cel drept. Sfântul Apostol Pavel spune că el doreşte a fi cu Hristos, deşi pentru folosul oamenilor ar fi mai bine să mai trăiască (Filip. 1, 23-24; II Cor. 3, 6-8).

Îndată după moarte şi încă mai înainte de învierea trupurilor, sufletele celor credincioşi şi curăţiţi de păcate se duc la viaţa fericită. Dar ce se întâmplă cu sufletele celor care mor în necredinţă şi păcate?

Sufletele celor necredincioşi sunt îndată osândite. Aceasta ne-o spune însuşi Mântuitorul Iisus Hristos prin pilda despre bogatul şi săracul Lazăr. De sărac se spune că a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar de bogat, că a fost dus în iad (Luca 16, 22-23).

Ce se întâmplă cu sufletele după moarte şi mai înainte de învierea trupurilor şi de judecata cea de obşte?

Primul lucru ce se întâmplă fiecărui suflet, îndată după moarte, este o judecată. Această judecată care se face cu fiecare suflet în parte se numeşte judecata părţiculară şi ea se deosebeşte de judecata cea de obşte, sau universală, care se Va face cu toţi oamenii, în acelaşi timp, la sfârşitul lumii după învierea trupurilor. Prin această judecată părţiculară se cercetează starea în care iese omul din viaţa pământească; şi dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, e luat de duhurile cele rele şi dus la chinuri. Fericirea la care sunt duşi cei găsiîi Vrednici se numeşte „Sânul lui Avraam" (Luca 16, 22), sau „Rai" (Luca 23, 43), iar chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numesc „Iad" (Luca 16, 22). Că această judecată şi trimitere a sufletelor la rai sau la iad are loc îndată după moarte, Vedem şi din cuvântul Mântuitorului către tâlharul de pe cruce: „Astăzi vei fi împreună cu Mine în rai" (Luca 23, 43), sau din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata" (Evr. 9, 27), ca şi din locurile unde se spune că e cuprins de dorinţa de a muri, pentru a petrece cu Domnul (II Cor. 5, 6-8; Filip. 1, 21). Dintre Vechii scriitori bisericeşti, care vorbesc despre judecata părţiculară deosebită de cea de obşte, amintim pe Tertulian, care zice: «Sufletul (păcătosului după moarte) cel dintâi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost pricinuitorul tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aştepte şi trupul său, ca să primească răsplata şi pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului, care s-a supus poruncilor lui».

Cine este judecătorul la această judecată particulară a sufletelor şi cum se face ea?

Judecata particulară o face Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care va face şi judecata cea de obşte. „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului" (Ioan 5, 22). Dar Mântuitorul Se serveşte la această judecată pe de o parte de conştiinţa omului, pe de alta de Sfinţii îngeri şi de duhurile rele.

De ce şi cum Se foloseşte Mântuitorul de conştiinţa omului la judecata particulară?

De conştiinţa omului Se foloseşte ca să nu poată spune omul că a fost judecat pe nedrept. însăşi conştiinţa lui îl va osândi, atunci, pe omul păcătos şi tot ea îi va da pace şi linişte, dacă nu se găseşte în el nimic de osândit. Conştiinţa este judecătorul omului şi în timpul vieţii pământeşti. Dar în timpul morţii şi mai ales după moarte ea va fi luminată în chip deosebit de Dumnezeu, ca să-şi poată câştiga şi spori toate forţele sale de pătrundere şi de judecată nemincinoasă a omului: «Fiecare în vremea morţii îşi cunoaşte păcatele lui»[1].

Osândirea din partea conştiinţei va produce sufletului o spaimă grozavă, iar neosândirea din partea ei, o mare linişte şi îndrăzneală. Un scriitor din Filocalie, Teognost, spune: «Luptă- te să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale, ca o siguranţă neîndoielnică, ca să nu afli în vremea ieşirii tulburare şi spaimă neaşteptată. Şi atunci ai luat-o, când nu mai ai inima osânditu-te pentru lipsuri şi conştiinţa înţepându-te pentru supărări... şi când primeşti cu bucurie şi cu inima pregătită moartea cea înfricoşată de care fug cei mulţi».

De ce şi cum Se foloseşte Mântuitorul de Sfinţii Îngeri şi de draci la judecata particulară?

De Sfinţii îngeri Se foloseşte Mântuitorul din milostivire faţă de noi, pentru că atunci ei se străduiesc să ne apere, mărturisind toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre, din care poate multe ne sunt nouă ascunse sau uitate. Prin aceasta ei ne dau mult curaj. Iar pe draci îi admite, pentru că vrea ca judecata ce se face cu noi să fie desăvârşit dreaptă, luând toate în considerare, deci şi greşelile pe care noi le-am uitat, sau am vrea să le uităm. Deci, îi lasă pe draci să vină ca pârâşi, care scot toate cele rele ale noastre la iveală. într-un fel, atât îngerii cât şi dracii ajută conştiinţei omului să-şi aducă aminte de toate cele bune şi de cele rele ale sale. Scriitorii din Filocalie descriu astfel acestă lucrare a îngerilor şi dracilor la ieşirea sufletului: «Când sufletul iese din trup, vrăjmaşul dă năvală asupra lui, războindu-l şi ocărându-l şi făcându-se pârâş amarnic şi înfricoşat al lui, pentru cele ce a greşit. Dar atunci se poate vedea cum sufletul iubitor de Dumnezeu şi prea credincios, chiar dacă a fost mai înainte rănit adeseori de păcate, nu se sperie de năvălirile şi ameninţările aceluia, ci se întăreşte şi mai mult întru Domnul şi zboară plin de bucurie, încurajat de Sfintele Puteri care îl conduc şi împrejurat ca de un zid de luminile credinţei, strigând şi el cu multă îndrăzneală diavolului viclean: Ce este ţie şi nouă, înstrăinatule de Dumnezeu? Ce este ţie şi nouă, fugarule din Ceruri şi slugă vicleană? Nu ai stăpânire peste noi, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stăpânirea peste noi şi peste toţi. Lui I-am păcătuit, Lui îi vom răspunde, având zălog al milostivirii Lui faţă de noi şi al mântuirii noastre cinstita Lui Cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzătorule. Căci nimic nu este ţie şi slugilor lui Hristos. Zicând acestea sufletul cu îndrăzneală, diavolul întoarce spatele, tânguindu-se cu glas mare, neputând să stea împotriva numelui lui Hristos. Iar sufletul, aflându-se deasupra, zboară asupra vrăjmaşului, pălmuindu-l, ca pasărea numită Oxipteri (repede zburătoare) pe corb. După aceasta e dus cu veselie de dumnezeieştii îngeri la locurile hotărâte lui, potrivit cu starea lui»[2].

Ce se va avea în vedere la această judecată?

Credinţa omului în Domnul nostru Iisus Hristos (Marcu 16, 16) şi faptele lui bune izvorâte din credinţă (II Cor. 5, 10). Cel ce le are pe acestea va merge la fericire, cel ce nu le are, la nefericire. Dar aceasta nu înseamnă că se vor pune în cumpănă faptele rele şi bune după numărul lor. Căci se poate ca unii oameni să fi săvârşit foarte multe fapte rele şi apoi s-au căit cu toată puterea de ele, fără să mai aibă vreme să facă tot aşa de multe fapte bune. Aceştia, totuşi, se vor mântui. Sau se poate ca unii să fi făcut multe fapte bune, dar spre sfârşitul vieţii să fi căzut în necredinţă şi necurăţie. Aceştia se vor pierde. Ceea ce se are în vedere la judecată este starea cu care se duce omul din această lume. Starea de credinţă şi de iubire faţă de Domnul nostru Iisus Hristos îi aduce omului fericirea, iar starea din care lipsesc acestea îi aduce pierzania. Starea de credinţă şi de iubire care se cere nu înseamnă însă numai o simţire plăpândă, ci o stare întărită, încât omul acela aproape să nu mai poată să cadă din ea. Cu alte cuvinte, se cere ca omul să fi ajuns la virtuţi, adică credinţa lui să nu-l fi mânat numai din când în când la câte o faptă bună, ci faptele bune, în toate privinţele, să-i fi devenit deprinderi statornice.

Patimile alcătuiesc necurăţia omului. Virtuţile, curaţia lui. Cu cât a dezrădăcinat mai mult patimile din el şi cu căt a pus în locul lor mai mult virtuţile, cu atât e mai curat. Sau cu cât iese sufletul din trup mai înflăcărat de iubire faţă de Dumnezeu şi de semenii săi, sau cu mai multă smerenie, cu atât e mai sigur că va merge la fericire, lângă Dumnezeu. Starea aceasta se poate căştiga uneori şi numai spre sfărşitul vieţii, printr-o căinţă cutremurătoare, ca în cazul tâlharului. Dar e bine ca omul să nu se lase în nădejdea aceasta, căci păcătuirea îndelungată îl face nesimţitor ţi anevoie va mai putea birui această nesimţire spre sfârşit.

Aşadar, la judecată, Dumnezeu ia aminte la curăţia sau la necurăţia cu care te-ai dus de aici, căci numai dacă eşti curat poţi sta în preajma Lui, eşti în stare să te apropii de curăţia Lui. Dăm numai un citat din Teognost, în care se vorbeşte atât de nepătimire, cât şi de smerenie: «îti spun un cuvânt străin şi nu te minuna: chiar dacă nu ai dobândit lipsa de patimi, pentru obişnuinţele care, poate, te stăpânesc, dacă te afli în vremea ieşirii în adâncul smereniei, te vei înălţa, nu mai puţin ca cel fără de patimi, mai presus de nori. Căci deşi comoara celor nepătimitori s-a adunat din toate virtuţile, piatra preţioasă a smereniei e mai de preţ decât toate. Ea nu prilejuieşte numai împăcare de la Dumnezeu celui ce o are, ci şi intrare împreună cu cei aleşi în locaşurile de nuntă ale împărăţiei Sale»[3].

Dar în omul virtuos ia chip însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, căci fiecare virtute e o trăsătură a chipului Lui şi se face cu puterile Lui. în omul virtuos Se arată tot mai bine Hristos care lucrează dinlăuntrul omului. Căci spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: «Fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvântul lui Dumnezeu; căci fiinţa tuturor virtuţilor este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos»[4]. Sau, tot el spune că prin virtuţi «Dumnezeu Se face neîncetat om în cei vrednici»[5]. La judecată, Domnul nostru Iisus Hristos va lua lânga Sine pe cei ce se vor înfăţişa cu pecetea chipului Său pe fiinţa lor, pe cei ce vor fi devenit prin viaţa lor asemenea Lui[6]. Aşa spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 8, 29).

Putem şti de la ce treaptă a virtuţilor sau a curăţiei sau a lipsei de patimi, în sus, merge cineva la rai, şi de la ce treaptă în jos, merge cineva la iad?

Aceasta n-o putem şti întocmai. Dar e de crezut că dacă cineva s-a înălţat din ce în ce mai mult pe calea virtuţii, acela merge la fericire şi, dimpotrivă, dacă s-a coborât din ce în ce mai mult în necurăţie, merge la iad.

Nu rămân vreunii într-un loc de mijloc, între rai şi iad?

Nu. Pentru că nu există om care să se afle exact la mijloc între necurăţie şi virtute. Inima lui tot are o pornire principală, chiar dacă se mai mişcă uneori şi altfel. Sau dacă ar fi un om cu totul nehotărât, acela n-ar fi vrednic de Dumnezeu.

Dar cei ce se duc în rai sau în iad sunt cu toţii pe aceeaşi treaptă de fericire sau de chinuri?

Nu. Despre rai, Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „In casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri" (Ioan 14, 2). Iar despre cei din iad a spus: „Iar sluga aceea care a ştiut voia Domnului sau şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui va fi bătută mult; iar cea care nu a ştiut, dar a făcut cele vrednice de bătăi, va fi bătută puţin" (Luca 12, 47-48).

În ce constă fericirea sufletelor din rai?

Noi nu ne putem da seama de felul şi de mărirea acestei fericiri. Toată fericirea vine din petrecerea sufletului cu Dumnezeu, cu Sfinţii îngeri, cu Sfinţii şi Patriarhii, în lumina şi în slava lui Hristos (Matei 8, 11; Luca 13, 28, 29; Evr. 12, 22, 23; Ioan 14, 3; Luca 16, 23; II Tim. 2, 12). Hristos, Care Se uneşte tainic încă din această viaţă cu cei credincioşi, îşi va face atunci vădită unirea Lui cu ei, putând fi văzut faţă către faţă, umplându-i de strălucire, de iubire şi de cunoaştere, adică desăvârşindu-i (I Ioan 3, 2; 4, 16; I Cor. 13, 12). Atunci vor fi îndumnezeiţi după har, adică vor cunoaşte fericirea, strălucirea şi toată lucrare şi viaţa pe care o are Dumnezeu în Sine, după fiinţă, şi se vor împărtăşi de razele Soarelui dumnezeiesc. Nu va mai fi în ei nici o durere, întristare, trebuinţă, grijă, ci îşi vor fi găsit în Dumnezeu desăvârşită odihna şi multumire (Apoc. 7, 16-17; Evr. 4, 3, 11).

Şi în ce constau chinurile celor păcătoşi?

Nici acestea nu ni se descriu de Sfânta Scriptură în înţelesul lor propriu, ci numai în icoane. Locul celor păcătoşi se numeşte iad (Luca 16, 23), gheena (Matei 5, 22, 29, 30), departare de la faţa lui Dumnezeu (Matei 7, 23), locul de chinuri, cuptorul de foc (Matei 13, 42-50), focul nestins (Matei 3, 12), iezerul de foc (Apoc. 19, 20), întunericul cel mai din afară (Matei 8, 12; 22, 13), adâncul (Luca 8, 31). Se poate spune că nefericirea aceasta e o viaţă în întunericul minţii, departe de Hristos, „Lumina lumii", o viaţă slăbănogită, o viaţă în moarte, departe de Hristos care e Izvorul vieţii, o viaţă fără de iubire, căci Dumnezeu este iubire.

Toate puterile sufletului vor fi atunci înţepenite, căci osânda lui Dumnezeu va fi povara cea mai grea, sub a cărei apăsare păcătoşii îşi vor vedea toată slăbiciunea minţii, a voinţei şi a simţirii, pe care au avut-o pe pământ.

Ei înşişi au făcut totul că să-şi ruineze aceste puteri: puterea de a crede, puterea de a voi, puterea de a înţelege adevărul, puterea de a iubi pe Dumnezeu şi pe semeni, puterea de a se însufleţi pentru ce este bun. De aceea sufletul ajuns la chinuri nu mai poate face nimic pentru îndreptarea lui şi deci pentru ieşirea de acolo. Aşa tâlcuieşte Teofilact al Bulgariei cuvintele de la Matei 22, 13: „Legându-i mâinile şi picioarele": «Căci în veacul de acum se poate face şi lucra ceva, iar în cel viitor se leagă toate puterile de lucru ale sufletului şi nu se poate face ceva bun spre ridicarea păcatelor»[7]. Aşadar, „plânsul şi scrâşnirea dinţilor" (Matei 22, 13) nu trebuie înţelese ca pricinuite de pocăinţă, ci de disperare. E disperarea neputinţei de a schimba ceva în starea sufletului său.

Deci învăţătura Bisericii romano-catolice despre purgatoriu, ca un foc curăţitor de păcate, este cu totul greşită şi de aceea noi nu o primim. Chinurile de acolo ar putea curăţi sufletul numai dacă ar putea naşte în el o pocăinţă, o înnoire. Dar am văzut că puterile sufletului sunt legate, sunt paralizate în iad. Se spune aceasta şi în alte locuri ale Sfintei Scripturi: „Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?" (Ps. 6, 5) sau: „Nu cei morţi Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toţi cei ce se pogoară în iad" (Ps. 113, 25).

Dar atunci, nu e nici o putinţă să scape vreunii din cei ce ajung la chinuri?

Este cu putinţă. Unii din ei pot scăpa de acolo prin rugăciunile Bisericii şi ale fiecăruia dintre noi, precum şi prin milosteniile noastre pentru ei. în Sfânta Scriptură se pune mare preţ pe rugăciunea unora pentru alţii. Sfântul Apostol Pavel spune: „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, făgăduinţe, mulţumiri pentru toţi oamenii" (I Tim. 2, 1). Iar Sfântul Iacov spune: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi. Că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (5, 16). Sfântul Apostol Pavel cere să se faca rugăciuni şi pentru el (Efes. 5, 19). Dar dacă folosesc rugăciunile noastre semenilor noştri vii, de ce n-ar folosi şi celor morţi, odată ce ei trăiesc cu sufletul şi odată ce acelaşi Dumnezeu le ascultă şi pe unele şi pe altele? La mărturisirile acestea indicate se adaugă şi unele mărturii directe din Vechiul Testament. Astfel, în II Mac. 12, 42-45 se aduce jertfă pentru ostaşii morţi şi apoi se zice: „Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi ca să se slobozească de păcat" (v. 46). Iar în Baruh se spune: „Doamne atotţiitorule, Dumnezeul Lui Israil, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israil... Nu îţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri..." (3, 4, 5). în chipul cel mai limpede vorbeşte de aceste rugăciuni întreaga Sfânta Tradiţie, începând din primele timpuri ale Bisericii, cum arată Sfintele Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, chiar Apostolii au rânduit să se facă la Liturghie pomenire de cei morţi: «Nu degeaba au rânduit Apostolii să se facă asupra Tainei celei înfricoşate pomenirea celor plecaţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor mulţi. Când stă poporul, plinătatea preoţească, cu mâinile întinse şi în faţă stă jertfă înfricoşată, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu cei adormiţi? Dar aceasta numai pentru cei plecaţi în credinţă»[8].

Pot fi scoase sufletele din iad?

Da. Deoarece nu se spune nicăieri că sufletele se pot mântui prin suferinţele purgatoriului, dar se spune limpede: 1) că Jertfa răscumpărării e pentru toţi, vii şi morţi, şi 2) că Dumnezeu are puterea să scoată sufletele din iad, nu omul (Rut 2, 20; III Regi 2, 6; Ps. 48, 16; Matei 12, 32; Rom. 14, 9; I Cor. 15, 19; I Tim. 2, 6; Evr. 9, 22; I Ioan 2, 2 şi Apoc. 1, 18). Puterea şi iertarea lui Dumnezeu, Care împlineşte „orice" vom cere de la El (Marcu 11, 24; Ioan 14, 13), sunt fără margini, iar bunătatea Lui e atât de mare, că numai El poate schimba osânda veşnică a omului.

Se poate şti sigur de un suflet că va fi scos de la chinuri datorită rugăciunilor Bisericii şi ale celor vii?

Nu. întâi, pentru că nu se cunoaşte care e starea în care s-a dus un suflet de aici. Al doilea, pentru că Biserica nu scoate cu de la sine putere un suflet de la chinuri, cum se laudă papa de la Roma că face cu sufletele din purgatoriu. Căci asupra sufletelor de acolo singur Dumnezeu are putere. Biserica se roagă numai lui Dumnezeu, ca El să facă aceasta şi nădăjduieşte tare în mila şi atotputernicia Lui. Căci noi ştim că Dumnezeu ne cere să iubim pe semenii noştri şi priveşte cu plăcere la această iubire a noastră. Şi nu e faptă mai mare de iubire decât să ne rugăm unii pentru alţii. Rugăciunea Bisericii găseşte cu atât mai mare ascultare la Dumnezeu, cu cât în rugăciunea ei se împletesc glasurile Sfinţilor din cer cu ale credincioşilor de pe pământ şi însuşi glasul Maicii Domnului. «Biserica e într-o nesfârşită rugăciune pentru mădularele sale: se roagă pentru noi toţi îngerii şi Apostolii şi Mucenicii şi Patriarhii şi cea mai presus de toţi, Maica Domnului nostru, şi această sfântă unire e viaţa Bisericii». în rugăciune se arată dragostea şi creşte dragostea şi unirea tuturor întreolaltă. Rugăciunea, după cum zice scriitorul creştin Homiakov, din care am citat şi mai înainte, este sângele Bisericii.

Iar Cel ce întreţine această dragoste, din care izvorăşte rugăciunea de obşte a tuturor pentru fiecare şi a fiecăruia pentru toţi, e Dumnezeu. Căci unde e iubire, acolo e Dumnezeu.

Dar dacă Dumnezeu îndeamnă la orice rugăciune din iubire şi El o încălzeşte (Rom. 8, 26), desigur ca El ne dă şi El ne încălzeşte şi rugăciunea pentru cei morţi. Şi atunci nu va găsi această rugăciune ascultare la El? Căci El însuşi a zis: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că veţi lua şi va fi vouă" (Marcu 11, 24). Rugăciunea pentru morţi este, aşadar, nu numai un semn şi o întărire a iubirii, ci şi o probă a credinţei. Căci tot Mântuitorul zice: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă credinciosului" (Marcu 9, 23).

Se poate spune că credinţa tare şi iubirea stăruitoare a Bisericii se revarsă ca un val de putere peste pacătosul din iad, izbutind, când binevoieşte Dumnezeu să-Şi adauge şi mila Sa deosebită, ceea ce nu poate păcătosul prin sine însuşi: o reînnoire a puterilor sale amorţite.

Nu se poate şti măcar în general care păcătoşi se pot folosi de rugăciunile Bisericii?

Am văzut că Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugăciunile ajută numai celor adormiţi în credinţă. La Proscomidie (la Sfânta Liturghie), se pomenesc toţi cei adormiţi «întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci». Se poate spune deci că rugăciunile folosesc numai sufletelor acelora care au plecat de aici nu de tot moarte, ca mădulare ale Bisericii, ci având în ele o anumită credinţă ca rădăcină a virtuţilor şi oarecare silinţe de a o dezvolta în virtuţi; celor ce au săvârşit, aşadar, unele fapte bune ca început al virtuţilor şi al slăbirii patimilor, dar nu au făcut binele aşa de statornic, sau aşa de mult timp, încât să fi ajuns la deprinderi bune sau virtuţi care să cumpănească asupra patimilor. Cu alte cuvinte, rugăciunile folosesc celor ale căror puteri nu s-au ruinat slujind numai patimilor, ci au avut şi o oarecare obişnuinţă a binelui, cu care s-au dus de aici. Ele folosesc chiar şi celor ce n-au dus o viaţă de credinţă şi n- au avut fapte bune, dar la sfârşitul vieţii au găsit puterea să se caiască, însă nu aşa de cutremurător ca să li se prefacă fiinţa dintr-o dată şi întregime, ca a tâlharului de pe cruce, în care caz s-ar fi dus în rai. Mitropolitul Nicolae al Crutitelor spune: «Domnul nostru Iisus Hristos este atât de milostiv că nu lasă fără iubirea Lui de oameni nici acele suflete greşite, care stau înaintea Lui cu credinţă slabă şi numai cu începuturi de credinţă, sufletele care nu-şi întăresc credinţa şi nici nu se pocăiesc în timpul vieţii lor pământeşti. Prin rugăciunile Bisericii, prin puterea Jertfei celei nesângeroase, aduse pentru aceşti răposaţi, prin milosteniile date pentru ei, li se uşurează soarta. Aceşti păcătoşi nu sunt lipsiţi de nădejdea iertării şi a bunurilor veşnice».

Cum se face că rugăciunile Bisericii pot ajuta unora să se mântuiască de chinuri înainte de judecata din urmă?

Aceasta se datoreşte faptului că chinurile ce le suportă păcătoşii după moarte şi înainte de învierea cu trupurile nu sunt definitive că după judecata din urma, ci provizorii, ca să se lase omenirii din Biserică prilejul să se întărească în dragoste prin rugăciunile pentru cei morţi, care nu se mai pot ajuta ei singuri, ci sunt ajutaţi prin dragostea altora. Chinurile dinainte de judecata din urmă nu sunt nici definitive, nici aşa de mari ca cele de după acea judecată, când vor fi răbdate şi în trup.

Tot provizorie este şi starea de fericire a sufletelor drepţilor înainte de judecata din urmă? Şi tot de un grad mai mic?

Da. De aceea ele, deşi primesc o anumită fericire îndată după moarte, fericirea deplină o aşteaptă să li se dea abia după judecata din urmă. Sfântul Grigorie Teologul, fericind pe fratele său mort, Chesarie, «Că intră în cer şi se înfăţişează Marelui împărat şi se umple de lumina de acolo», adaugă că «sufletul iubitor de Dumnezeu priveşte şi gustă cu închipuirea fericirea ce o va primi de-abia după învierea trupului»[9].

Avem noi acum vreo legătură cu sufletele drepţilor din cer?

Da, este o strânsă legătură de iubire şi de rugăciune între ei şi noi. Ne rugăm cu ei, slăvim pe Dumnezeu împreună cu ei. Facem parte din acelaşi Trup tainic al Domnului, din Biserică, trăind o viaţă duhovnicească comună. Deşi ei alcătuiesc Biserica biruitoare din cer, iar noi cea luptătoare de pe pământ, acestea două nu sunt despărţite, ci unite. E o necontenită trecere de la una la alta. Sfinţii sunt cu puterea lor printre noi. Precum stăm în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos, măcar că e nevăzut, aşa stăm şi cu Sfinţii din cer. Sfântul Apostol Pavel zice: „V-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi" (Evr. 12, 22-23). Iar Fericitul Augustin spune: «Sufletele credincioşilor care au murit nu sunt despărţite de Biserică... ele sunt mădulare ale lui Hristos»[10].

Această legătură prin mijlocirea Bisericii între noi şi Sfinţi, precum şi legătura noastră cu sufletele celor adormiţi, se numeşte Comuniunea Sfinţilor. De ea aminteşte Simbolul Apostolic care datează din primele veacuri ale Bisericii.

Avem temeiuri să credem că Sfinţii mijlocesc pentru noi prin rugăciunile lor?

Da. Mai întâi pentru că fiind încă în viaţă, ei s-au rugat pentru noi. Sfântul Apostol Pavel scrie filipenilor: „Mulţumesc Dumnezeului meu ori de câte ori îmi amintesc de voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi cu bucurie" (Filip. 1, 3-4; II Cor. 13, 9; Efes. 1, 16-18; 3, 14-21; I Tes. 1, 2-3; II Tes. 1, 1-11; II Tim. 1, 3).

Strădania lor cea mai mare în viaţă a fost să ajute cât mai mulţi oameni să se mântuiască. Ceea ce îi făcea pe ei sfinţi era o dragoste mistuitoare faţă de Dumnezeu şi de oameni. Dragostea lor faţă de oameni şi preocuparea de a aduce pe cât mai mulţi la Dumnezeu n-a încetat nici după mutarea lor de aici. Dimpotrivă, fiind mai aproape de Hristos, şi puterile lor sufleteşti crescând, dragostea lor de oameni a crescut şi ea. Mântuitorul spune că „bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcatos care se pocăieşte" (Luca 15, 10). Cu cât mai mare bucurie vor avea astfel Sfinţii, care sunt mai legaţi de oameni, având aceeaşi fire? Mai ales că ei se bucură de ceea ce Se bucură şi Domnul nostru Iisus Hristos, iar bucuria cea mai mare a Lui este mântuirea noastră. Mântuitorul însuşi „Se roagă pentru noi" (Rom. 8, 34), după cum Se roagă şi Duhul (Rom. 8, 26-27). Oare nu vor face şi Sfinţii la fel, ca să facă bucurie lui Dumnezeu? Vor sta nepăsători când Iisus Se roagă pentru noi, când aduce Jertfa nesângeroasă pentru noi, când lasă cele 99 de oi şi aleargă să mântuiască pe cea pierdută? (Matei 18, 11-14).

Cu siguranţă că se vor ruga şi Sfinţii, mai ales că ştim că şi îngerii nu se bucură numai pentru mântuirea unui suflet pierdut, ci, fiind pururea înaintea lui Dumnezeu, se şi roagă pentru el. Căci aşa trebuie să înţelegem cuvintele Mântuitorului: „Căutaţi să nu defaimaţipe vreunul dintre aceşti mai mici, că zic vouă: că îngerii lor, în ceruri, văd dururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri" (Matei 18, 10). Mântuitorul a voit să arate că îngerii acelora nu stau degeabă în faţa lui Dumnezeu, ci stau spre folosul lor, căci îndată adaugă că Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut şi dă ca exemplu parabola cu oaia cea pierdută (Matei 18, 11-14).

Dar în afară de mărturiile acestea pentru rugăciunile Sfinţilor, Sfânta Scriptură cuprinde mărturii şi mai lămurite despre ele. în Apocalipsă se spune: „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline de tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor" (5, 8). Iată, aşadar, pe Sfinţii din cer înfăţişând înaintea tronului ceresc rugăciunile sfinţilor de pe pământ. Iar prin sfinţii de pe pământ se înţelegeau pe vremea Apostolilor toţi membrii Bisericii (Col. 1, 4; Efes. 1, 1). Rugăciunea sfinţilor din cer este folositoare membrilor Bisericii de pe pământ când aceştia din urmă se roagă şi ei, adică atunci când rugăciunea sfântului din cer însoţeşte rugăciunea celui de pe pământ, deci când acesta nu stă nepăsător.

Mai aducem aici trei temeiuri cu privire la rugăciunile Sfinţilor pentru noi. Primul: Toate fiinţele cuvântătoare din cer şi de pe pământ trebuie să aducă „Pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care Preaslăvesc numele Lui" (Evr. 13, 15). Sfinţii din cer nu lipsesc de la aceasta jertfă necontenită a rugăciunii adusă lui Dumnezeu (Apoc. 4, 10, 11).

Al doilea: în Biserică toate mădularele luptă pentru mântuirea, pentru sfinţirea tot mai deplină şi a celorlalte mădulare. E o împreunălucrare a tuturor, puterea de la unele trecând la celelalte, slăbiciunile unora fiind purtate şi de celelalte, ca să crească tot trupul lui Hristos (Efes. 4, 11-12, 15-16; Rom. 12, 4-13). Nu pot fi socotiţi sfinţii ca nişte mădulare nelucrătoare în Biserică, ca nişte mădulare amorţite. Iar lucrarea lor numai aceasta poate fi: rugăciunea şi stăruinţa pentru creşterea tuturor mădularelor trupului Domnului.

Al treilea: Sfinţii se roagă pentru noi şi sunt ascultaţi (Fac. 20, 7; Iov 42, 8; I Regi 7, 9; Ier. 15, 15; Iacov 5, 16; II Petru 1, 13-15; Apoc. 8, 3-4).

Ei sut proslăviţi (Rom. 2, 10); vor judeca lumea (I Cor. 6, 2); sunt iubiţii lui Dumnezeu (Dan. 10, 19).

Simţim noi trebuinţă şi de rugăciunile Sfinţilor ca să fim ascultaţi de Dumnezeu? Nu ajung rugăciunile noastre?

Dumnezeu a lăsat ca sfinţii să se roage pentru noi nu pentru că n-ar auzi rugăciunile noastre, când se fac singure, aşadar nu pentru că El are trebuinţă de ele, ci noi. Pe de o parte rugăciunile noastre se încălzesc când ştim că şi alţii se roagă cu noi şi pentru noi, iar dragostea noastră faţă de ei creşte, ca să răspundă dragostei lor. Rugăciunile unora pentru alţii sunt un semn şi un mijloc de sporire a dragostei, a unirii între mădularele Bisericii. Pe de altă parte noi ne smerim când ne dăm seama că avem trebuinţă şi de rugăciunile altora. Şi e bine să nu fim mândri când ne rugăm socotind că n-avem trebuinţă de nimeni ca să fim ascultaţi de Dumnezeu, că suntem tot aşa de vrednici să fim ascultaţi de El ca oricare altul, că ne ajung rugăciunile noastre. De aceea spunem că rugăciunile noastre se înalţă prin rugăciunile sfinţilor până la Dumnezeu, pentru că rugăciunea noastră însăşi a devenit mai caldă, mai simţită, mai pătrunzătoare, mai smerită. Această încălzire a noastră se datoreşte şi faptului că puterea şi simţirea cu care se roagă Sfântul pătrunde într-un chip tainic şi în inima noastră, scoţând-o din amorţire.

În ce chip se mai arată legătura noastră cu sfinţii?

în aceea că nu numai Sfinţii îşi arată dragostea lor faţă de noi rugându-se pentru noi, ci şi noi ne arătşm dragostea noastra faţă de ei, pe de o parte cerându-le aceste mijlociri, pe de alta, cinstindu-i pentru faptele lor şi pentru desăvârşirea la care au ajuns şi luându-i ca pildă. Dar această cerere de mijlocire şi actele de cinstire sunt amestecate. Când îi cinstim ne şi rugăm lor să mijlocească pentru noi, şi când ne rugăm lor, pentru mijlocire, îi şi cinstim lăudând faptele şi sfinţenia lor. Toată această cinstire se mai numeşte şi închinare.

Dar rugăciunea şi închinarea nu se cuvin numai lui Dumnezeu? Nu dăm, aşadar, oamenilor ceva ce se cuvine numai lui Dumnezeu?

Nu. Căci alta e rugăciunea şi închinarea ce se dă lui Dumnezeu. Sfinţilor ne rugăm numai ca să mijlocească la Dumnezeu. Chiar când ne dau şi ei ceva, ne dau prin puterea lui Dumnezeu care e în ei şi potrivit cu voia lui Dumnezeu pe care ei o împlinesc când ne dau acel bun, aşa cum Apostolii au făcut minuni cu puterea şi cu voia lui Dumnezeu. Deci când le cerem Sfinţilor mijlocirea (Fapte 9, 32-42; 20, 9-11; 28, 3-9) sau ajutorul, tot pe Dumnezeu îl slăvim. Pe Dumnezeu îl rugăm ca El însuşi să ne dea de la Sine tot ce cerem, ca Acela care este izvorul tuturor bunurilor.

Cât priveşte cinstirea sfinţilor, deşi se numeşte uneori şi închinare, ea se deosebeşte de închinarea data lui Dumnezeu. Când vrem să arătăm şi în cuvinte deosebirea, spunem că pe sfinţi îi cinstim (dulie, venerare), iar lui Dumnezeu îi slujim (latrie, adorare, închinare). Pe sfinţi îi cinstim ca pe nişte oameni care ne-au dat pildă de slujire lui Dumnezeu, şi pentru aceasta Dumnezeu i-a cinstit şi stau aproape de Dumnezeu. Lui Dumnezeu îi slujim ca Aceluia ce e Stapânul atotputernic şi Făcătorul nostru, de la Care avem totul, primim totul şi atârnăm întru totul.

O scriere de la începutul Bisericii, Martiriul Sfântului Policarp, spune: «Noi ne închinăm lui Hristos pentru că e Fiul lui Dumnezeu; cât despre martirii care sunt ucenicii şi următorii Domnului, le mărturisim iubirea care li se cuvine din pricina cinstei fără seamăn pe care au adus-o împăratului lor».

Avem temeiuri în Sânta Scriptură pentru aceste cereri de măjlocire şi pentru cinstirea sfinţilor?

Da, avem. Am văzut că însuşi Sfântul Apostol Pavel cere, în nenumărate rânduri, creştinilor să se roage pentru el. Cu atât mai mult vom cere noi sfinţilor astfel de rugăciuni pentru noi.

Cât despre cinstire, în Faptele Apostolilor se spune ca temnicerul din Filipi „cerând Lumina, s-a repezit înlăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila" (16, 29). în Vechiul Testament citim că ucenicii proorocilor, în urma unei minuni a lui Elisei, au zis: „Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei. Şi au venit înaintea lui Elisei şi i s-au plecat până la pământ" (IV Regi 2, 15). închinarea ce se dă în aceste locuri sfinţilor se datoreşte faptului că puterea lui Dumnezeu sălăşluieşte în ei. Deci tot spre Dumnezeu se înalţă cugetul celui care se închină.

Dacă e cu dreptate să li se dea o asemenea cinstire sfinţilor cât sunt pe pământ, cu atăt mai mult li se cuvine aceasta după ce, prin moarte, sunt sălăşluiţi în preajma şi în lumina împăratului tuturor. O spune însuşi Sfântul Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa" (Evr. 13, 7).

Un temei pentru cinstirea sfinţilor din ceruri e şi cinstirea ce li se dă îngerilor, asemenea cu care au ajuns sfinţii. „Şi a căzut Iosua cu faţa la pământ şi s-a închinat Lui şi a zis: Stăpâne, ce porunceşti slugii Tale?" (Iosua 5, 14). Iar când părinţii lui Samson au adus o jertfă, „ Şi când a început a se înălţa flacăra de la jertfelnic spre cer, îngerul Domnului s-a ridicat cu flacăra de pe jertfelnic. Văzând aceasta, Manoe şi femeia lui au căzut cu faţa la pământ" (Jud. 13, 20).

Nu cumva umbrim, prin această cinstire a sfinţilor, slava care se cuvine numai lui Dumnezeu?

Nu. întâi, pentru că am văzut că ea e cu totul deosebită de slujirea ce o aducem lui Dumnezeu. Apoi, pentru că însuşi Dumnezeu le-a dat lor cinstire, îmbrăcându-i în slava Sa, şi ne-a poruncit şi nouă să-i cinstim. Deci cinstea ce o dăm sfinţilor trece oarecum tot asupra lui Dumnezeu. „ Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una, suntem" (Ioan 17, 22). Sau: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapadă" (Luca 10, 16). Sau: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte şi cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plata proorocului va lua; şi cel ce primeşte pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua" (Matei 10, 40-41). Deci, dacă cinstim pe sfinţi pentru sfinţenia lor, răsplata lor o vom lua. Apoi, sfinţii sunt numiţi de Sfânta Scriptură „prieteni" ai lui Dumnezeu. Aşa numeşte Domnul nostru Iisus Hristos pe Apostoli (Ioan 15, 14), aşa e numit Avraam (Iacov 2, 23). Iar Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe Efeseni „Casnici ai luiDurnnezeu" (Efes. 2, 19).

Cinstea ce le-o dă Mântuitorul Apostolilor este aşa de mare, că-i va face părtaşi la judecata lumii: „Adevărat zic vouă, că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul Slavei, veţi şedea şi voi pe cele douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel" (Matei 19, 28).

Avem vreun folos din aceasta cinstire a sfinţilor?

Avem un mare folos. Dacă e de folos pentru creşterea duhovnicească a omului ca el să fie aşa de smerit, încât să socotească pe fiecare semen mai bun decât el (Matei 20, 26) , cum nu s-ar păgubi el, uitând de această smerenie, dacă ar socoti că sfinţii nu sunt mai buni decât el şi nu trebuie să-i cinstească? Aşa s-au smerit toţi sfinţii cât au trăit pe pământ, plecându-se în faţa celui mai neînsemnat om şi cu siguranţă că cinstea ce le-o aduce nu-i face să uite de această smerenie. Prin întrecere în smerenie şi iubire, unii faţă de alţii, cresc cu duhul toţi membrii Bisericii. Dar cinstind pe sfinţi, noi ţinem în acelaşi timp necontenit în faţa ochilor noştri pilda vieţii lor, care ne ajută să ne îmbunătăţim mereu viaţa noastră.

Pe Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului, o cinstim la fel ca pe sfinţi?

Nu. Pe Maica Domnului o cinstim mai mult decât pe toţi sfinţii şi îngerii. Dar, totuşi, nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce se dă ei se numeşte prea-cinstire (supravenerare). Ei i se cuvine aceasta prea-cinstire, pentru că e Maica lui Dumnezeu, nu numai o „prietenă" a Lui, ca ceilalţi sfinţi. De aceea se spune în cântarea bisericească (Axionul): «Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemanare decât serafimii».

Ca e mai presus de sfinţi şi de îngeri se arată de acolo că şi îngerii şi oamenii i se închina. Aşa i s-a închinat îngerul Gavriil la Buna Vestire (Luca 1, 28-29). La fel i s-a închinat Elisabeta, mama lui Ioan Botezatorul (Luca 1, 40-43). însăşi Sfânta Fecioară spune despre sine ca o vor ferici toate neamurile, aşadar şi sfinţii care se înalţă din neamuri: „Ca iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Ce puternic" (Luca 1, 48-49).

Prin ce ne mai arătăm cinstirea ce o dăm sfinţilor, în afară de rugăciunile prin care le cerem mijlocirea şi-i lăudăm?

Biserica îşi arată cinstirea faţă de sfinţi şi prin rânduirea unor zile cu numele lor, când sunt lăudaţi prin cântări şi rugăciuni deosebite, împletite în slujba adusă lui Dumnezeu, prin închinarea unor biserici în cinstea lor, prin obiceiul creştinilor de a-şi lua numele vreunuia dintre ei, prin cinstirea icoanelor şi a moaştelor lor.

Care sunt temeiurile cinstirii moaştelor sfinţilor?

Sfinţii, cât au fost pe pământ, au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând adeseori minuni, cu ajutorul lui. Harul acesta îl au în sufletul lor într-o măsură mai mare şi în viaţa cerească la care s-au dus. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi el locaşul Duhului Sfânt, precum spune Apostolul: „Au nu ştiţi că trupul vostru este templu Duhului Sfânt, care este în voi?" (I Cor. 6, 19).

Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile sfinţilor cât traiau pe pământ, mărturisind despre puterea ce era în ele. O femeie s-a vindecat de curgerea sângelui numai prin atingerea de haina Mântuitorului (Luca 8, 43-44; Matei 14, 36; 9, 21). Şi mulţi oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele purtate de Apostolul Pavel (Fapte 19, 11, 12), iar alţii, numai prin trecerea umbrei lui Petru peste ei (Fapte 5, 15). Cum că trupul sfântului şi după moarte are putere vedem din Vechiul Testament, unde oasele proorocului Elisei învie un mort (IV Regi 13, 21).

Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, aducându-le cu grij ă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu îngrijindu-se ca în altarul fiecărei biserici, că şi în Sfântul Antimis de pe altar, să se pună o părţicica din Sfântele moaşte, ceea ce se face până azi.

Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei cetăţi (f 166), spune: «Noi am strâns osemintele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine: aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei muceniceşti, spre cinstirea biruinţei sale şi spre întărirea altor luptători» , puterea minunată din moaşte se arată şi în faptul că nu putrezesc.

Se înţelege că şi cinstirea sfântelor moaşte se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte în ele. «Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela ai Cărui ucenici sunt şi cinstim pe slujitori în aşa fel încât cinstirea lor să treacă asupra Stăpânului, Care a zis: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte"» .

Dar temeiurile cinstirii icoanelor care sunt? Şi care este înţelesul cinstirii lor?

Sfânta Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute (Ies. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin această opreşte numai închinarea întemeiată pe socotinţă că chiar aceste chipuri sunt cinstite ca dumnezei, adică opreşte închinarea la idoli. Nu opreşte, însă, cinstirea unor semne şi înfăţişări ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul la Dumnezeu sau la Sfântul cel închipuit prin ele. Am văzut cinstirea ce se dădea unor brâie şi ştergare purtate de Apostolul Pavel. în Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi sculptaţi, aşezaţi deasupra chivotului, sau brodaţi în perdeaua din faţa chivotului sau în covoarele din locaşul sfânt (Ies. 25, 18-22; 26, 32 etc.). înaintea lor se tămâia şi se făceau închinăciuni (Iosua 7, 6; Ies. 30, 1, 7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, aşa ne folosim de icoană ca să ne ridicăm la cele mai presus de icoana. Şi precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfinţească prin cuvinte curate, aşa vrea ca şi văzul nostru să se sfinţească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simţuri superioare să se scurgă în suflet gânduri curate.

Până când va ţine starea provizorie a sufletelor în rai şi in iad?

Până la sfârşitul lumii, la învierea cea de obşte cu trupurile, la venirea a doua a Domnului şi la judecata din urma.

Toate acestea vor fi deodată?

Da. Deodată, sau aşa de repede una după alta, că nu va fi nici o pauză între ele. Deşi venirea Domnului este în rândul al treilea, ea va pricinui pe toate celelalte de mai înainte.

Când vor fi toate acestea?

Timpul venirii a doua a Domnului şi toate câte se vor întâmpla când va veni sfârşitul lumii nu ni s-a descoperit. „Iar de ziua şi ceasul acela, nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl singur" (Matei 24, 36). Mântuitorul ne cere să priveghem tot timpul, deoarece va veni pe neaşteptate: „Veni-vă stăpânul slugii aceleia în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte" (Matei 24, 50). „Drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni" (Matei 25, 13; vezi şi Matei 24, 42, 44; I Tes. 5, 2, 3; II Petru 3, 3-10).

Nu ni s-au dat nici măcar semne, după care să se cunoască apropierea sfârşitului?

Da. în Sfânta Scriptură sunt arătate unele semne care vor premerge sfârşitul. Acestea sunt: 1) predicarea Evangheliei la toate popoarele (Matei 24, 14); 2) convertirea poporului iudeu (Rom. 11, 15-26); 3) ivirea lui Antihrist (II Tes. 2, 3-11; I Ioan 2, 18), omul nelegiuirii (II Tes. 2, 1-10), sau „fiara" (Apoc. 13, 1-18), lucrând împreună cu uneltele sale, prooroci şi hristoşi mincinoşi, tot felul de semne, prin puterea satanei, ca să amăgească pe oameni. Ei vor prigoni cu toată furia pe cei aleşi ai Domnului (Matei 24, 5, 11; 4) venirea lui Ilie şi a lui Enoh (Apoc. cap. 11); 5) înmulţirea fărădelegii şi răcirea iubirii între oameni (Matei 24, 10, 12); înmulţirea războaielor şi a veştilor de războaie (Matei 24, 6-7); ivirea unor nenorociri, ca foamete, ciumă etc. (Matei 24, 8); mari tulburări în toată firea, ca eclipse de soare şi de luna, căderi de stele, cutremure etc. (Matei 24, 29; 6) arătarea pe cer a „semnului Fiului Omului" (Matei 24, 30), adică a Sf. Cruci.

Dar semnul Crucii pe cer mai degrabă va însoţi venirea Domnului decât o va premerge, iar convertirea poporului iudeu, ivirea lui Antihrist şi predica lui Ilie şi Enoh sunt lucruri tainice, al căror înţeles exact nu poate fi cunoscut.

Celelalte semne care rămân sunt de aşa fel, că nu se poate spune pe temeiul lor, în chip sigur, când va fi sfârşitul. Cei care s-au apucat să facă socoteli şi sa dea soroace hotarîte s-au înselat amarnic. Tulburări, greutăţi şi războaie au fost adeseori în lume şi noi nu ştim care poate fi gradul lor ultim de dezvoltare, încât să putem spune că gradul acesta sau acela e ultimul şi după el vine sfârşitul.

Vor învia deodată, atât drepţii cât şi păcătoşii?

Da. Sfânta Scriptură ne spune că un singur seceriş va fi şi pentru grâu şi pentru neghină (Matei 13, 30, 42-43); că o singură dată vine Mirele pentru toate fecioarele (Matei 25,1-13); că o singură dată va veni Stăpânul să ceară socoteală tuturor lucrătorilor trimişi în vie (Matei 21, 33-41); că în acelaşi timp va cere socoteală pentru talanţii încredinţaţi (Matei 25, 14-30); şi, în chip limpede, că deodată îi va aduna pe toţi la judecată, şi pe cei buni şi pe cei răi (Matei 25, 31-46). Toţi vor învia într-o clipă „când trâmbiţa cea de apoi va suna" (I Cor. 15, 52; I Tes. 4, 16).

Dar cu trupurile celor ce vor fi atunci pe pământ ce se va întâmpla?

Se vor schimba şi ele, într-o clipă, în trupuri înviate, ca şi când ar fi trecut şi ele prin moarte. Sfântul Apostol Pavel spune: „Iată taină zic vouă: că nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi; pentru că va trâmbiţa şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba" (I Cor. 15, 51-52).

Cum va fi trupul înviat, faţă de cel pe care îl avem acum?

Trupul înviat va fi tot cel pe care îl avem acum, după forma şi materia lui, pentru ca chiar trupul cu care am săvârşit cele bune sau cele rele să se împărtăşească de fericire sau de osândă. Dar va fi altfel. Să ne gândim cum trupul omului la diferite vârste e acelaşi, nu altul, dar altfel. Cu atât mai mult va fi trupul înviat. Sf. Apostol Pavel spune următoarele însuşiri ale trupului înviat însuşirilor trupului pe pământ: 1) trupul înviat va fi nestricăcios, pe când cel pământesc e stricăcios; 2) trupul înviat va fi întru slavă, pe când cel pământesc e întru necinste; 3) trupul înviat va fi plin de putere, pe când cel pământesc este supus slăbiciunii; 4) trupul înviat e duhovnicesc sau străbătut de Duh de viaţă făcător, pe când cel pământesc e trup sufletesc, străbătut numai de suflet. Poate numele de trup ceresc, ce i-1 dă Sfântul Apostol Pavel trupului înviat, înseamnă toate acestea, spre deosebire de trupul pământesc, care înseamnă toate cele contrare. Iar însuşirea nemuririi poate e tot una cu aceea a nestricăciunii (I Cor. 15, 40-54). Totuşi, uneori stricăciunea înseamnă altceva: lipsa de trebuinţe materiale, prezenţa poftei, a durerii, a plăcerii. Având aceste însuşiri, cei ce înviază „nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer" (Matei 22, 30).

Trupurile înviate ale păcatosilor vor avea si ele aceste însușiri?

Trupurile înviate ale păcătoşilor vor avea numai însuşirea nestricăciunii sau a nemuririi, ca să poată răbda chinurile în vecii vecilor. Celelalte însuşiri nu le vor avea.

Ce se mai poate spune despre însuşirile trupurilor înviate ale celor drepţi?

Despre aceste însuşiri Sfânta Scriptură nu spune mai multe. Dar mai spun unele lucruri

Sfinţii Părinţi, tălmăcind cele spuse de Sfânta Scriptură. Ei spun că, prin înviere, Dumnezeu redă iarăşi oamenilor drepţi trupul ce l-au avut la început: nestricăcios, lipsit de slăbiciuni (de pofte dobitoceşti) şi nemuritor[11].  Învierea va fi ultimul inel din lucrarea de ridicare a omului din starea în care l-a coborât păcatul.

Toate celelalte însuşiri ale trupului înviat se datoresc faptului ca el este îndumnezeit, că Duhul Sfânt locuieşte în el şi-l umple de slavă şi Hristos îi este şi mâncare şi băutură, odihnă şi putere. Sf. Grigorie Palama spune: «Trupul fiind duhovnicesc şi văzând duhovniceşte, va vedea în chip duhovnicesc strălucirea dumnezeiască. Precum acum, numai prin deducţie raţională, ne dăm seama că avem un suflet înţelegător, în stare să stea de sine, căci trupul acesta ros, muritor şi vârtos, ascunde, coboară, face trupesc şi numai închipuit sufletul, motiv pentru care nu cunoaştem nici simţirea înţelegătoare din minte, tot aşa în viaţă fericită din veacul viitor, trupul se va ascunde cumva la fiii învierii, aceştia ajungând în starea îngerilor, cum zice Evanghelia lui Hristos (Matei 22, 30). Aşa de mult se va subţia trupul, încât nu va mai părea în general materie, nici nu va mai sta în calea lucrărilor minţii; mintea îl va copleşi cu totul. Urmarea va fi că drepţii se vor putea împărtăşi şi prin simţurile trupeşti de lumina dumnezeiască... Ceea ce a arătat Hristos, negrăit; Apostolilor pe Tabor este tocmai arvuna acestui mare dar ce ni-1 va face Dumnezeu» .

Dar cu lumea aceasta zidită de Dumnezeu ce se va întâmpla? Va înceta să mai existe?

Lumea zidită de Dumnezeu nu va înceta să mai existe, dar se va înnoi cu totul. Chipul de acum al lumii va pieri, arzând în foc şi se va ivi un cer nou şi un pământ nou. Sfântul Apostol Petru zice: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el vor arde... Şi ceruri noi şi pământ nou după făgăduinţă Lui aşteptăm, în care locuieşte dreptatea" (II Petru 3, 10, 13). Va trece şi lumea printr-un fel de moarte şi înviere, căci şi firea aşteaptă dezlegarea de urmările păcatului omenesc întinse şi asupra ei, adică de „robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 21). Deci şi firea va lua un chip înnoit, potrivit cu chipul înnoit al oamenilor înviaţi.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: «Toata firea va fi nu cum a fost când a fost zidită, materială şi sensibilă, ci se va preface la învierea cea de obşte şi va deveni o locuinţă nematerială şi duhovnicească şi mai presus de orice simţire... Toată lumea aceasta va fi mai presus de orice cuvânt şi de orice înţelegere. Fiind duhovnicească şi dumnezeiască se va uni cu lumea de sus şi va deveni un alt paradis duhovnicesc, Ierusalimul ceresc, fiindcă s-a făcut asemenea cu cele cereşti şi s-a unit cu ele». Acestea se vor întâmpla, spune Sfântul Simeon, înainte de venirea Domnului . Apoi va veni El la judecata.

Ce rost mai are judecata din urmă, odată ce s-a făcut după moarte o judecată deosebită cu fiecare?

Judecata părţiculară a făcut-o nu numai Domnul nostru Iisus Hristos, ci şi propria conştiinţă omului. Tot aşa va fi la judecata din urmă. Mântuitorul Iisus Hristos nu va judeca pe om, fără ca acesta să vadă, şi prin conştiinţa sa, că judecata e dreaptă. Dar pentru aceasta e de trebuinţă ca omul să fie judecat şi atunci când va vedea el însuşi toate urmările faptelor sale, adică la sfârşitul lumii. De aceea fiecare va fi judecat în faţa tuturor, ca să vadă cum s-au răsfrânt păcatele sale asupra altora şi asupra omenirii în întregime. Pe când judecata părţiculară a fost provizorie, judecata din urmă e definitivă. Dacă prin judecata părţiculară s­a dat oamenilor numai o parte din răsplată sau din pedeapsă şi numai asupra sufletelor, la judecata din urmă, se va da toată răsplata şi toată pedeapsa şi nu numai asupra sufletelor, ci şi asupra trupurilor cu care oamenii au săvârşit faptele.

Judecata părţiculară fiind provizorie, după ea se mai pot scoate sufletele din iad, prin rugăciunile şi milosteniile urmaşilor, arătându-se prin aceasta o vrednicie sufletească a celui mort, care şi-a crescut copiii în credinta, sau a făcut bine altora ca să-l pomenească. După judecata din urmă nu se mai poate scoate nici un suflet din iad.

Ce se va avea în vedere la judecata din urmă?

Aceleaşi lucruri ca şi la judecata părţiculară. Adică faptele bune izvorâte din credinţa faţă de Dumnezeu şi din iubire faţă de El şi de semeni (Matei 25, 33-46), fapte prin care omul crescut în virtute şi-a făcut viaţa sa tot mai plină de Hristos şi tot mai mult asemenea chipului lui Hristos (Rom. 8, 29; Efes. 4,13). Chipul lui Hristos în om stă în întipărirea dragostei în toată fiinţa lui. Iar fericirea viitoare stă tot în dragoste (I Cor. 13, 8). Deci, cine n-a crescut în dragoste nu poate merge la fericire, adică la dragoste. Iar, întrucât dragostea de om şi de Dumnezeu creşte şi se arată mai ales prin fapte bune faţă de aproapele, Mântuitorul va rândui pe om la fericire sau la osânda veşnică, după cum a săvârşit sau nu, în viaţă, fapte de dragoste faţă de aproapele. Faptele acestea nu sunt cele pe care le face omul dintr-un interes egoist, aşadar faţă de cei de la care ar putea primi şi el ceva în schimb. Căci cei ce îşi iau plata de la oameni nu mai primesc plata de la Dumnezeu (Matei 5, 46). Faptele de dragoste sunt cele cu totul dezinteresate, cele lipsite de egoism, aşadar, mai ales cele făcute faţă de oamenii necăjiţi şi lipsiţi, nebăgaţi în seamă, de la care nu aşteptăm nimic în schimb: nici răsplată materială, nici ajutor în carieră, nici onoruri lumeşti şi laude cu efecte între oameni. Acelea sunt făcute pentru omul luat ca om, din preţuirea omului ca om, mai ales când înfăţişarea din afară a vieţii lui îl face nebăgat în seamă. Prin aceste fapte ridicăm pe omul înfrânt de împrejurări maştere, de nedreptăţi, pe omul pe care-1 iubeşte Iisus aşa de mult ca din cauza lui îşi face o cauză a Sa, binele făcut lui îl socoteşte bine făcut Sieşi, iar neatenţia arătată lui o socoteşte neatenţie arătată Sieşi. De aceea va zice către cei de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat de băut; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţa am fost şi aţi venit la Mine. Atunci vor răspunde Lui drepţii, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi te-am hrănit? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat, sau când Te-am văzut bolnav, sau în temniţa şi am venit la Tine? Şi răspunzând împăratul va zice lor: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat pe Mine. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat grăiesc vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică" (Matei 25, 34-46).

În ce va consta pedeapsa veşnică a celor păcătoşi?

Pedeapsa veşnică a celor păcătoşi e descrisă în Sfânta Scriptură cu aceleaşi cuvinte ca şi pedeapsa de după judecata părţiculară. Ea va fi însă cu mult mai mare. „Partea lor... este ca iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă" (Apoc. 21, 8). Domnul nostru Iisus Hristos le spune: „Duceţivă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui" (Matei 25, 41). Este o depărtare de la faţa lui Dumnezeu, deci de la orice bucurie, lumina şi viaţa. Dar este şi o grozavă simţire de singurătate şi de părăsire din partea tuturor. Cel ce nu s-a legat pe sine de semenii săi cu fire puternice prin dragoste şi fapte de ajutor izvorâte din ea simte încă de aici, spre sfârşitul vieţii, cum se face tot mai mult gol, tot mai multă gheaţă în jurul său. Nici el nu mai poate iubi, dar nici alţii nu-1 mai pot iubi şi nu-i mai dau nici o atenţie, ca şi când n-ar mai fi. Egoistul culege acolo însutit ce a semănat aici; izolarea. Precum fericirea din rai e comuniunea în dragoste a tuturor celor de acolo, aşa nefericirea din iad e lipsă totală a comuniunii. Va fi între oameni, dar ca şi când n-ar fi între ei. Va fi ca şi când oamenii n-ar mai avea faţă cu văz, cu grai, cu înţelegere, cu simţire. în Pateric starea aceasta e tălmăcită astfel: «Povestit-a Ava Macarie: Umblând odată prin pustie am găsit o căpăţână de mort aruncată la pământ. Şi clatinând-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: tu cine eşti? Şi mi-a răspuns căpăţâna: eu am fost slujitor al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut în locul acesta, iar tu eşti Macarie purtătorul de duh şi ori în ce ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în munca şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin. I-a zis bătrânul: care este mângâierea şi care este munca? I-a răspuns lui: pe cât este de departe cerul de pământ, atât este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţă fieştecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt: Aceasta este mângâierea» .

Dar dacă chinurile de după judecată din urmă sunt mai mari, pentru că sunt suferite şi de trup, negreşit că ele nu sunt numai sufleteşti. Trupul care a căutat aici numai plăcerea, fugind de durere, trebuie să-şi ia atunci şi el răsplata, care constă în dureri veşnice cum nu ne putem închipui.

Dar fericirea veşnică a celor drepţi în ce va consta?

Ea va fi cu mult mai mare decât cea de după judecata părţiculară. Tot ce au aşteptat drepţii după moarte vor primi acum. Mintea noastra nu poate nici măcar bănui acele bunătăţi: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2, 9). „Şi va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor, şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăte, nici dureri, nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut" (Apoc. 21, 4). Nu va mai fi lipsă de soare, căci luminătorul lor va fi Mielul (Apoc. 21, 23).

„Dumnezeu va fi toate în toţi" (I Cor. 15, 28). «Căci dacă nu ni Se va face Hristos în toate, urmează ca împărăţiei cerurilor şi bucuriei din ea îi lipseşte ceva şi e nedesăvârşită. Adică dacă Hristos nu li Se face tuturor drepţilor acelea ce am spus mai sus: şi haina, şi cununa, şi încălţământe, şi bucurie şi dulceaţă, mâncare, băutură, masă, pat, odihnă, şi frumuseţea nepovestită a vederii, şi tot ce e de folos pentru desfătare sau slava şi bucurie; de lipseşte vreun bine chiar numai cuiva din cei ce locuiesc acolo, îndată lipsa acelui bine dă loc la întristare şi intră întristare în mijlocul celor ce se bucură» .

Îndumnezeirea drepţilor, care a început încă din viaţa aceasta, şi care s-a continuat după moarte, va fi acum deplină, căci şi trupul se va împărtăşi de ea. Şi vor spori în ea în vecii vecilor. «După această viaţă vom înceta de a mai lucra virtuţile, dar nu vom înceta de a simţi în noi lucrându-se îndumnezeirea după har, ca o răsplată pentru ele. Căci lucrarea îndumnezeirii în noi, fiind mai presus de fire, e fără hotar»[12].

Ce înseamnă „Amin"?

„Amin" înseamnă „aşa să fie", iar la sfârşitul Simbolului Credinţei este ca o pecete pe care cel ce mărturiseşte învăţătura aceasta o pune peste mărturisirea sa. Dar mai ales o pecete pe care o pune Biserica, arătându-şi hotărârea de a păstra această învăţătură neştirbită, neschimbată şi fără nici un adaos.



[1]    Mărturisirea ortodoxă, I, 61.

[2]    Ioan Carpatinul, Una sută capete de mângâiere, cap. 25, Filocaliua, IV, p. 030-030. Vezi şi Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie, cap. 47, Filocalia, IV, p. 78 şi Teognost, op. cit., cap. 26, Filocalia IV, p. 258.

[3]    Filocalia IV, cap. 62, p. 270.

[4]   Ambiguorum liber, Migne, P. G., XCI, col. 1081.

[5]    Răspuns către Talasie, Filocalia III, p. 73.

[6]     Sf. Maxim spune că de aceea a venit Fiul lui Dumnezeu, ca să scoată iar la arătare în oameni chipul Său acoperit de patimi (Ambig., Migne, P. G., XCI, col. 1277).

[7] Tâlcuire la cap. 22 de la Matei, după Mărturisirea Ortodoxă, I, p. 64. 104

[8] Omilia 3 la Filipeni.

[9] Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 7, Migne, P. G., XXXV, col. 781. La fel Fotie, vezi Andrutsos,

Dogmatica, p. 446.

[10] De Civitate Dei, X, Migne, P. L., LXI, col. 674.

[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Talasie, 27, Filocalia III, p. 98: „...după sfârşitul (timpului) firea se va reîntoarce la sine, prin lepădarea însuşirilor dobitoceşti, primind din nou mărirea de la început a împărăţiei".

[12]   Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Talasie, 23, Filocalia III, p. 75.

 

 

 

 

 

 

 

NĂDEJDEA CREŞTINĂ

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Pentru ce Crezul învaţă în articolele XI şi XII tot aceleaşi adevăruri mântuitoare, despre care vorbeşte şi articolul VII?

Crezul în articolele sale de la sfârşit, în adevăr, ne învaţă aceleaşi adevăruri mântuitoare, pe care le-am aflat şi în articolul VII. Deosebirea însă este aceasta: în articolul VII suntem povăţuiţi «să credem», pe când articolele de la sfârşit ne învaţă nu numai să credem în aceste adevăruri, ci şi «să nădăjduim».

Crezul se termină cu această mărturisire plină de bucurie: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Cuvântul «aştept», adică doresc, înseamnă că învierea morţilor şi viaţa veacului viitor este un adevăr în care nu numai credem, ci şi nădăjduim. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Petru: „Pentru aceea, încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi desăvârşit în harul care vi se va da vouă, la arătarea lui Iisus Hristos" (I Petru 1, 13).

Ce este nădejdea creştină?

«Nădejdea creştină este dorul şi aşteptarea cu încredere a împlinirii tuturor bunătăţilor făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Lui, fiindcă Dumnezeu este credincios în tot ce făgăduieşte».

Dreptul Simeon, bătrânul temător de Dumnezeu, căruia Sfântul Duh „îifăgăduise" să nu guste moartea până nu va vedea pe Hristosul lui Dumnezeu, „aştepta" cu încredere neclintită împlinirea acestei dumnezeieşti făgăduinţe (Luca 2, 25-26).

Nădejdea este încredinţarea pe care o are cineva în anumite împliniri viitoare şi în împărtăsirea ce el o va avea din acele împliniri. Aşa că nădejdea în învierea morţilor şi în împărtăşirea din fericirea veşnică a dat Sfinţilor Mucenici tăria să îndure chinuri cumplite şi să-şi dea viaţa pentru credinţă (II Mac. 7, 9). Deci nădejdea e pe de o parte «un dor», e năzuinţa sufletului în «aşteptarea» unui bun făgăduit, iar pe de altă parte este «încrederea» neclintită în împlinirea făgăduinţei date nouă de Dumneseu. Este o înaintare, un salt peste timp, în viitor, este un ochean care apropie de ochii sufleteşti lucrurile foarte îndepărtate. «Nădejdea este o încredere adevărată în Dumnezeu, dată în inima omului prin insuflare şi iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât

pentru iertarea păcatelor, cât şi pentru oricare cerere, când se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele veşnice» .

Care sunt bunătăţile făgăduite nouă de Dumnezeu?

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos făgăduieşte celor ce fac voia Tatălui ceresc viaţa veşnică, precum şi puterea, împreună cu mijloacele prin care se dobândeşte această fericire, adică: harul dumnezeiesc, sprijin în necazuri şi ascultarea rugăciunii.

  1. Mântuitorul ne-a făgăduit „viaţa veşnică" (I Ioan 2, 25). „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt... Mă duc să vă gătesc loc" (Ioan 14, 2). în pilda nunţii fiului de împărat (Matei 22, 1), a celor poftiţi la cină (Luca 14, 16), a lucrătorilor viei (Marcu 12, 1) şi altele, aflăm aceeaşi făgăduinţă. Tot El ne-a făgăduit şi învierea morţilor (Ioan 5, 28, 29).
  2. Ca să putem câştiga fericirea veşnică, Mântuitorul ne-a făgăduit împreună-lucrarea Sfântului Duh; adică harul lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, „nădejdea noastră" (I Tim. l, 1), vrea ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4); însă pentru mântuire harul Lui este de neapărată trebuinţă (Ioan 3, 5).
  3. El ne-a făgăduit şi bunătăţile trebuitoare vieţii vremelnice: „Nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?... Ştie doar Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de ele" (Matei 6, 31-32). Dovadă sunt păsările cerului, hrănite de El, şi crinii câmpului gătiţi de El, Care însă şi mai mare grijă are de oameni. Sfinţii s-au găsit de multe ori în împrejurări cumplit de grele: nu aveau hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, dar, încrezându-se neclintit în făgăduinţa lui Dumnezeu, petreceau viaţa fără grijă de aceste lucruri, şi sprijinul dumnezeiesc, întradevăr, nu i-a părăsit niciodată.
  4. De asemenea, Iisus Hristos, Domnul nostru, ne-a făgăduit iertarea păcatelor, dacă ne pocăim şi ne îmbunătăţim viaţa. Că zice: „Mai mare bucurie se face în cer de un păcătos ce se pocăieşte, decât de 99 de drepţi cărora nu le trebuie pocăinţă" (Luca 15, 7). Pilda cu oaia rătăcită (Luca 15, 3-6) şi cea cu fiul risipitor (Luca 15, 11-32) dovedesc ce mult voieşte Dumnezeu să ne ierte. Atâta vreme cât traim, nădejdea de pocăinţa nu este pierdută; fiindcă unul din tâlharii răstigniţi odată cu Hristos a câştigat iertarea chiar în pragul morţii (Luca 23, 43). Dumnezeu, ne spune Iezechiel, nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iez. 18, 32).
  5. Mântuitorul Hristos ne-a făgăduit ajutor întru necazuri, fiindcă: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară" (Ps. 45, 1). Ajutorul Lui se lasă însă câteodată aşteptat, ca de pildă la nunta din Cana Galileii, când zice: „încă n-a venit ceasul Meu" (Ioan 2, 4). Dar acest ajutor cu cât este mai mult aşteptat, cu atât lucrează mai cu putere şi mai minunat. Pilda: potolirea furtunii de pe marea Tiberiadei (Matei 8, 26); izbăvirea din închisoare a Sfinţilor Apostoli Pavel şi Sila (Fapte 16, 25, 32).
  6. în sfârşit, Iisus Hristos ne-a făgăduit că ne va asculta rugăciunile: „Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face" (Ioan 14, 14) şi „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da" (Ioan 16, 23). Iar în rugăciunea Tatăl nostru El ne-a învăţat să cerem de la Părintele ceresc toate bunătăţile de care avem nevoie.

4. De unde izvorăşte nădejdea creştină?

Nădejdea creştină izvorăşte din credinţă în tot ce ne-a făgăduit Dumnezeu (Gal. 5, 5). Credinţa ne asigură că Dumnezeu este neţărmurit de credincios, este puternic, este bun; şi avem nădejde că, prin harul Său şi prin jertfa Mântuitorului, vom primi de la El bunătăţile făgăduite. Nădejdea îşi trage obârşia din credinţă , aşa cum copacul odrăsleşte din rădăcină. Credinţa adevereşte bunătăşile făgăduite şi putinţa de a le avea; nădejdea însă ne face să le dorim şi să le aşteptăm. Credem deci că „Cel care a poruncit să nu minţim, cu mult mai mult El nu va minţi" , de aceea şi zice Sfântul Apostol Pavel: „Să ţinem mărturisirea nădejdii nesmintită; pentru că credincios este Cel ce a făgăduit" (Evr. 10, 23).

Suntem pătrunşi de adevărul că Dumnezeu, Căruia nici un lucru nu-I este cu neputinţă (Luca 1, 37), este destul de puternic încât să-Şi îndeplinească făgăduinţele (Rom. 4, 21), că Dumnezeu, Care este dragoste (I Ioan 4, 8), dă mai mult decât suntem noi în stare să primim, că Dumnezeu ne-a mijlocit, prin neasemănata jertfă a Fiului Său, fericirea veşnică, precum şi mijloacele de a o câştiga: „Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?" (Rom. 8, 32). Neclintită încredere că Dumnezeu este desăvârşit, credincios, puternic şi bun, se numeşte credinţă în Dumnezeu. Această credinţă este rădăcina şi, cu cât ea este mai puternică, cu atât mai nestrămutată este nădejdea noastră. Credinţa aceasta a lecuit pe femeia ce se atinsese de poalele vesmântului Mântuitorului, pe când El Se îndreptă spre casa lui Iair (Matei 9, 22).

Cine este îndreptăţit să nădăjduiască în bunătăţile făgăduite de Dumnezeu?

În bunătăţile făgăduite de Dumnezeu este în drept să nădăjduiască tot creştinul care păzeşte poruncile lui Dumnezeu, precum şi păcătosul care se pocăieşte. „Nu tot cel ce-Mi zice Mie: Doamne! Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci cela ce face voia Tatălui Meu, Carele este în ceruri" (Matei 7, 21).

  1. Creştinul căzut în păcat, dacă se căieşte din toată inima şi se pocăieşte, poate nădăjdui în Dumnezeu. Proorocul Iezechiel ne încredinţează că cel fără de lege de se va întoarce de la fărădelegile lui şi va păzi poruncile, va face dreptate şi milă, aceluia Dumnezeu îi iartă păcatele (Iez. 18, 21, 22). în adevăr pe Manase, împărat în Iudeea, care îndemnase poporul la închinarea idolilor, ucigând şi mulţi prooroci, Dumnezeu l-a dat în mâna vrăjmaşilor care, încătusându-l în lanţuri, I-au dus rob în Babilon şi l-au aruncat în temniţă. El însă, căindu-se de nelegiuirile făcute şi făgăduind din inima să se pocăiască, Dumnezeu l-a eliberat din temniţă şi din robie şi i-a înapoiat încă şi domnia; iar el a dărâmat capistele idolilor (II Cron. 33, 2-19). Dimpotrivă, cel ce trăieşte în fărădelegi, cel ce nu face voia lui Dumnezeu zadarnic nădăjduieşte în El. Cumplitul împărat Antioh, schingiuitorul sfinţilor fraţi Macabei, fiind ros de viu de viermi, nădăjduia în ajutorul dumnezeiesc, dar zadarnică i-a fost nădejdea (II Mac. 9, 28).
  2. Creştinul care face voia lui Dumnezeu poate nădăjdui în sprijinul lui Dumnezeu în toate nevoile, dar să se silească însuşi să câştige bunătăţile ce nădăjduieşte de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru ne sfătuieşte: „Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi" (I Petru 5, 7). Cu toate acestea, şi noi înşine trebuie să ne străduim sa câştigăm bunătăţile făgăduite de Dumnezeu. Cine vrea să scape de vreo boală şi să se facă sănătos, să se folosească întâi de mijloacele obişnuite de vindecare; nu ne este îngăduit să cerem numaidecât o minune. Sfântul Apostol Pavel avea darul facerii de minuni, totuşi sfătuieşte pe ucenicul său Timotei să se folosească pentru desele lui suferinţe de puţin vin. (I Tim. 5, 23).
  3. Care este însoţitoarea nădejdii creştine?

Însoţitoarea bună a nădejdii creştine este frica de păcat. Nădejdea e că o luntre cu două lopeţi: pe una scrie îndurarea lui Dumnezeu, iar pe cealaltă, frica de dreptatea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne sfatuieşte să făurim mântuirea „cu frică şi cu cutremur" (Filip. 2, 12). Cu frică, în adevăr, fiindcă după cum mărinarul ce se află în largul mării se teme, chiar pe vreme bună, de furtună ce i-ar putea îneca corabia, tot asemenea şi creştinul trebuie să trăiască necontenit cu teama de bântuiala ispitei care nu cruţă pe nimeni. Oameni oarecând plăcuţi lui Dumnezeu, cum au fost de pildă înţeleptul Solomon, au ajuns la bătrâneţe nişte nelegiuiţi. Chiar dintre îngeri au căzut unii, şi încă foarte jos, şi au fost lepădaţi de Dumnezeu pe vecie. încheierea vieţii noastre o face moartea; până atunci ispita poate să doboare din starea de har pe oricine care nu lucrează la mântuirea sa cu „frică şi cu cutremur" (Filip. 2, 12). „Pentru aceea celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă" (I Cor. 10, 12).

Frica creştinului de păcat nu împuţinează nădejdea lui, ci o sporeşte. Nădejdea dă putere de a merge, e ca vântul în pânzele corabiei; iar frica face pe om prevăzător; e ca încărcătură care cumpăneşte corabia. Şi pânzele şi încărcătura ajută la o plutire bună.

Este nădejdea creştină un dar dumnezeiesc?

Negreşit, nădejdea creştină este un dar dumnezeiesc, care se pogoară în inima omului, ca o «iluminare de la Dumnezeu» . Duhul lui Dumnezeu ţine trează înlăuntrul nostru încrederea în bunătăţile veşnice; şi cu cât luminarea dumnezeiască este mai puternică, cu atât mai desăvârşită este şi nădejdea.

Ce folos dobândeşte cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu?

Cine nădăjduieşte în Dumnezeu se bucură de o deosebită ocrotire din partea Lui. „Cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu sunt ca muntele Sionului; nu se vor clătina în veac" (Ps. 124, 1). Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest verset, zice: «Că după cum maşinile cele mai puternice şi mai numeroase nu vor fi în stare nici să răstoarne, nici să clatine acest munte, tot aşa şi cel ce-şi pune nădejdea în Dumnezeu, va rămâne neclintit în faţa tuturor loviturilor» . Cel ce-şi pune nădejdea în Dumnezeu nu va fi ruşinat în veac: „Uitaţi- vă - zice înţeleptul Iisus Sirah - la neamurile cele din început şi vedeţi: Cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat?" (2, 10). Dovadă avem întâmplarea celor trei tineri care au fost aruncaţi în Babilon, în cuptorul cel aprins şi din care au scăpat nevătămaţi (Dan. 3, 8-10). Iosif, dus şi vândut rob în Egipt, ajunge cel dintâi în toată împărăţia Faraonului (Fac. 41).

Care sunt roadele nădejdii creştine?

Înainte de toate, nădejdea înaripează sufletul cu o vie dorire spre Dumnezeu. De aceea dă şi o deosebită putere şi trainicie credinţei. Astfel cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu dobândeşte multe de la El; încât acela este în stare să mute şi munţii, zice Mântuitorul (Marcu 11, 23). Iar a muta munţii se tâlcuieşte: a birui cele mai mari piedici. Chiar se şi spune că Sfântul Grigorie Făcătorul de minuni (f 270) ar fi mutat cu adevărat un munte . Moise, încrezându-se în Dumnezeu, cu toiagul a despicat în două Marea Roşie (Ies. 24, 21); iar Proorocul Ilie a făcut să cadă ploaie după o secetă de trei ani şi şase luni (III Regi 18, 45). Cel ce nădăjduieşte este bogat cu mult înainte de a avea o bogăţie, zice Sfântul Ioan Scărarul.

Cel ce are nădejde în Dumnezeu rămâne neclintit în faţa oamenilor, răbdător şi liniştit în strâmtorări şi în necazuri, şi mai cu seamă în faţa morţii. Cine nădăjduieşte în Dumnezeu, acela nu se uită la bunavoinţă sau la reaua voinţă a celor mari, nici la cele ce zic oamenii despre el (I Cor. 4, 3). Acela este răbdător în suferinţă pentru că ştie că „patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi' (Rom. 8, 18). Dreptul Iov a fost atât de răbdător, tocmai din pricina bucuriei ce o simţea nădăjduind în învierea şi răsplata viitoare (Iov 19, 25). Ar putea fi oare cineva mâhnit, având înaintea ochilor cununa răsplătirii veşnice? Cămila în pustie îşi iuţeşte pasul îndată ce simte că se apropie apa. Scăpată de îngrijorarea setei, ea nu mai simte oboseala călătoriei; nădejdea a risipit îngrijorarea. „Umplutu-m-am de mângâiere! Cu tot necazul nostru sunt covârşit de bucurie", spune Sfântul Apostol Pavel (II Cor. 7, 4), şi - „moartea îmi este câştig" (Filip. l, 21). „Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos" (Filip. l, 23). „De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, El, Dreptul Judecător" (II Tim. 4, 8). Pentru această cunună, Sfântul Apostol Andrei (f 62) a primit moartea cu nespusă bucurie. Că văzând crucea, pe care era să fie spânzurat, a strigat: «Bucură-te, cruce fără de preţ, sfinţită prin moartea Dumnezeului meu; cu desfătare privesc la tine! O, cât am suspinat eu după tine! Cu ce înfocare te-am poftit!» . Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu (f 107) s-a bucurat foarte aflând că împăratul Traian l-a osândit la moarte; şi când a auzit că creştinii din Roma vor să-l scape, le-a scris rugându-i să nu-l lipsească de cununa de mucenic: «Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu»[1]. Sfântul Arhidiacon Lavrentie (f 258), osândit să fie ars de viu pe un grătar, fiindcă nu voise să predea prefectului cetăţii vasele sfânte ale bisericii, pe când era chinuit, zicea bătându-şi joc de cei ce-l chinuiau: «Acum întoarceţi-mă şi pe partea cealaltă a trupului, că una e friptă» . Nădejdea este deci pentru sufletul nostru întocmai ca o ancoră tare (Evr. 6, 19) şi, după cum ancora ocroteşte corabia în vreme de furtună, aşa şi nadejdea fereşte sufletul de înecare, cu deosebirea că ancora se agaţă de fundul mării, pe când nădejdea se prinde de toartele cerului.

Nădejdea creştină îndeamnă cu putere spre fapte bune şi spre virtuţi. «Nădejdea noastră este tot atât de neîndoielnică, zice Fericitul Augustin, ca şi o întâmplare petrecută în trecut». Ea a întărit pe Sfinţii Mucenici în luptele cu prigonitorii lor păgâni, pentru că «nădejdea uşurează necazurile din această lume» .

Nădejdea creştină chezaşuieşte viaţa veşnică. «Cine v-a mântuit?», întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi şi tot el răspunde: «Numai nădejdea în Dumnezeu şi încrederea în făgăduinţele şi în darurile Sale» . „Ca prin nădejde ne-am mântuit", zice Apostolul (Rom. 8, 24). Casa lui Dumnezeu este întemeiată pe credinţă, zidită pe nădejde şi terminată prin dragoste. în cer însă nădejdea nu va mai fiinţa, fiindcă vom fi în stăpânirea a tot ce am dorit şi aşteptat. «De aceea credinţa şi nădejdea vor înceta când aceste bunătăţi ni se vor înfăţişa»[2].

Despre cine se poate spune că păcătuieşte împotriva nădejdii creştine?

Se spune că păcătuieşte împotriva nădejdii creştine: 1) Cel ce se încrede numai în ei însuşi sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu; 2) Cel ce se deznădăjduieşte de ajutorul lui Dumnezeu; 3) Cel ce nădăjduieşte cu prea multă cutezanţă în mila lui Dumnezeu şi 4) Cel ce ispiteşte pe Dumnezeu.

1. Nădejdea celui ce se încrede în sine sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu, nu este nădejde creştină, nici dumnezeiască, ci nadejde pământească. La Cina cea de Taină, Sfântul Apostol Petru se laudă cu barbăţia lui (Matei 26, 33); dar n-au trecut decât câteva ceasuri şi el, jurându-se, a tăgăduit pe învăţătorul (Matei 26, 72). Asemenea şi uriaşul Goliat, bizuindu- se pe puterea lui, îşi batea joc de israeliţi, dar a fost ucis de David, tinerelul care se încrezuse în ajutorul lui Dumnezeu (I Regi 17, 52). A te încrede în tine însuţi, zice Fericitul Augustin, înseamnă a nu avea alt ocrotitor în afară de tine însuţi; fiindcă Dumnezeu nu ocroteşte pe cel ce nu-I cere ajutor. Numai cel plin de nădejdea creştină poate striga cu încredere: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac" (Ps. 30, 1).

2. Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, păcat care depărtează de mântuire. Deci, să ne ferim că de unul din cele mai mari rele ce ne pot bântui; să nu pierdem niciodată credinţa că Dumnezeu iartă păcatele şi ne ocroteşte de necazuri. Cuvintele lui Cain: „Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: „Pedeapsa mea este mai mare decât as putea-o purta" (Fac. 4, 13), suna întocmai ca tânguirea unui deznădăjduit şi neîncrezător în milostivirea lui Dumnezeu. în deznădejde căzuse şi împăratul Saul atunci când, împresurat de filisteni în război, şi-a făcut singur seamă aruncându-se în sabie (I Regi 31, 3-4).

Creştinul adevărat nu deznădăjduieşte. El ştie că îndurarea lui Dumnezeu este nesfârşită şi ajutorul dumnezeiesc este cu atât mai aproape cu cât primejdia este mai năvalnică. înainte de păcat, teme-te de dreptate; după păcat, nădăăduieşte în milostivire, zice Sfântul Grigorie Dialogul. Că Părintele ceresc primeşte cu multă bucurie pe păcătosul ce se pocăieşte, ne-a arătat însuşi Mântuitorul Hristos în pilda fiului risipitor (Luca 15, 11) şi în cea a drahmei pierdute (Luca 15, 8).

Deznădejdea împinge pe om de multe ori să-şi ia singur viaţa; deci, la moartea veşnică. Iuda, vânzătorul Mântuitorului, s-a spânzurat din deznădejde. Deznădejdea e păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără iertare, pentru că nu mai ai timp de pocăinţă şi de fapte bune. «Cine deznădăjduieşte de mila lui Dumnezeu, îl necinsteşte, la fel cu cel ce se îndoieşte de existenţa Lui», zice Fericitul Augustin, iar Fericitul Ieronim spune că Iuda a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale.

3. Încrederea prea mare (îndrăzneala) în mila dumnezeiască este păcat, fiindcă ea împinge pe cel vinovat să stăruie în păcat, amăgindu-se cu gândul că Dumnezeu, în marea Lui îndurare, Se va milostivi şi de el. în adevăr, Dumnezeu este mult milostiv, dar este şi drept (I Ioan 3, 7). Greşeşte deci cine crede numai în bunătatea lui Dumnezeu, şi nu şi în dreptatea Lui. Că zice: „Dacă nu va veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel" (Luca 13, 3), ca şi galileenii ucişi de Pilat. Drept aceea, încrederea şi frica de Dumnezeu trebuie cumpănite; adică, după cum este păcat atunci când frica înlătură nădejdea, tot păcat este şi atunci când cutezanţa prea mare înlătură teama.

4. Ispiteşte pe Dumnezeu cel care, fără pricină binecuvântată, se aruncă în primejdie, nădăjduind că Dumnezeu o să-l scoată nevătămat, ajutându-l. Adică, cine se bate fără pricină binecuvântată, cui nu-i pasă de voia lui Dumnezeu, cine se aruncă în primejdie numai pentru semeţia de a înfrunta primejdia, nu face voia lui Dumnezeu şi, deci, nu poate nădăjdui în ajutorul Lui. Căci zice Sfânta Scriptură: „Cel ce iubeşte primejdia va cădea într-însă" (Int. Sir. 3, 25). Biserica nu cinsteşte ca mucenici pe cei care în vremea marilor prigoane s-au aruncat cu nesăbuinţă în calea prigonitorilor, cu toate că şi aceia au murit mărturisind pe Hristos.

Prin ce mijloace se întreţine şi se împrospătează nădejdea?

Mijlocul cel mai potrivit pentru întărirea şi împrospătarea nădejdii este rugăciunea stăruitoare (Iacov 5, 13 şi Iuda 20).

Rugăciunea stăruitoare este «securea deznădejdii» (Sfântul Ioan Scărarul) şi este solia nădejdii, trimisă să mijlocească la Dumnezeu fericirea veşnică - ţinta cea mai de pe urmă a nădejdii. Şi, după cum credinţa fără fapte bune este moartă (Iacov 2, 26), aşa şi nădejdea fără rugăciune este amorţită. «încă şi prin cuminecarea cu înfricoşatele şi preacuratele Taine, adică trupul şi sângele lui Hristos, prin care Domnul nostru rămâne în noi, nădejdea noastră se face puternică. Pentru că El spune: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el»



[1]      Ignatie al Antiohiei, Epistola către Romani, cap. IV, în „Scrierile Părinţilor Apostolici", Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1979, p. 175.

[2]      Idem, Omilia 34 la Romani, cap. 3, trad. cit., vol. IX, p. 529.

 

 

 

 

 

 

RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ „Tatăl Nostru”

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Care este cel mai desăvârşit model de rugăciune?

Modelul cel mai desăvârşit de rugăciune este Rugăciunea Domnească, adică:

„Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, Sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!" (Matei 6, 9-13).

Care este obârşia rugăciunii Tatăl nostru?

Obârşia rugăciunii Tatăl nostru este cu totul şi în toate cuvintele ei dumnezeiască, fiind alcătuită de Dumnezeu Fiul, adică de însuşi Mântuitorul nostru, la rugămintea unuia dintre Apostoli: „Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm" (Luca 11, 1). Atunci Mântuitorul i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Deci, când rostim această rugăciune, grăim înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; ne rugăm cu adevărat în numele Domnului Iisus Hristos. De aceea, se numeşte Rugăciunea Domnească.

Prin ce se deosebeşte Rugăciunea Domnească de celelalte rugăciuni?

Rugăciunea Domnească, cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, se deosebeşte prin puterea ei, prin uşurinţa de a fi înţeleasă şi prin bogăţia cugetărilor ei.

Marea putere a rugăciunii Tatăl nostru stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm împreună cu Iisus Hristos, Ci ne rugăm cu înseşi cuvintele Mântuitorului . «Dumnezeu singur a putut să înveţe cum ar vrea să fie rugat» . De bună seamă, acestei rugăciuni i se potriveşte cel mai bine cuvântul Domnului: „Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, vă va da vouă" (Ioan 16, 23).

Rugăciunea Tatăl nostru este cea mai uşoară de înţeles dintre toate rugăciunile. Ea este rugăciunea oricui crede în Dumnezeu. Rugăciunea Domnească „pe cât este de restrânsă în cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare în sens "[1]. În rugăciunea Tatăl nostru avem cereri pentru toate trebuinţele sufleteşti şi trupeşti; deci pentru toate bunătăţile cereşti şi pământeşti. Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se află cuprinse în Rugăciunea Domnească. De veţi străbate toate rugăciunile, zice Fericitul Augustin, nu veţi afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească.

Din câte părţi este alcătuita Rugăciunea Domnească?

Rugăciunea Domnească este alcătuită din trei părţi: chemare, cereri şi încheiere.

Care este chemarea şi ce înseamnă?

Chemarea (invocaţia) este: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri". Această chemare ne pune în adevărată stare de rugăciune; ne înalţă mintea la Dumnezeu şi ne întăreşte încrederea în El, ca Tată, ca «Părinte» (Rom. 7, 15).

1. Cuvântul Tată deşteaptă încredere, ne aduce aminte de harurile primite de la Dumnezeu[2] şi «ne învaţă că acela care vrea să se roage lui Dumnezeu nu trebuie să vină înaintea Lui numai ca o făptură a Lui, ci că un fiu al Lui după har, fiindcă dacă nu este fiu, nu poate să-L numească Tată. Iar acest har al înfierii l-a dat Iisus Hristos celor care cred într- însul, după cum grăieşte Scriptura: «Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu»[3]. «Iisus Hristos învăţându-ne să numim pe Stâpânul şi Făcătorul a toate, pe Dumnezeu, Tatăl nostru, odată cu aceasta şi în acelaşi timp hotărăşte eliberarea noastra din muncile veşnice, izbăvirea sufletelor, mântuirea, înfierea ca fii ai lui Dumnezeu, moştenirea slavei Sale, care ne este făgăduită, unirea cu singurul Său Fiu şi, în sfârşit, revărsarea peste noi a Sfântului Său Duh» .

Nici un muritor n-ar îndrăzni să dea această numire Celui Atotputernic, dacă nu ne-ar fi îngăduit Fiul Său cel Unul Născut. «în psalmi, în prooroci şi chiar în Lege sunt mii de rugăciuni, dar nu aflăm pe nimeni rugându-se şi numind pe Dumnezeu Tată..., ci îl rugăm ca pe Dumnezeu şi Stăpân, aşteptând pe Cel ce revarsă duhul înfierii...» . Dumnezeu vrea să fie iubit, de aceea îngăduie să fie numit Tată, ne spune Fericitul Augustin, fiindcă aceasta numire este plină de dragoste şi aprinde dragostea. Copilul numeşte tată pe cel căruia îi datorează viaţa, iar noi numim Tată pe Dumnezeu, fiindcă El este Făcătorul nostru (Deut. 32, 6).

2. Zicem „Tatăl nostru", nu „Tatăl meu", pentru că noi toţi suntem fraţi şi ne rugăm unii pentru alţii. Această chemare ne învaţă că, precum Dumnezeu este Tatăl nostru al tuturor, tot astfel suntem datori şi noi credincioşii să fim fraţi între noi şi să ne rugăm nu numai pentru noi, ci şi pentru toţi fraţii nostri, unul pentru altul, precum ne învaţă Scriptura: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi" (Iacov 5, 16). în Rugăciunea Domnească fiecare se roagă pentru toţi şi toţi pentru unul; ea este rugăciunea obsteasca şi a tuturor creştinilor[4]. Nevoia ne sileşte să ne rugăm pentru noi, dar dragostea frăţească ne îndeamnă să ne rugăm pentru alţii[5]. Iisus Hristos însuşi zice ca noi toţi suntem fraţi (Matei 23, 8). Altădată, El numeşte fraţi pe Sfinţii Apostoli (Matei 28, 10), iar Apostolii numesc fraţi pe credincioşi (Rom. l, 13 ş.u.) De altfel, drept este să se numească fraţi cei ce au un singur şi acelaşi Tată în cer[6]. Deci cuvântul „Tată" arata că trebuie să iubim pe Dumnezeu; iar cuvântul „nostru", că trebuie să iubim pe aproapele. Domnul unităţii noastre, spune Ciprian, n-a vrut ca rugăciunea noastră să fie de unul singur şi oarecum egoistă, şi a tuturor, obştească[7]. «Cuvântul „nostru" netezeşte toate nepotrivirile şi deosebirile de stare şi de avere şi face, deopotrivă, pe cel lipsit la fel cu cel avut şi pe cel supus la fel cu cel ce stăpâneşte»[8].

3. Zicem „Care eşti în ceruri" pentru că Dumnezeu îngăduie să fie văzut numai în ceruri, deşi este pretutindeni. «Pre Dumnezeu a-L vedea, nu este cu putinţă oamenilor»[9] şi „nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18). Totuşi, îngerii văd pururea faţa lui Dumnezeu, Care este în ceruri (Matei 18, 10), iar cei drepţi la inimă vor vedea faţa Lui (Ps.10, 7) la înviere, când vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Matei 22, 30). «Cuvântul acela ce zice: „în ceruri" ne învaţă ca, în timpul când ne rugăm, să înălţăm mintea şi toată gândirea noastră de la cele pământeşti şi stricăcioase la ceruri, spre cele nestricăcioase... fiindcă harul şi bogăţia binefacerilor Sale străluceşte mai ales în ceruri»[10]. Cuvintele „Care eşti în ceruri" ne aduc aminte că menirea noastră trece dincolo de marginile vieţii de acum; că dincolo de lumea aceasta se află casa Tatălui nostru (Ioan 14, 2), care ne aşteaptă: „câtpentru noi, cetatea noastra este în ceruri, de unde aşteptăm Mântuitor pe Domnul nostru Iisus Hristos" (Filip. 3, 20). «Aici Domnul, învăţându-te să chemi pe Tatăl Cel din ceruri, îţi aminteşte de patria cea bună, ca, sădindu-ţi o dorinţă mai puternică a celor bune, să te pună pe calea ce te duce iarăşi la patria ta»[11].

Câte cereri cuprinde partea a doua a rugaciunii Domneşti?

Partea a doua a Rugăciunii Domneşti cuprinde şapte cereri. Darurile Sfântului Duh sunt şapte (Isaia 11, 3; Rom. 12, 6 ş.u.) şi tot şapte sunt şi cererile Rugăciunii Domneşti. Iar înconjurarea Ierihonului cu chivotul Vechiului Testament de şapte ori şi dărâmarea zidurilor acestei cetăţi (Iosua 6, 3-20), preînchipuie cele şapte cereri ale Rugăciunii Domneşti şi lucrările ei.

Care este întâia cerere din Rugăciunea Domnească şi ce înseamnă această cerere?

Cererea întâi din Rugăciunea Domnească este: „Sfinţească-se numele Tău", şi înseamnă că numele Tatălui «se sfinţeşte în noi şi de către noi, când noi ne sfinţim pe noi înşine cu viaţa cucernică şi îmbunătăţită întru slava numelui Său»[12].

«Numele lui Dumnezeu este sfânt din fire»[13], că zice: „Sfânt este numele Lui" (Luca 1, 49); şi zicem „sfinţească-se numele Tău", nu ca şi cum am dori ca Dumnezeu să se sfințească prin rugăciunile noastre ; nici nu putem spune despre El că s-ar putea sfinţi în felul cum se sfinţesc oamenii; adică prin cât mai mare departare de rele şi prin necontenita înaintare întru împlinirea faptelor bune (virtuţilor). Ci prin această zicere: «rostim limpede şi răspicat numai  sfinţenia ce El o are» . «Cerem de la El ca numele Lui să se sfinţească în noi» . Sau, «de vreme ce eşti sfânt, sfinţeşte şi întru noi numele Tău. Sfinţeşte-ne şi pe noi, ca fiind ai Tăi să sfinţim numele Tău şi ca un sfânt să fie propovăduit întru noi şi preaslăvit, iar nu să se hulească din pricina noastră» . Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că se zice «sfinţească- se numele Tău, în loc de preamărească-se numele Tău de către toţi oamenii şi de către toată făptura» .

Preamărim numele lui Dumnezeu, ducând o viaţă cucernică, împodobită cu virtuţi şi fapte bune, de la care oamenii să se îndemne să slăvească numele lui Dumnezeu . Cu alte cuvinte, oricine rosteşte „Tatăl nostru... sfinţească-se numele Tău" îşi ia îndatorirea să preamărească prin faptele şi vorbele sale pe Dumnezeu, aşa încât să se împlinească în el porunca lui Iisus Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5, 16). Deci, lucru de căpetenie al cererii „sfinţească-se numele Tău" este nu numai să nu se hulească numele lui Dumnezeu prin viaţa noastră, ci şi să se slăvească şi să se sfinţească[14]. «Sfinţim numele Tatălui nostru cel după har, Care este în ceruri, omorând pofta pământească şi curăţindu-ne de patimile aducătoare de stricăciune» . Preamărim prin fapte numele lui Dumnezeu atunci când ne întocmim întreaga viaţă spre cinstirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, „prietenii" Săi (Iacov 2, 23), spre propovăduirea, cinstirea şi apărarea Bisericii Sale. Preamărim prin cuvinte numele lui Dumnezeu atunci, când toată vorba noastră va fi o laudă necontenită a lui Dumnezeu şi a tuturor bunătăţilor Lui.

Ce pedeapsă aşteaptă pe cei ce ocărasc numele lui Dumnezeu?

Cine ocărăşte pe Dumnezeu, pe sfinţi, lucrurile şi persoanele sfinţite, adică înjură (suduie) de cele sfânte, acela huleşte pe Dumnezeu; păcatul lui este fără iertare şi se cheamă păcat drăcesc. Faţă de acest păcat, toate celelalte păcate par uşoare, fiindcă hulitorul îşi azvârle ocara împotriva lui Dumnezeu (IV Regi 19, 22). Ocărârea unui bun conducător de stat, spune Fericitul Augustin, este o nelegiuire, a înjura însă chiar pe Bunătatea cea desăvârşită este înspăimântător! «Tu, cel ce-ţi deschizi gura împotriva Atotputernicului», strigă îngrozit Sf. Efrem Sirul, «nu te temi că ar putea fi trimis foc din cer să te mistuiască?»

Dumnezeu pedepseşte îngrozitor pe hulitori, nu numai în viaţa viitoare, ci şi în aceasta pământească. De pildă, Baltazar, răpitorul sfântelor vase din templul din Ierusalim, a fost ucis şi împărăţia lui dărâmată, chiar în noaptea când a îndrăznit să se folosească la beţie de aceste sfânte lucruri (Dan. 5). Senaherib, împăratul sirian, hulind pe Dumnezeu a murit ucis chiar de mâna fiilor săi (IV Regi 19). Irod Agripa, împăratul iudeilor, îngăduind să fie asemănat cu Dumnezeu, a murit ros de viermi (Fapte 12, 23) etc. „Nu vă amăgiţi, Dumnezeu nu se batjocoreşte" (Gal. 6, 7). Batjocoritorul îşi ascute singur sabia care-1 va lovi . Dacă celui ce ocărăşte pe fratele său îi este rânduit „focul cel veşnic" (Matei 5, 22), dar pe aceia ce hulesc nu pe neamurile lor, ci chiar pe Dumnezeu, ce chin îi aşteapta? într-o zi, Fericitul Ieronim, fiind întrebat pentru ce înfrunta cu atâta asprime pe un hulitor de Dumnezeu, a răspuns: «Câinele latra să-şi apere stăpânul, - atunci pot eu tăcea când Dumnezeul meu este suduit? Omoară-mă, dar de tăcut nu voi tăcea». Când s-a cerut Sfântului Policarp, episcopul Smirnei (t 167), să tăgăduiască pe Hristos, el a răspuns: «Iată, se împlinesc optzeci şi şase de ani de când îl slujesc, fără ca El să-mi fi făcut vreodată vreun rău. Deci, cum aş putea huli pe Dumnezeul şi Mântuitorul meu?»

Cum preamărim pe Dumnezeu cu cuvântul?

Preamărim pe Dumnezeu cu cuvântul ajutând la răspândirea învăţăturii creştine, «ca toţi aceia care nu cred şi nici nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu să se întoarcă şi să-L cunoască, aşa încât în ei şi prin ei să se slaveasca numele lui Dumnezeu» . Apoi I1 preamarim rugîndu-ne Lui să dea sfântei Sale Biserici pastori îmbunatatiti, care să sporeasca propovaduirea Evangheliei în lume; şi, de asemenea, să dea popoarelor ocîrmuitori într-a caror «pasnica ocîrmuire, viaţa pasnica şi netulburata să traim, în toata cucernicia şi curăția» .

Care este a doua cerere din Rugăciunea Domnească şi cum se tâlcuiește?

A doua cerere din Rugăciunea Domnească este „Vie împărăţia Ta". Aceasta cerere se tîlcuieste în trei chipuri: Dumnezeu să împărăţeascăpeste noi; împărăţia Lui să fie printre noi şi împărăţia Lui să fie în noi.

  1. Când rostim cererea „vie împărăţia Ta", ne rugăm să ni se arate împărăţia lui Dumnezeu , - acea împărăţie la care suntem chemaţi de Mântuitorul, când zice: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă' (Matei 25, 34). Deci, cerem să ne facă moştenitori ai cereştii Sale împărătţi, adică ai fericirii veşnice. Venirea împărăţiei lui Dumnezeu, care va fi mângâierea creştinilor, bucuria îngerilor şi ruşinarea păcătoşilor, este acea împărăţie care se va înstăpâni la sfârşitul veacurilor. Cuvintele „vie împărăţia Ta" să fie strigătul de nerăbdare al sufletului nostru năzuind spre cer, spre „dreptate şi pace, şi bucurie întru Duhul Sfânt" (Rom. 14, 17).
  2. Venirea împărăţiei lui Dumnezeu atârnă, fireşte, de Tatăl ceresc, însă, cerând să vie împărăţia Sa, ne rugăm de asemenea, cu scopul ca această împărăţie să se vădească, să rodească şi să se desăvârşească şi în noi. În această împărăţie, adică în toţi cei ce ţin pe Dumnezeu drept împăratul lor şi se supun legilor Lui, Dumnezeu sălaşluieşte ca într-o cetate bine ocârmuită. Aici Tatăl e de faţă şi Hristos împărăţeste cu Tatăl, precum Însuşi grăieşte: „La El vom veni şi locaş la El vom face" (Ioan 14, 23). Prin cererea „vie împărăţia Ta", ne rugăm lui Dumnezeu, «ca El, cu harul şi cu dreptatea Sa şi cu îndurarea Sa să împărăţească în noi toţi, mai ales în inima noastră, iar nu păcatul» . „Vie împărăţia Ta" ne mai povăţuieşte «să năzuim la bunurile viitoare şi să căutam împărăţia cerului şi veşnicia» . «Cine a auzit pe Pavel spunând: Să nu împărăţească păcatul în trupul nostru cel muritor, acela, curăţindu-se pe sine în faptă şi în gând şi în cuvânt, va spune lui Dumnezeu: „Vie împărăţia Ta"» .
  3. La Cina cea de Taină, Hristos spune Ucenicilor Săi: „Voi prietenii Mei sunteţi dacă veţi face câte Eu poruncesc vouă" (Ioan 15, 14); iar în cea din urma poruncă le zice: „Mergeţi în toată lumea şi Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura" (Marcu 16, 15). Oare, poate fi altă datorie mai mare, pentru o inimă curată, decât a cauta să lăţească cinstea şi strălucirea unui fără de pereche Învăţător şi Prieten? „Vie împărăţia Ta" e rugăciunea care a însufleţit şi s-a înălţat din inimile tuturor Sfinţilor; a împins pe Sfinţii Apostoli la cucerirea lumii şi la biruinţa credinţei în Hristos; pentru ea şi-au vărsăt sângele mii şi mii de Mucenici, ori şi-au înmormântat tinereţea şi şi-au răstignit viaţa în smerenie, ascultare şi în tăcerea mânăstirilor nesfârşita ceaţă a sihăstrilor şi a călugărilor. Deci, dorinţa de a face să prisosească atât în noi, cât şi în afară de noi împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie năzuinţa oricărui creştin. Orice creştin este dator să lăţească împărăţia lui Dumnezeu în jurul său printre noi. Dar aceasta împărăţie există chiar în lume (Matei 12, 28); ea este lucrarea lui Iisus Hristos, a Cărui Evanghelie este numită: „Evanghelia împărăţiei" (Matei 9, 35; I Cor. 15, 24-28) şi dacă totuşi ne rugăm „să vie" este din pricina faptului că ea încă nu a ajuns la creşterea deplină. Drept aceea datori suntem să ajutăm ca această împărăţie, aşezată în lume, adică Biserica lui Hristos, să se întindă peste tot pământul şi să cuprindă în sânul ei pe toţi oamenii, ca toţi să ajungă la cunoştinţa adevărului şi să se mântuiască (I Tim. 2, 4). Această datorie o împlinim cu rugăciunea şi cu fapta.
Care este a treia cerere din rugăciunea Domnească şi ce cuprinde ea?

A treia cerere din Rugăciunea Domnească este: ,,Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ". Adică, învredniceşte-ne să împlinim voia Ta pe pământ, aşa precum îngerii o împlinesc în cer[15].

Sfântul Simion al Tesalonicului, luând temei de la Sfântul Grigorie al Nissei şi de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, dă acestei cereri următoarea tâlcuire: «Fă-ne pe noi ca pe îngeri: adică fie şi facă-se voia Ta în noi, precum în dânşii; fie (în noi) voia Ta cea sfântă şi fără prihană, ci nu voia noastră omenească, cea cu prihană» . îngerii în cer ascultă pe Dumnezeu de bunăvoie şi pururea şi cu aceeaşi râvnă; se supun neîncetat şi sunt neclintiţi în ascultarea şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (Ps. 102, 21). Astfel, prin cererea „fie voia Ta, precum în cer şi pe pământ" noi ne rugăm Tatălui ceresc să ne hărăzească darul de a trăi pe pământ cu Puterile cereşti ; «Şi după cum îngerii în ceruri se supun în toate, fără să cârtească, voinţei lui Dumnezeu, tot astfel şi oamenii, toţi, să se supună lui Dumnezeu pe pământ, fără mâhnire şi cu toată recunoştinţa» . Voia lui Dumnezeu este însă aceea pe care a arătat-o Iisus Hristos şi pe care El a împlinit-o; şi dorim împlinirea voinţei lui Dumnezeu în cer şi pe pământ, fiindcă una şi alta ajută la mântuirea noastră[16] şi a tuturor oamenilor (I Tim. 2, 4). Deci, în primul rând, această cerere nu este doar o datorie, ci «o stare de desăvârşire» , este strigătul aprins de dragoste pentru împărăţia lui Dumnezeu şi un cântec de biruinţă întru cinstirea nemărginitei Sale puteri. Şi în al doilea rând este un fapt de supunere al voii noastre la voia lui Dumnezeu, după însăşi pilda Mântuitorului: „M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine" (Ioan 6, 38); este un semn de respect din partea supuşeniei noastre sau, ca să zicem aşa, un suspin de încrezătoare lasare în nădejdea lui Dumnezeu, atunci când voia Lui trebuie împlinită cu suferinţă: „Părinte, de voieşti, treacă paharul acesta de la Mine; însă nu voia Mea, ci voia Ta să se facă" (Luca 22, 42).

Care este a patra cerere din Rugăciunea Domnească şi ce cerem prin ea?

A patra cerere din Rugăciunea Domnească este: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi". Adică, dă-ne tot ce ne trebuie pentru întreţinerea vieţii trupeşti şi sufleteşti.

Cererea a patra este zaua ce leagă cele trei cereri de mai înainte, privitoare la mărirea, împărăţia şi voia Tatălui ceresc, de celelalte patru, care urmează şi care au în vedere trebuinţele, necazurile şi nădejdea mântuirii noastre. «începând cu aceasta cerere şi până la sfârşitul Rugăciunii Domneşti este limpede că ne rugăm lui Dumnezeu pentru noi» . Ca atare, cererea a patra s-ar putea prinde de a treia în acest chip: ca să putem face voia Ta şi să dobândim fericirea veşnică, avem nevoie şi de cele ce trebuie pentru întreţinerea acestei vieţi. Deci «ca oameni ce suntem cerem şi pâinea cea spre întărirea fiinţei noastre, ştiind că şi aceasta este (tot) de la Tine»[17] şi că «noi nu putem trai fără pâine»[18].

1. Cineva s-ar putea mira că ne rugăm numai pentru „pâine". Pâinea este însă hrana cea mai trebuincioasă; iar «în cuvântul pâine se cuprind toate cele trebuitoare ca să ne păstram viaţa noastră în lumea aceasta; atât în ce priveşte hrana, cât şi alte lucruri de care avem nevoie ca să trăim» . Drept aceea, Mântuitorul ne-a învăţat să cerem pâine, pâinea cea spre fiinţă; adică să ne mulţumim cu «cele ce ajung spre păstrarea fiinţei trupeşti;... şi nimic altceva din acelea prin care e depărtat sufletul de la grija dumnezeiască şi cea mai de folos»[19]. „... având hrana şi îmbrăcăminte" - zice Sf. Apostol Pavel - „cu acestea vom fi îndestulati" (I Tim. 6, 8).

Rostirea cuvintelor „pâinea noastă cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi" îndatorează pe cel ce se roagă să se gândească să ceara pâine şi pentru aproapele şi să ajute pe cei lipsiţi. Pe de altă parte, cuvântul nouă nu este aici fără rost; el ne dă să înţelegem că trebuie să cerem pâine câştigată cinstit şi cu munca noastră. Că zice Sf. Grigorie al Nissei: «Dacă pâinea cu care ne hrănim nu este răpită de la altul, dacă nimeni n-a flămânzit ca să ne săturăm noi şi nimeni n-a suspinat ca să ne umplem noi pântecele, ci este agonisită cinstit şi deci, din al său, şi este rod al dreptăţii şi spic neprihănit şi neamestecat al păcii, pâine a lui Dumnezeu este una ca aceasta» .

2. Hrana trupească singură nu poate îndestula pe om, pentru că el are şi un suflet în care este întipărit chipul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ne învaţă că „pâinea" pe care o cerem în Rugăciunea Domnească e nu numai pâinea cea trupească, ci şi cea sufletească. Adică pâinea sufletului; o pâine «care hrăneşte pe omul adevărat, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, crescându-l şi făcându-l asemenea cu Creatorul» . Ca atare, „pâinea lui Dumnezeu este aceea ce sepogoara din cer şi dă viaţă lumii" (Ioan 6, 33). Pâinea sufletului este: cuvântul lui Dumnezeu, adică cunoaşterea şi înţelegerea Evangheliei; şi Sfânta Cuminecătură, adică împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

a)   Hrana cea mai presus de fire a sufletului nostru este cuvântul lui Dumnezeu, despre care zice Scriptura: „nu numai cu pâine va trai omul, ci (şi) cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Fără de această pâine „omul cel dinlăuntru" (Rom. 7, 32; II Cor. 4, 16) moare, ca şi cum ar fi sfârşit de foame şi de flămânzire. Iar «moartea sufletului se abate mai ales asupra celor ce nu vor să asculte de cuvântul Domnului şi de învăţăturile Lui»[20] şi să le înţeleagă. Această pâine este de mare folos sufletului. Fără ea nu putem trăi. Hrana noastră cea spre fiinţă şi din care trăiesc sufletele pe pământ este cuvântul lui Dumnezeu, ce se împarte necontenit în biserici. Viaţa veşnică va fi răsplată celor ce-l ascultă şi-l împlinesc[21].

b)    Cealaltă hrană a sufletului este cuminecarea cu Trupul şi Sângele lui Hristos: „Trupul Meu cu adevărat este mâncare şi Sângele Meu cu adevătat este băutură; cela ce mănâncă Trupul Meu şi bea SângeLe Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el" (Ioan 6, 55, 56). în Sfânta Liturghie, rugăciunea Tatăl nostru se rosteşte înainte de frângerea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, «cu scopul ca noi, voind să primim sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, să I le cerem nu numai întru numele lui Iisus Hristos, ci şi prin rugăciunea Lui». «Pâinea spre fiinţă» este pâinea celor ce mănâncă trupul lui Hristos[22]. Aceasta este pâinea spre fiinţa, nu cea obişnuită, şi este rânduită spre fiinţarea sufletului[23]. Ea întăreşte şi sfinţeşte şi trupul şi sufletul[24]. Tatăl ceresc, când vrea să Se facă hrana oamenilor, împrumută faţa ei. «Noi frângem o pâine», scrie Sfântul Ignatie al Antiohiei creştinilor din Efes, «care este noua doctorie pentru a nu muri». Pâinea este mâncarea care hrăneşte fiinţa noastră cu Dumnezeu cel viu şi face ca să fim în El şi El în noi.

3. Cuvântul „astăzi, din cererea a patra, înseamnă veacul cel de acum, câtă vreme trăim în lumea aceasta[25]. «Dar să nu trecem hotarele rugăciunii privind lacom înainte la multe perioade de ani, şi să uităm astfel că suntem muritori şi avem o viaţa care trece ca umbra. Ci să cerem prin (aceasta) rugăciune, fără îngrijorare, doar pâinea trebuincioasă zilei»[26]. „Astăzi" înseamnă şi încrederea în providenţa divină (Matei 6, 25-34).

Care este a cincea cerere din Rugăciunea Domnească şi cum se tâlcuieşte?

A cincea cerere din Rugăciunea Domnească este: „ Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" şi se tâlcuieşte: iartă păcatele noastre, aşa cum iertăm şi noi celor ce greşesc împotriva noastră.

în cererea a patra am rugat pe Tatăl ceresc să ne dea cele de trebuinţă pentru hrana vieţii; acum îl rugăm «s ă dea iertare păcatelor noastre, mai ales a acelora pe care le-am săvârşit după Sfântul Botez, prin care am supărat pe Dumnezeu sau pe aproapele fie cu gândul, sau cu hotărirea de a păcătui, fie cu cuvântul, sau şi cu fapta»[27]. Că în adevăr multe sunt păcatele noastre şi „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi" (I Ioan 1, 8). Toată cunoaşterea şi puterea dumnezeieştii Evanghelii se cuprinde în cererea: „ Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". în adevăr, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, S-a întrupat şi Şi-a dat Sângele Său pentru iertarea fărădelegilor şi a păcatelor noastre. Tot spre iertarea păcatelor a aşezat şi Sfintele Taine[28]. Dar grăind despre păcatele noastre şi poruncindu-ne să ne cerem iertare, Mântuitorul arată că iertarea atârna de faptul de a ierta şi noi păcatele pe care alţii le-ar fi făcut împotriva noastră: „că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-vă şi vouă. Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre" (Matei 6, 14-15). Prin urmare, rostind rugăciunea Tatăl nostru cu inima împietrită de a nu ierta altuia greşelile, înseamnă a ne osândi singuri. Totuşi, dacă din slăbiciunea firii încă nu am izbutit să biruim ura din noi, nu trebuie să încetăm a rosti această rugăciune. Căci dacă o facem din inimă, Dumnezeu, până în cele din urmă, Se va îndura şi ne va da putere să biruim slăbiciunea firii şi să alungăm ura din inima noastră.

Care este a şasea cerere din Rugăciunea Domnească şi ce cerem prin ea?

Cererea a şasea din Rugăciunea Domnească este: „Și nu ne duce pe noi în ispită". Prin ea ne rugăm Tatălui ceresc ca «harul Lui să ne ferească de ispitele care întrec puterile noastre»[29].

Ce este ispita şi cine este ispititorul?

Ispita este bântuiala cea rea, care amăgeşte şi împinge pe credincios sub jugul diavolului[30].

Ispita nu este de la Dumnezeu, că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1, 13), ci, după cum zice Origen «dacă este un rău ca să te laşi ispitit (lucru pe care tocmai îl cerem să nu se întâmple), atunci cum să nu fie absurd să ne gândim că Bunul Dumnezeu, Care nu poate aduce roade rele, l-ar arunca pe cineva în cele rele?»[31]. Avem de luptat împotriva duhurilor răutăţilor din văzduh (Efes. 6, 12). Iar Sfântul Grigorie al Nissei numeşte ispititor pe diavolul[32]. Ispita este uneltirea celui necurat; el este cel ce atâtă în om pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2, 16). Cu aceste întreite bântuieli a cercat el să ispitească chiar pe Hristos (Matei 4, 1-11) şi cu ele a dus în ispită pe Eva în rai: «Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât»[33]. Diavolul se foloseşte de obicei de slăbiciunile noastre, adică de împătimirea noastră pentru cele pământeşti, atunci când ne întinde momeala ispitei. Pescarul care vrea să prindă un anumit soi de peşte agaţă în cârligul undiţei o anumită gânganie, ce place îndeosebi bietului peşte.

Ispita este păcat?

Ispita în sine nu este păcat; învoirea cu ispită este păcat. Dumnezeu nu ispiteşte, dar îngăduie ispita fie pentru mântuirea sufletelor noastre, fie spre a ne da prilej să dovedim tăria credinţei noastre, şi astfel să avem drept la rasplatire: «Ispitele ce se întâmplă drepţilor sunt pentru cercare şi au şi plată»[34]. Se poate spune, pe bună dreptate, că ispitele sunt semne ale dumnezeieştii bunăvoinţe, aşa cum îi zice Arhanghelul Rafail lui Tobit: „Trebuia să fii ispitit, fiindcă ai bineplăcut lui Dumnezeu" (Tobit 13, 13, Vulgata şi Cod. Sinaiticus). Pentru aceea, oamenii cei mai bântuiţi de ispite sunt tocmai cei ce se tem de Dumnezeu şi fac voia Lui, căci satana nu ispiteşte pe cel ce-l are în mână, ci pe acela care îi scapă sau îi zădărniceşte planurile lui. Sfântul Efrem Sirul a văzut în vedenie tolănit pe ziduri, la poarta unei cetăţi pline de desfrâu, un singur diavol, care nu facea altceva decât să se tot sucească leneş, când pe o parte, când pe alta. În schimb, în pustie a văzut un viespar întreg de draci dând târcoale în jurul unui singur pustnic îmbunătăţit. «Unde ispita bântuieşte mai aprig, acolo se poate spune că şi virtutea este mai mare» .

Ispitele folosesc la ceva?

Ispitele ne sunt de mare folos: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita; căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii" (Iacov 1, 12; 1, 2, 4).

Ispitele ne trezesc din nepăsare, ne smeresc, ne sporesc virtutea (copacul scuturat de vânt îşi înfige rădăcinile mai adânc), ne măresc dragostea de Dumnezeu, ne ajută să ne ispăşim păcatele chiar în viaţa de acum şi, în sfârşit, sporesc fericirea noastră veşnică (prin cioplire şi lustruire, piatra nestemată capătă mai multă strălucire).

Atunci, dacă nimeni pe pământ nu este scutit de bântuiala ispitelor, cum trebuie înţeleasă cererea: „Şi nu ne duce pe noi în ispită"?

Într-adevăr, viaţa omului pe pământ este o luptă, după cum citim în Sfânta Scriptura (Iov 7, 1) şi dacă cerem să fim scutiţi de lupta cu păcatul nu cerem «ca să nu fim puşi la încercare, căci aşa ceva nu e cu putinţă, ci ca să nu fim biruiţi în ispită»[35]. Ne rugăm «să ne întărească, cu harul Său, ca să putem răbda cu tărie şi cu bărbăţie până la sfârşit caznele ce ni se vor da»[36]. A nu cădea în ispită, când suntem bântuiţi, a răbda cu tărie şi cu bărbăţie necazurile înseamnă a ne împotrivi, a lupta împotriva ispitei, că legea noastră creştină este luptă (I Cor. 9, 25), iar fără luptă şi fără biruinţă nu se poate câştiga împărăţia cerurilor (Matei 11, 12).

Puterile noastre singure sint oare de ajuns pentru lupta împotriva ispitei?

Numai cu puterile noastre nu putem birui ispita; de aceea, atunci când ispita ne bântuie, să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne mântuiască (scape) cu harul Său[37].

Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre (I Cor. 10, 13). Olarul nu ține prea mult oalele în cuptor, ca să nu crape de prea mult foc . Din păţania dreptului Iov se vede ca diavolul are asupra omului numai atâta putere câtă îi îngăduie Dumnezeu (Iov 1, 12); iar dacă Dumnezeu îngăduie ispite mari, atunci El dă şi harul îndestulător spre a ţine piept încercărilor (II Cor. 12, 9). Harul de împotrivire se dobândeşte prin rugăciuni. Cine se ispiteşte, dar, să cadă numaidecât la rugăciune; aşa au făcut Sfinţii Apostoli în corabie, cuprinşi de furtună pe lacul Ghenizaretului (Matei 8, 25).

Rugăciunea este pavăza cea mai puternică împotriva ispitei: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Matei 26, 41). Rugăciunea luminează mintea şi întăreşte voinţa. Aşadar, tâlcul cererii „şi nu ne duce pe noi în ispită" este, nu să ne scape de ispită, că şi Sf. Apostol Pavel a cerut şi nu a fost ascultat (II Cor. 12, 7-9), ci să ne izbăvească de bântuielile ispitelor, care ne-ar putea prăvăli în păcat; să ne dea putere să ne împotrivim, să luptăm şi să biruim ispita.

Care este a şaptea cerere din rugaciunea Domnească?

A şaptea cerere din Rugăciunea Domnească este: „Ci ne mântuieşte (scapă) de cel rău".

Ce se înţelege prin cuvântul „cel rău" din această cerere?

După învăţătura Sfinţilor Părinţi şi marilor dascali ai Bisericii, „cel rău" din aceasta cerere este diavolul; „celrău" este «diavolul cel potrivnic», zice Sf. Chiril al Ierusalimului[38]. Iar Sf. Grigorie al Nissei spune că ispititorul este diavolul, iar „cel rău" este o altă numire dată diavolului[39]. El este duhul răutăţii, făptuitorul şi adevăratul începător al răului[40]; iar răul pe pământ are obârşia „de la cel rău" (Matei 5, 37).

Ce tâlcuire are cererea a şaptea din Rugăciunea Domnească?

Prin aceasta cerere ne rugăm «să ne păzească Dumnezeu de tot răul, adică de păcat şi de toată răutatea care aţâţa mânia lui Dumnezeu spre pedepsirea noastră»[41].

  1. Ne rugăm adică să ne izbăvească de răul ce bântuie sufletul şi în primul rând de păcat şi de urmările lui. Păcatul fiind calcarea cu ştiinţă şi de bună voie a poruncilor lui Dumnezeu, plata lui este moartea (Rom. 6, 23). Când zicem „şi ne izbăveşte de cel rău", cerem apărarea lui Dumnezeu împotriva celui rău, pe care dobândind-o suntem tari şi apăraţi de toate câte diavolul şi lumea le uneltesc împotriva noastră . Şi mare nevoie are lumea de acest „ne izbăveşte de cel rău"! Mai ales de răul sufletesc, de acel potop de minciuni ce se revarsă asupra lumii prin tot felul de mijloace: de îndemnul la dezmăţ, ură şi răzbunare; de nestatornicia căsătoriilor; de oprirea vinovată a naşterilor de prunci şi de alte rele asemenea acestora.
  2. «În această cerere trebuie să înţelegem ca ne rugăm să fim feriţi de orice altă răutate pe care omul cu greutate o suferă, cum ar fi foamete, ciumă, război, foc şi alte asemenea»[42]. Adică ne rugăm să ne slobozească de tot ce ar putea să ne fie păgubitor vieţii trupeşti. Negreşit, multe din greutăţile de acest fel sunt urzituri şi meşteşugiri tot ale diavolului, măcar că faptaşii sunt oameni. De aceea, Mântuitorul zice să spunem: „Ci ne izbăveşte de cel rău", poruncindu-ne însă să nu avem nici un fel de amărăciune pe fraţii noştri din pricina răutăţilor pe care le îndurăm din partea lor, ci să întoarcem toată ura noastră împotriva acelui duh al răutăţii, făptuitorul şi adevăratul începător al răului .
  3. Vechea carte de învăţătură, Mărturisirea ortodoxă, ne mai învaţă încă să vedem în această cerere o rugăciune şi pentru sfârşitul nostru cel mai de pe urmă. Pentru acest sfârşit al vieţii noastre Biserica la Sfânta Liturghie se roagă ca el să fie «creştinesc, neînfruntat, cu pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată», aşa ca prin cererea „ci ne izbăveşte de cel rău" ne mai rugăm lui Dumnezeu ca la timpul morţii noastre să alunge de la noi toată bântuiala vrajmaşului sufletului nostru şi să ne ferească de înfricoşelile diavolului, de munca cea veşnică a iadului şi de diavolul cel rău[43].
Care este a treia parte a Rugăciunii Domneşti şi ce cuprinde ea?

A treia parte a Rugăciunii Domneşti este încheierea: „Că, a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin".

Începem Rugăciunea Domnească printr-o chemare: „Tatăl nostru care eşti în ceruri..." şi o terminăm cu o încheiere, căreia îi mai zicem şi doxologie: „Ca a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci". în chemare ne-am găsit în starea cea adevărată cerută de rugăciune, înăltându-ne duhul către Dumnezeu, cu încredere ca vom dobândi cele ce vom cere de la El cu cuviinţă, de vreme ce de la Tatăl nostru cerem. Iar în încheiere ne arătam nădejdea că vom primi cele pentru care ne-am rugat. Şi întrucât El stăpâneşte lumea şi făptura toată I se supune, a Aceluia este puterea şi slava şi nimeni nici în cer, nici pe pământ, nu-I poate sta împotrivă . Rostind această încheiere-doxologie, parcă am zice: «Iţi cer toate acestea fiindcă pe Tine Te cunosc singur şi adevărat stăpân a toate, cu putere fără de sfârşit, putând face tot ce vrei, având o mărire pe care nimeni nu o poate răpi. Drept aceea, aducem mulţumită Celui ce a binevoit să ne dea atâtea bunătăţi şi vestim sărbătoreşte că Lui se cuvine toată mărirea, toată cinstirea şi toată puterea; zic: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin» .

Ce este şi ce înteles are cuvântul „Amin" cu care se încheie Rugăciunea Domnească?

Cuvântul „Amin" cu care se termină Rugăciunea Domnească e un vechi cuvânt evreiesc, pe care îl întâlnim numai în Evanghelia Sfântului Apostol Matei de treizeci şi una de ori. Cu el se încheie toate rugăciunile şi doxologiile şi are mai multe înţelesuri. Aici însă înseamnă: «Aşa să fie»[44], «Toate să se facă după cum ne-am rugat»[45] şi arată încrederea neclintită că Dumnezeu dă tot ce-I cerem cu credinţă, cu nădejde şi după voia Lui (Ioan 5, 14-15).

Negreşit cuvântul Amin este un răspuns dat şi în ziua de azi la Sfârşitul Liturghiei, şi Ieronim spune că poporul în vremea lui încheia Rugăciunea Domnească, rostită de unul singur, în numele tuturor, cu Amin, spus cu atâta însufleţire, încât răsunau bisericile că de bubuitul tunetului.

Biserica întrebuinţează din cea mai adâncă vechime Rugăciunea Domnească la Sfânta Liturghie, precum şi la toate sfântele slujbe, fiindcă ea cuprinde tot ce trebuie să cuprindă o rugăciune. Rostind-o ar trebui să simţim îmbrăţişarea îngerilor, pentru că nu mai numim pe Cel ce ne-a zidit: Dumnezeul nostru, ci Ii spunem Tatăl nostru. Tot creştinul, care crede drept, trebuie să ştie această rugăciune şi să o rostească în toate împrejurările vieţii sale[46].



[1]    Ibidem, cap. I, p. 230.

[2]    Sf. Ioan Gură de Aur, OmiliaXIV-a la Romani, op. cit., vol. X, p. 298-299.

[3]    Mărturisirea ortodoxă, II, 10.

[4]    Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 44.

[5]    Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia Poarta strâmtă, 3, op. cit., vol. IV, p. 22.

[6]    Tertulian, Despre rugăciune, trad., cap. II, p. 230.

[7]    Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 44.

[8]    Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XIX, la Matei, 4, op. cit., vol. VII, p. 162.

[9]    Sf. Ioan Graptul (f 849), Canonul morţilor, oda IX, în Evhologhion.

[10]  Mărturisirea ortodoxă, Bucureşti, 1981, II, 10.

[11]   Sf. Grigorie al Nissei, Despre Rugăciunea Domnească, c. II, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, în „Părinţi şi scriitori bisericeşti", Editura Institutului Biblic, vol. 29, Bucureşti, 1982, p. 420.

[12]  Mărturisirea ortodoxă, II, 13.

[13]   Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., Cateheza V Mistagogică, 12, p. 571.

[14]   Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., c. III, p. 426.

[15]  Ibidem.

35,0 Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 50-51.

[17]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317.

[18]  Fer. Augustin, op. cit., 10, vol. II, p. 242.

[19]   Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., c. IV, p. 437.

[20]  Mărturisirea ortodoxă, II, 19.

[21]  Fer. Augustin, op. cit., 10, p. 243.

4Q1 Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 53.

[23]   Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza VMistagogică, op. cit., p. 573.

[24]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 302, p. 319.

[25]  Mărturisirea ortodoxă, II, 19.

[26]   Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 276.

[27]  Mărturisirea ortodoxă, II, 21.

[28]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317.

[29]  Mărturisirea ortodoxă, II, 23.

[30]  Fer. Augustin, op. cit., Cuvântarea LVII, 4, p. 254.

410  Origen, op. cit., XXIX, 11; trad. cit., p. 276.

[32]   Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., p. 451.

[33]   Octoih, Fericirile, glas 7, Duminica.

[34]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317.

[35]   Origen, Despre rugăciune, c. XXIX, trad. cit., p. 276.

[36]  Mărturisirea ortodoxă, II, XXIII.

4n Ibidem, II, XXIII.

[38]   Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza VMistagogică, 18, op. cit., p. 576.

[39]   Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., p. 451.

[40]   Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XIX, la Matei 6, op. cit., vol. VII, p. 165.

[41]  Mărturisirea ortodoxă, II, 25.

[42]  Mărturisirea ortodoxă, II, 25.

[43]  Mărturisirea ortodoxă, II, 25.

[44]    Sf. Iustin Martirul, Apologia 1, c. 65, în „Părinţi şi scriitori bisericesti", vol. II, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1980, p. 70.

[45]   Mărturisirea ortodoxă, II, 27.

[46]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., c. 320, p. 318.

DESPRE RUGĂCIUNE

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

De câte feluri este rugăciunea?

Dacă ţinem seama de persoana care săvârşeşte rugăciunea, de numărul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face şi timpul când se săvârşeşte, atunci deosebim două feluri de rugăciune: Rugăciunea părţiculară şi rugăciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, cultuă părţicular şi cultul public comun.

Ce este rugăciunea particulară?

Rugăciunea părţiculară este cea făcută de fiecare credincios singur, sau împreună cu ai săi, sau cu alţi credincioşi, în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni, sau chiar scoasă din taina inimii sale.

O astfel de rugăciune este cea făcută de Mântuitorul pe calea dintre Betania şi Ierusalim (Luca 11, 1); cea făcută de Sfântul Apostol Petru pe acoperişul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea făcută de vameş în templu (Luca 18, 13); cea făcută de Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în temniţa (Fapte 16, 25) şi altele.

Ce este rugăciunea?

Rugăciunea este ridicarea minţii şi voii noastre către Dumnezeu[1], Evagrie Monahul zice că «rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu» . De aceea se cuvine ca atunci când stăm de vorbă cu Dumnezeu, adică atunci când stăm la rugăciune, să alungăm din gândul nostru orice grijă şi să îndreptăm toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică, cugetul să gândească la El, ţinerea de minte (memoria) să uite toate cele pământeşti, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie şi de dragoste. Căci «cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice gând patimaş» . A cugeta la Dumnezeu numai, nu înseamnă rugăciune; că şi demonii cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă.

Pentru ce este însoţită rugăciunea de unele semne văzute, precum semnul sfântei cruci, starea în genunchi, facerea de metanii, ridicarea mâinilor şi altele?

în timpul rugăciunii ne închinăm, făcând semnul sfântei cruci, batem metanii, stăm în genunchi şi altele, spre a spori evlavia noastra lăuntrică şi a o face văzută.

Cum se face semnul sfântei cruci si ce zicem când îl facem?

Semnul sfântei cruci se face astfel: îndoim înlăuntru şi lipim de podul palmei drepte degetul mic şi inelarul, apoi împreunăm la un loc vârfurile degetelor gras, arătator şi mijlociu de la aceeaşi mână şi cu ele astfel împreunate ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept şi pe umărul stâng.

Orice rugăciune se începe cu rostirea: «în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin»; însoţită de semnul sfântei cruci, astfel: când zicem: «în numele Tatălui...» ne însemnăm pe frunte; când zicem: «Şi al Fiului» ne însemnăm pe piept; când zicem: «Şi al Sfântului Duh», ne însemnăm pe umărul drept întâi şi apoi pe cel stâng; şi încheiem zicând: «Amin».

însemnarea cu semnul crucii este o deprindere creştinească foarte veche: chiar din timpul Sfinţilor Apostoli. Facem semnul crucii însoţind orice rugăciune rostită cu glas tare sau în gând şi când trecem pe lângă biserică, pe lângă troiţă; când începem şi când sfârşim un lucru, ori, cum spune Tertulian (f 240): «La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm... cu semnul Sfinntei Cruci»[2].

Când facem semnul sfântei cruci, să cugetăm la mărirea Celui Preaînalt, în numele Căruia îl facem. Drept aceea, să nu facem semnul sfântei cruci în grabă, oricât de mult am fi zoriţi de treburi. După felul cum facem crucea văd ceilalţi oameni cam ce loc are în inima noastră Dumnezeu.

Când ne însemnăm cu sfânta cruce, facem oare şi o mărturisire de credinţă?

Fără îndoială. Făcând semnul sfântei cruci, mărturisim credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe cruce, şi credinţa într-un Dumnezeu în trei ipostasuri[3].

Într-adevar, când facem semnul sfântei cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, mărturisim un singur Dumnezeu în trei feţe dumnezeieşti; iar semnul crucii ne aduce aminte că Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a mântuit răstignindu-Se pe cruce. Aşadar, semnul sfântei cruci este oarecum o învăţătură pe scurt a credinţei creştine. Biserica cinsteşte cu multă evlavie sfânta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica a treia din Paresimi şi 1 august) sunt închinate cinstirii sfântei cruci. Crucea, făurită din lemn sau din metal, frumos lucrată şi împodobită, nu lipseşte de pe nici o sfântă masă, din nici o biserică în care se slujeşte Sfânta Liturghie. De asemenea nu lipseşte niciodată de pe creştetul turlelor bisericilor şi al clopotniţelor; iar în cimitirele noastre, cei răposaţi aşteaptă învierea morţilor sub ocrotirea sfântei cruci. Vasele şi odăjdiile sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărţile bisericeşti sunt pline de tot felul de cântări în cinstea sfântei cruci. în multe locuri crucea este aşezată la fântânile cu apă de băut şi la răspântiile drumurilor. în sfârşit, şi fapt foarte însemnat: a doua venire a Mântuitorului, când va veni să judece viii şi morţii, va fi prevestită prin arătarea „semnului Fiului Omului pe cer" (Matei 24, 30), adică a crucii[4].

Ce dobândim când ne facem semnul Sfintei Cruci?

Însemnându-ne cu semnul sfântei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu şi om (Efes. 2, 16); ea ne ocroteşte împotriva bântuielilor necuratului , ca şi împotriva multor rele sufleteşti şi trupeşti.

Semnul sfintei cruci este prin el însuşi o binecuvântare dumnezeiască, iar «binecuvântarea este împărtăşitoare de sfinţenie, care alungă relele şi aduce binele», spune canonul 27 al Sfântului Vasile cel Mare.

  1. Crucea ocroteşte de relele trupeşti. Semnul crucii a cruţat de nimicire pe cei întâi născuţi ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii şi pe pragurile uşilor, pe lângă care îngerul morţii a trecut fără să bată (Ies.12, 7, 27), închipuia semnul crucii[5]. Semnul crucii era semnul care vindecă pe cei muşcaţi de şerpi, fiindcă şarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el (Num. 31), preânchipuia semnul sfântei cruci (Ioan 3, 14).
  2. Crucea alungă diavolii. Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit . «Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavăză, armă şi semn de biruinţă împotriva diavolului»[6]; iar Biserica noastră cântă: «Doamne armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei...»[7].
  3. Semnul sfântei cruci, închipuind însăşi crucea lui Hristos, ocroteşte de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat creştinii de sub stăpânirea păgână. în anul 312 împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: «în acest semn vei învinge!». Atunci el, punând acest semn pe steagurile şi armatele castei sale, a ieşit biruitor din lupta cu Maxenţiu. Rostirea «în acest semn învingem!» se potriveşte foarte bine şi semnului crucii cu care noi ne închinăm; că singură pomenirea crucii lui Hristos pune pe fugă pe vrăjmaşii nevăzuţi şi ne întăreşte împotriva uneltirilor lor: «Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o» . Mulţi sfinţi obişnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât semnul crucii şi tot cu semnul crucii dărâmau creştinii idolii şi capiştile lor, în timpul prigoanelor.
 Când trebuie să facem semnul Sfintei Cruci?

Putem face semnul crucii oricând, dar mai ales înainte şi după rugăciune, la culcare şi la sculare, înainte şi după masă, la intrarea şi ieşirea din casă, înainte de începerea şi după încetarea oricărui lucru şi cu osebire când ispita dă năvală asupra noastră; într-un cuvânt, în toate împrejurările[8].

Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă; îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastră tot gândul pătimaş, pentru o noapte liniştită; îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriţi de împrăştierea şi fuga gândului de la rugăciune; îl facem înainte de a începe lucrul şi după ce l-am terminat, spre a cere ajutor, întâi, lui Dumnezeu şi pe urmă, spre a-I mulţumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) mărturiseste că cei dintâi creştini, ca şi cei din vremea lui, obişnuiau să se închine făcând semnul crucii: «înainte şi în timpul treburilor, intrând şi ieşind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, noi ne însemnăm fruntea cu semnul crucii» . Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul Sfintei Cruci se poate spune că împlineşte cu prisosinţă cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (I Cor. 10, 31). Deci, să nu ne ruşinăm de crucea lui Hristos.

Ce înseamnă rugăciunea în genunchi, prosternarea cu faţa la pământ, împreunarea mâinilor pe piept sau ridicarea braţelor, baterea de metanii şi altele?

Îngenunchind la rugăciune, mărturisim evlavia, pocăinţa şi puţinătatea noastră înaintea lui Dumnezeu.

Prosternarea sau căderea cu faţa la pământ mărturiseşte umilinţa noastră în faţa lui Dumnezeu. Prosternată cu faţa la pământ s-a rugat Iudită înainte de a intra în tabăra vrăjmaşilor (Iudit 9, 1), aşa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor (Matei 26, 39), aşa aşteaptă în tinda bisericii înainte de a fi tuns cel ce vine să primească chipul cel îngeresc (călugăresc).

Metania, care este o îngenunchere şi o ridicare repede, făcând semnul crucii, mărturiseşte că prin păcat am căzut, iar prin întruparea lui Hristos iarăşi ne-am ridicat[9]. Metania este de două feluri: mare şi mică. Cea mare este o închinare până la pământ, cu îndoirea genunchilor, şi prin ea cinstim sau adorăm îndurarea dumnezeiască , iar metania mică, o înclinare adâncă a trupului până ce mâna stângă atinge pământul; prin ea cinstim milostivirea Sfinţilor. încrucişarea mâinilor pe piept mărturiseste ridicarea launtrica a inimii la Dumnezeu. Ridicarea braţelor în sus mărturiseşte dragostea faţă de Dumnezeu şi unirea prin rugăciune cu Hristos cel răstignit pe cruce . Sfântul Apostol Pavel porunceşte „ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâinile sfânte, fără de mănie şi fără şovăire" (I Tim. 2, 8). Aşa s-a rugat Moise în vremea luptei cu amaleciţii (Ies. 17, 2-12); aşa Solomon la sfinţirea templului (II Cron. 6, 12), aşa se roagă preoţii la Sfânta Liturghie înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri şi înainte de prefacerea Sfintelor Daruri.La rugăciunea de obşte şi pentru toţi, care se face în biserică, adică la sfântele slujbe, este oprită metania mare Duminică şi în timpul de la învierea Domnului până la Rusalii[10].

Cum trebuie să ne rugăm: cu glas tare sau în gând?

Ne putem ruga în gând, cu glas tare, ori chiar în amândouă felurile în timpul uneia şi aceleiaşi rugăciuni.

Cineva se poate ruga şi mergând, sau în decursul treburilor, fără ca alţii să bage de seamă. Aceasta se cheamă rugăciune în gând şi este obişnuită acelora care, din felurite pricini, nu se pot ruga altfel. Rugăciunea rostită cu glas tare are însemnătatea ei; ea dă pe faţă simţămintele lăuntrice ale omului (Matei 12, 34) şi face legătura cu ceilalţi fii ai Bisericii şi fraţi întru Hristos, întărind credinţa comună. Acest fel de rugăciune e şi folositor şi la locul lui, pentru că omul fiind alcătuit din suflet şi din trup, amândouă au datoria să laude pe Dumnezeu (Osie 14, 3).

Rugăciunea rostită cu glas tare răscoleşte simţirea inimii şi sporeşte evlavia atât în cel ce o rosteşte, cât şi în cel ce o ascultă. în sfârşit, rugăciunea cu glas tare, făcută de mai mulţi laolaltă, cheamă şi mai puternic pe Dumnezeu, precum a zis Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 19-20).

Are vreun preţ rugăciunea facută numai cu buzele, precum şi semnele şi mişcările văzute, care nu corespund cu mişcarea inimii?

Rugăciunea celui ce se roagă numai cu buzele nu are putere.

Pentru rugăciunea făcută numai cu buzele a mustrat Mântuitorul pe farisei: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine" (Matei 15, 8). De asemenea, dacă semnele şi mişcările văzute ce însoţesc rugăciunile nu răspund unei stări de adâncă simţire a noastră, aceste semne şi mişcări sunt de nimic. Cel care bate metanii după metanii, se bate în piept şi face alte lucruri de felul acesta, fără nici un fel de tresărire lăuntrică, este un făţarnic. Dumnezeu cere să ne închinăm Lui cu duhul şi cu adevărul (Ioan 4, 23).

Dar rugăciunea cântată are vreun preţ?

Rugăciunea cântată este o foarte puternică rugăciune rostită cu glas tare. Când suntem adânc mişcaţi, dăm glas simţirii prin cântare; deci cântecul religios este o rugăciune minunată. El ajută mintea să zboare la Dumnezeu; de aceea Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe coloseni să se deprindă şi să se înţeleptească cu psalmi, laude şi cântări duhovniceşti: „... Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti" (Col. 3, 16). Rugăciunea cântată a fost cultivată de împăratul David (f 1015 î.d.Hr.), de Mântuitorul cu Apostolii (Matei 26, 30; Marcu 14, 26), de Sfântul Ioan Gură de Aur (f 407), de Sfântul Ambrozie al Mediolanului (f 397), de Sfântul Nichita din Remesiana (f c. 420) şi de alţi Sfinţi Părinţi şi mari Dascăli ai Bisericii.

De câte feluri este rugăciunea, după cuprinsul ei?

După cuprins, rugăciunea este de trei feluri: 1. Rugăciunea care are ca scop să laude pe Dumnezeu; 2. Să-I mulţumească şi 3. Să-I ceară tot ceea cer este după voia Sa: «Pre Tine te lăudăm; pre Tine Te cuvântăm; Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru»[11].

1. Rugăciunea de laudă este aceea prin care binecuvântăm, lăudând pe Domnul şi Dumnezeul nostru după mărirea Lui cea nemăsurată; şi pentru veşnica Lui slavă, după cum zice Psalmistul: „In toate zilele bine Te voi cuvânta şi voi lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului. Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârşit" (Ps. 144, 2). Călătorul prin ţări străine se minunează şi laudă locurile frumoase pe care le întâlneşte în cale, dar ce departe este frumuseţea lumii văzute de strălucirea lui Dumnezeu! îngerii, privind nemijlocit nesfârşita Lui slavă, îl laudă şi îl binecuvântează cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt!" (Isaia 6, 3), aşa precum au cântat laude Mântuitorului-Prunc, de curând năcut în Betleem (Luca 2, 14). îngerii privesc la Dumnezeu „faţă către faţă", cuprinşi de unimire, iar rugăciunile lor se prefac într-o neâncetată cântare de laudă. A cânta laude lui Dumnezeu este îndeletnicirea locuitorilor cerului (Apoc. 4, 8-11); dar şi noi pe pământ, cunoscând slava lui Dumnezeu, din cele zidite şi din Descoperire, suntem datori mai întâi să lăudăm pe Dumnezeu în rugăciunile noastre. Drept aceea, Biserica laudă necontenit pe Dumnezeu. Cântările ei: Trisaghionul..., Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot..., Doxologiile mare şi mică, Pre Tine Te lăudăm..., precum şi feluritele Doxologii slujite în diferite împrejurări sunt pline de laude aduse lui Dumnezeu. Tot cântare de laudă este şi cântarea Maicii Domnului: „Măreşte suflete al meu pre Domnul..." (Luca 1, 46).

2. Rugăciunea de mulţumire este aceea prin care arătăm că ne aducem aminte cu mulţumire şi cu dargoste de toate binefacerile primite de la Dumnezeu. Că Dumnezeu ne cere să-I fim mulţumitori pentru toate bunătăţile se vede din aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus pentru voi" (I Tes. 5, 17-18). Rugăciunea lui Noe, la ieşirea din corabie, a fost de mulţimire (Fac. 8, 19); de asemenea şi a vechiului Istrail, la ieşirea din Egipt (Ieş. 15, 1-21). Dumnezeu însă de multe ori face să înceteze bunătăţile Sale, pentru cei ce nu ştiu să le preţuiească şi nu-I mulţumesc niciodată. Din pricina aceasta, în loc de bunătăţi, vin asupra noastră necazuri.

3. Rugăciunea de cerere este aceea prin care cerem de la Dumnezeu tot ce ne trebuie pentru viaţa noastră, sau aceea prin care îl rugăm: «să ierte păcatele noastre, aşa încât să ne izbăvească şi de pedeapsă şi să reverse asupra noastră şi harul Lui cel sfânt asupra sufletului şi asupra trupului»316. Dumnezeu voieşte să-I cerem tot ce ne trebuie; căci fără de rugăciune El nu dă nimic (Iacov 4, 2). Dumnezeu vrea să-L rugăm cu stăruinţă; vrea nu numai să-L rugăm, ci chiar să-L silim, spune Sfântul Grigorie Dialogul. Negreşit, Dumnezeu ştie toate nevoile noastre (Matei 6, 32) şi ar putea să ni le împlinească fără cerere din partea noastră; dar El voieşte să-L rugăm, ca nu cumva să socotim bunătăţile sale ca pe nişte lucruri cu care El ne-ar fi dator; ci ca pe nişte binefaceri, pentru care să-I fim mulţumiţi din inimă, cu umilinţă şi dragoste. Rugăciunea Mântuitorului din grădina Ghetsimani şi de pe cruce; a Sfântului Arhidiacon şi Mucenic Ştefan, în clipa în care era ucis cu pietre (Fapte 7, 59); a creştinilor care se rugau pentru eliberarea Sfântului Apostol Petru din temniţă (Fapte 12, 5), a Sfinţilor Apostoli în corabia învăluită de furtună (Matei 8, 25) şi altele sunt rugăciuni pilduitoare de cerere.

Pe lângă cele de mai sus, rugăciunea împăratului David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule..." (Ps. 50) este rugăciunea pentru iertarea de păcate, este rugăciunea de îndrumare lui Dumnezeu şi de pocăinţă. Acest psalm se rosteşte şi la slujba Mărturisirii.

Care sunt foloasele rugăciunii?

Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice dar. Dumnezeu însă nu îndeplineşte totdeauna şi numaidecât rugâciunile noastre.

Fericitul Augustin ne spune că rugăciunea este «Cheia vistieriei darurilor dumnzeieşti», încât de la Dumnezeu poţi dobândi orice lucru bun prin rugăciune. însuşi Mântuitorul făgăduieşte acest lucru, când zice: „ şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi" (Matei 21, 22). Şi iarăşi: „Cereţi şi se va da vouă" (Matei 7, 7). Aşadar, când ne aflăm în strâmtorare, să alergăm la sprijinul lui Dumnezeu; că El ne va ajuta, aşa cum a ajutat pe Sfinţii Apostoli în timpul furtunii (Luca 8, 24). De aceea, cel ce se îndărătniceşte şi nu vrea să roage pe Dumnezeu, în primejdie, nu are drept să se plângă.

Dumnezeu nu împlineşte totdeauna şi numaidecât rugăciunea noastră. Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat optsprezece ani la Dumnezeu pentru întoarcerea fiului ei la Hristos. Dumnezeu Se lasă de multe ori rugat, pentru ca rugăciunea noastră să fie făcută cu tot dinadinsul, dându-ne prilej să cinstim după cuviinţă darurile primite . Deci, de voim cu adevărat să ni se împlinească rugăciunea, să ne rugăm cu atât mai mare stăruinţă şi căldura, cu cât Dumnezeu întârzie cu împlinirea cererii noastre. Aşa facea orbul din Ierihon: cu cât Hristos Se făcea că nu-i ia rugăciunea în seamă, cu atât el strigă mai tare: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă" (Luca 18, 38).

Când implineşte Dumnezeu mai repede rugăciunile noastre?

Dumnezeu împlineşte rugăciunile noastre mai repede: 1. când sunt însoţite de fapte bune şi de post; 2. Când chema, mijlocirea Sfinţilor şi 3. când sunt făcute de mai mulţi împreună.

  1. Postul şi rugăciunea sunt cele două aripi ale nădejdii, zice Fericitul Augustin. Cornelie sutaşul, bărbat drept şi temător de Dumnezeu, însoţind rugăciunea lui cu post şi cu alte fapte bune, a fost ascultat (Fapte 10, 38). De altfel multe cetăţi şi popoare au scăpat de mari primejdii în urma rugăciunilor unite cu vreo făgăduială.
  2. Rugăciunea făcută în faţa sfântelor icoane sau lângă sfântele moaşte ale Sfinţilor este mai ascultată şi mai repede împlinită de Dumnezeu. Este mai ascultată şi mai repede împlinită chemând ajutorul Sfinţilor, fiindcă aceştia sunt prieteni ai lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu.
  3. Dumnezeu ascultă mai curând rugăciunea făcută laolaltă cu mai mulţi. Negreşit Dumnezeu este pretutindeni, dar nu în orice loc ascultă într-acelaşi chip rugăciunile. Că zice Domnul Iisus Hristos: „Iarăşi grăiesc vouă că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri" (Matei 18, 19). «Această rugăciune, dăruită din toată inima, hrănită din credinţa noastră, îngrijită prin adevăr, întreagă prin nevinovăţie, curată prin castitate, agapă înfrumuseţată cu podoaba faptelor bune, această rugăciune suntem datori s-o înălţăm la altarul lui Dumnezeu, ea având a dobândi pentru noi toate de la Dumnezeu» . Când, după uciderea Apostolului Iacov, Sfântul Petru a fost închis în temniţă, rugăciunile neîncetate, făcute de creştini pentru dânsul la Dumnezeu, au fost atât de puternice, încât Dumnezeu a trimis un înger şi în chip minunat a eliberat pe Petru din închisoare (Fapte 12, 1-11). Rugăciunea laolaltă a mai multora este că focul în grămadă de cărbuni; se aprind unul de la altul, se aprinde chiar şi butucul neuscat.

Când şi pentru ce nu ne ascultă Dumnezeu rugăciunile?

Dumnezeu nu ascultă şi nu împlineşte rugăciunile atunci când cerem ceva păgubitor şi când nu suntem vrednici să fim ascultaţi.

  1. Dumnezeu Se aseamană cu un medic care, din grija pentru bolnav, nu îi îngăduie ce i-ar fi păgubitor. Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat stăruitor la Dumnezeu să împiedice plecarea fiului sau în Italia şi nu a fost ascultată; pentru ca această călătorie a dat Fericitului Augustin prilejul de întoarcere la Dumnezeu. «O, Doamne! Tu atunci nu ai ascultat pe mama; spre a-i împlini ceea ce ea cerea de atâta vreme», a spus mai târziu FericitulAugustin[12].
  2. Adesea Dumnezeu nu ne împlineste rugăciunile fiindcă nu suntem vrednici să ne fie împlinite: ne rugăm fără evlavie şi fără încredere (Iacov 1, 6-7); sau, păcătoşi fiind, nu voim să ne dezbăcăm de relele apucături (Ioan 9, 31); sau rugăciunea e fără stăruinţă, ca şi cum lucrul cerut nu ar avea nici un preţ, sau când cerem rău (Iacov 4, 5; Marcu 10, 38).
  3. Totuşi nimeni nu se roagă în deşert. Nici o rugăciune, nici cea bine făcută, nici cea rău făcută, nu este pierduta înaintea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu împlineşte ce I se cere, El dă negreşit altceva mai bun, ne încredinţează Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu alte cuvinte, Dumnezeu poate împlini mai cu prisosinţă lucrurile pe care le cerem sau le gândim (Efes. 2, 20). De pildă, marele stareţ Gheorghe plecase de la mănăstirea Neamţului cu gândul să se ducă la Sfântul Munte Athos, făcând rugăciuni la Dumnezeu pentru a-i împlini gândul acesta. Dar, ajuns la Bucureşti, este împiedicat să meargă încotro se rugase la Dumnezeu şi trimis la Cernica, să ridice din dărâmături vechea mănăstire părăsită şi părăginită. Astfel a ajuns el povăţuitor şi îndreptător pentru mii de călugări, care s-au perindat de atunci şi până astăzi în cele două mânăstiri muntene Cernica şi Căldăruşani, şi un mare dascal sufletesc al celor ce s­au apropiat de dânsul, călugări şi mireni.
Rugăciunea foloseşte oare la ceva celui păcătos?

Prin rugăciune, cel păcătos câştigă iertarea şi din păcătos ajunge drept. Tâlharul răstignit împreună cu Hristos numai atât a rugat pe Mântuitorul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta" (Luca 23, 42), şi Hristos l-a iertat. Căindu-se, vameşul a rostit numai aceste cinci cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului" şi s-a întors îndreptat la casa sa (Luca 18, 13); iar împăratul David, mustrat fiind pentru păcat de Natan, a grăit: „Păcătuit- am Domnului" şi Domnul l-a iertat (II Regi 12, 13); «Cel ce se aşterne la rugăciune pune capăt păcatului», zice Fericitul Augustin; «iar cel ce pune capăt rugăciunii începe a păcătui» .

Rugăciunea face dintr-un păcătos un drept, pentru că prin ea se câştigă darul pocăinţei şi al întoarcerii la Dumnezeu. Pământul, cu cât se apropie mai mult de soare, cu atât primeşte mai multă lumină şi căldură; iar noi, cu cât ne apropiem mai mult de Iisus Hristos prin rugăciune, cu atât dobândim mai multă lumină şi putere. Rugăciunea coboară asupra noastră Duhul Sfânt[13] şi luminează cele dinlăuntru ale noastre. Această lumină s-a lăsat văzută în afară la mulţi sfinţi, în timpul rugăciunii. De pildă, faţa lui Moise strălucea de lumină când s-a pogorât de pe munte, unde grăise cu Dumnezeu (Ies. 34, 29, 30); iar Sfântul Simeon Noul Teolog (t 1022) se arată uneori, în timpul rugăciunii, înconjurat de o lumina strălucitoare, care-i pătrundea în chip uimitor carnea şi mădularele[14]. Rugăciunea pătrunde sufletul ca o rouă cerească, care-l însufleteşte şi împrospătează, aşa precum plantele răcorite noaptea de rouă dobândesc puteri noi. Deci, rugăciunea este folositoare nu numai pentru cel ce trăieşte după voia lui Dumnezeu, ci şi pentru cel ce se zbate să părăsească drumul pierzării.

Cel ce trăieşte după voia lui Dumnezeu, adică cel drept, mai are nevoie de rugăciune?

Cel drept are şi el nevoie şi dobândeşte folos din rugăciune, pentru ca rugăciunea îl ocroteşte şi îl fereşte de ispita păcatului.

Ispita este lucrul diavolului; ea întunecă mintea şi slăbeşte voinţa. Rugăciunea, dimpotrivă, alungă ispitele, luminează mintea şi întăreşte voinţa: «Rugăciunea lucrează ca apa asupra focului; este ca o ancoră de mântuire pentru sufletul în primejdie să se înece»3 5. «Demonii văzându-ne stând la rugăciune fug repede, ca hoţii ce dau cu ochii de soldaţii cu săbiile scoase»[15]. Cel drept ajunge prin rugăciune la viaţa foarte îmbunătăţită el ce se roagă bine ştie să trăiască cinstit» . Cine se adună se aseamănă, grăieşte înţelepciunea populară, iar cel ce grăieşte necontenit cu Dumnezeu oglindeşte în el desăvârşirea. Deci, rugăciunea alungă ispitele fiindcă este pavăză de care se frâng săgeţile aprinse ale vrăjmaşului.

Ce se întâmplă cu cel ce nu se roagă?

Cel ce nu se roagă cade uşor în păcat şi nu poate să se mântuiască. Cine nu se roagă nu are nici o putere în lupta cu ispitele, el este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o maşina fără aburi, ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul. «Cel ce nu se roagă e mort gata»; e ca un peşte pe uscat, zice Sfântul Ioan Gură de Aur; e ca un om care nu primeşte nici o hrană. Dacă Mântuitorul a petrecut nopţi întregi în rugăciune, «noi ce trebuie să facem ca să ne mântuim?» - întreabă Sfântul Ambrozie al Mediolanului. Ne spune chiar Mântuitorul ce să facem: să stăruim în rugăciune (Matei 26, 41).

Cum trebuie făcută rugăciunea ca să fie bine primită de Dumnezeu?
Rugăciunea noastră ca să fie bine primită de Dumnezeu trebuie:
  1. Să fie făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică să cerem ce vrea şi El. Că zice: „Adevărat, adevărat grăiesc vouă: orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, vă da vouă" (Ioan 16, 23). Şi Mântuitorul vrea tot ce sporeşte mărirea Tatălui şi mântuirea sufletelor noastre. Deci cine cere acestea se roagă în numele lui Iisus Hristos. Prin Rugăciunea domnească cerem numai ce vrea Hristos, şi, cum El însuşi este Acela Care ne-a dat această rugăciune, când rostim Tatăl nostru înseamnă că ne rugăm în numele lui Iisus Hristos. Dacă cerem însă bogăţie, pieirea vrăjmaşului, câştig la jocurile de noroc, slavă deşartă, - adică «dacă cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos»[16].
  2. «Să ne rugăm cu mintea întreagă şi cu evlavie» , adică rugându-ne, să ne gândim numai la Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu mintea întreagă înseamnă gând neîmpărţit, cuget nerisipit în timpul cât facem rugăciunea. Dacă rugăciunea este «vorbirea minţii cu Dumnezeu» , atunci se cuvine ca la rugăciune să ne adunăm toată luarea aminte; tot gândul nostru să-l îndreptăm numai la Dumnezeu; se cuvine să lepădăm din minte toată grija cea lumească şi să cugetăm numai la Dumnezeu. Deci să nu cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul să se împrăştie departe. Căci cine se roagă cu nepăsare ori cu mintea împrăştiată nu are nici un folos de rugăciune. «Cum puteţi pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea voastră, dacă voi înşivă nu luaţi aminte la rugăciune?» . Cine se roagă rău şi totuşi nădăjduieşte să fie auzit se aseamană cu cel ce seamănă neghină şi vrea să secere grâu curat. Cu toate acestea, să nu socotiţi rugăciunea rău făcută atunci când nu încercaţi o mişcare deosebită a inimii; adică nu simţiţi în timpul rugăciunii o mângâiere deosebită şi o bucurie peste fire. O asemenea simţire este un dar deosebit, la care nu toţi pot ajunge. Tot astfel nu trebuie socotită rugăciunea rea uscăciunea ce se simte uneori, fiindcă aceasta este o ispită, o neplăcere, un necaz; iar cel ce rabdă necazurile cu bărbăţie şi cu îndrăzneală va ajunge la bucurie[17].
  3. Rugăciunea făcută cu evlavie cere o oarecare pregătire, o supraveghere a simţurilor şi o ţinută potrivită a trupului. «Trebuincioasă este pentru noi cuvenită pregătire, când vrem să facem rugăciunea» . „Mai înainte de a făgădui (a te ruga), pregăteşte-te şi nu fii ca omul ce ispiteşte pe Dumnezeu" (Int. Sir. 18, 23). Dacă Moise, cerind să se apropie de rugul cel aprins, n-a putut să se apropie de el până ce nu şi-a dezlegat şi lepădat încălţămintea (Ies. 8, 5), «de ce să nu te dezlegi şi tu, - zice Evagrie Monahul -, de orice cuget pătimaş, dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de fire şi înţelegere şi să vorbeşti cu El?» . Adică, înainte de rugăciune pregăteşte-te: «Stai puţin, în tăcere, până ce se vor linişti toate simţurile tale şi apoi faci trei închinăciuni până la pământ şi aşa începe rugăciunea» . Cu alte cuvinte, înainte de a începe rugăciunea, alungă toate grijile din inimă, din această biserică a rugăciunii, aşa după cum Hristos a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45). Lasă pentru un sfert de oră necazul tău în grija Părintelui ceresc, că El ţi-l va uşura, ori poate chiar îl va înlătura cu totul: «Aşadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc, şi ne va fi bine. Căci Cel ce e bun e negreşit Dătătorul darurilor bune»[18].
  4. La rugăciune se cuvine să ne supraveghem ochii şi să nu privim la dreapta şi la stânga. Mântuitorul zice: „Când te rogi, intră în camara ta şi, închizând uşa ta, roaga-te" (Matei 6, 6). Cămara e inima, iar simţurile sunt poartă; deci ele trebuie bine zăvorâte, ca prin ele vine sminteala în timpul rugăciunii.
  5. În sfârşit, la rugăciune să ne ferim de orice ţinută nepotrivită cu această sfânta lucrare. Negreşit, un bolnav sau un om prea obosit poate sta cum îi vine mai la îndemână, dar cine e sănătos şi odihnit să ia aminte, să stea cu cuviinţă. E bine să facem rugăciunea în pieioare, dacă cumva în genunchi suntem atraşi la somn - nevoie care bântuia şi pe Părinţii din pustie . Cei cu multă încercare într-ale rugăciunii ne sfătuiesc îndeosebi la rugăciunea în picioare, însoţită de metanii dese.
  6. Rugăciunea să fie făcută cu stăruinţă; adică să nu slăbim în rugăciune, chiar dacă nu suntem auziţi curând. «Dacă nu ai primit încă darul rugăciunii sau al cântării de psalmi, stăruie cu putere şi-l vei primi; prin urmare nu te descuraja, dacă nu l-ai primit» . Să facem cum fac copiii, care nu contenesc din strigat până ce nu dobândesc ce doresc. «Oamenii se supără când sunt grămădiţi cu cereri, Dumnezeu însă iubeşte pe cel ce stăruieşte» , precum însuşi spune în pilda judecătorului nedrept care, supărat de stăruinţa femeii care-i cerea dreptate, până la urmă n-a avut încotro şi, ca să scape de ea, i-a făcut dreptate (Luca 18, 2-7). «Aşadar, îndrăzneşte, stăruind încordat în sfânta rugăciune», ne spune un Părinte din pustie[19]. Dumnezeu pune adesea la grea încercare statornicia rugătorului, cum de pildă a pus Iisus pe femeia cananeeancă (Matei 15, 23-28). El întâi S-a arătat neînduplecat, ea însă, nedescurajându-se, până la urmă şi-a văzut rugăciunea împlinită. Tot în felul acesta s-au petrecut lucrurile şi cu orbul din Ierihon. Lumea îl silea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga şi mai tare; şi Iisus l-a tămăduit (Luca 18, 35-39). Evreii din Betulia, auzind că Holofern s-a pornit cu război împotriva cetăţii lor, au alergat la rugăciune şi nu au slăbit cu cererile lor până ce Dumnezeu nu i-a scăpat de vrăjmaşi prin mâna Iuditei (Iudit 7 şi 8).
  7. Rugăciunea să fie făcută cu inimă curată, adică liberă de păcatul de moarte, sau cel puţin cuprinsă de dorinţa cinstită de pocăinţă. Inima curată înseamnă a fi liber nu numai de orice legătură păcătoasă, ci şi de orice dragoste pentru tot ce nu e plăcut lui Dumnezeu. Cel ce nu are inima curată nu are destulă putere să-şi ridice gândul la Dumnezeu; pentru ca îndată ce începe să se roage îi năvălesc în gând închipuirile păcătoase şi «cumplitele aduceri aminte» şi îi încătuşează mintea de pământ... „Ştim că pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă..." (Ioan 9, 31), fiindcă este drept a înlătura de la bunătăţile dumnezeieşti pe cel ce nu se supune voii Sale. Dar şi un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de Dumnezeu, dacă se căieşte cu tot dinadinsul de greşelile sale (Luca 18, 13).
  8. Rugăciunea să fie făcută supunându-ne voii lui Dumnezeu, adică să lăsăm în grija Lui împlinirea rugăciunilor noastre. Aşa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor: „Nu voia Mea, ci voia Ta să fie" (Luca 22, 42), aşa cere să ne rugăm noi în Rugăciunea Domnească: „Facă-se voia Ta" (Matei 6, 10). Dumnezeu ştie mai bine ce ne este de folos; de aceea să lăsăm în grija Lui împlinirea cererii noastre. «De multe ori, rugându-mă, zice Evagrie Monahul, am cerut să mi se împlinească ce am socotit eu că e bine şi am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am lăsat Lui să rânduiască ce ştie El că este de folos. Iar primind, m-am întristat foarte pe urmă, fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui Dumnezeu. Ca lucrul nu mi-a ieşit aşa cum credeam»[20].
  9. Rugăciunea să fie făcută cu umilinţă, cu zdrobirea inimii : cu o lăuntrică încredinţare de slăbiciunea şi de nevrednicia noastră. Proorocul David este unul dintre cei ce au primit daruri mari de la Dumnezeu; şi el făcuse fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, îl aflăm grăind: „... Fiinţa mea este ca o nimica înaintea Ta" (Ps. 38, 7). Într-o asemenea stare sufletească să ne înfăţişăm lui Dumnezeu la rugăciune şi să cerem numai de la bunătatea Lui darurile ce El ar binevoi să ni le dea; să nu aşteptăm nimic altceva decât ce va vrea să dea îndurarea Lui. Să ne rugăm cu acelaşi simt de smerenie ca al proorocului împărat David, pentru că de El atârnă în mare parte puterea rugăciunii: „Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii", zice Înţeleptul Sirah (35, 18). Rugăciunea vameşului şi a sutaşului sunt pline de smerenie, iar Daniil s-a rugat tot cu o astfel de umilinţă, zicând: „... Că nu pentru faptele noastre drepte aducem înaintea Ta rugăciunile noastre cele fierbinţi, ci pentru milele Tale cele mari" (Dan. 9, 18). De altfel, rugăciunea, ea însăşi, este o lucrare de umilinţă, pentru că prin ea ne dăm seama în ce măsură avem nevoie de Stăpânul cerului şi al pământului.
  10. Rugăciunea să fie făcută cu încredere fiască; cu neclintită încredinţare că Dumnezeu, întru îndurarea Lui, ne va asculta dacă Îi vom cere bunătăţi care să slujească slavei Sale şi mântuirii sufletelor noastre. Încrederea fiască în Dumnezeu este din partea noastra o datorie, asupra căreia Dumnezeiescul Învăţător binevoieşte să ne atragă luarea-aminte când ne povăţuieşte, în Rugăciunea Domnească, să socotim pe Dumnezeu sub duioasa însuşire de Tată. Mântuitorul a avut grija pe de o parte să ne încredinţeze, prin învăţături limpezi şi prin pilde lămuritoare, despre însuşirea de Părinte milostiv a lui Dumnezeu; iar pe de alta parte, să ne arate că cele mai multe dintre vindecările minunate, pe care le-a făcut El, se datoresc încrederii celor lecuiţi. Încrederea este răsplătită cu prisosinţă (Evr. 10, 35). „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi Primi" (Matei 21, 22). Rugăciunea sutaşului Cornelie (Fapte 10, 2) este pildă, de rugăciune cu încredere. Cine însă se îndoieşte, cine nu are încredere nu va primi nimic (Iacov 1, 6). Dar încrederea nu este potrivnică smereniei, ci dimpotrivă e soata ei de totdeauna; pentru că fără de încredere, smerenia este făţărnicie; şi încrederea fără smerenie este îndrăzneală neîngăduită.
Care este cel mai potrivit timp pentru rugăciune?

Timpul potrivit pentru rugăciune este, la drept vorbind, viaţa omului întreagă; pentru că aşa cere Însuşi Mântuitorul Hristos: „Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă" (Luca 21, 36). Viaţa trăită cu adevărat creştineşte împlineşte acest îndemn; pentru că toate câte gândim, grăim şi facem cu mintea luminată de dreptate şi însufleţită de dragoste, tot rugăciune este. Fericitul Augustin zice: «Prin credinţă, nădejde şi dragoste, dorinţa fiind necontenită, ne rugăm neîncetat» .

De bună seamă noi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în toată clipa, deci să ne rugăm Lui totdeauna, dar mai ales dimineaţa, la amiază şi seara, înainte şi după mâncare şi când auzim bătând toaca şi clopotele bisericii.

1. Dimineaţa, la scularea din somn, să ne rugăm lui Dumnezeu mulţumindu-I că ne-a ocrotit peste noapte; apoi să-L rugăm să ne păzească şi în timpul zilei de toată reaua întâmplare şi de păcat, şi să binecuvânteze munca ce urmează să o facem. Dimineaţă, îndată ce ne-am sculat din pat, pe nemâncate, să facem rugăciunea stând în picioare sau în genunchi, după cum ne vine mai bine; o începem cu trei metanii mari şi mai facem metanii mari şi când ne rugăm pentru părinţi, fraţi etc. Ziua este ca o viaţă în prescurtare: dimineaţa e naşterea şi copilaria; primele ceasuri ale zilei sunt tinereţea; amiaza şi după amiaza, bărbăţia, care se apleacă puţin câte puţin, până când cade seara peste anii încărunţiţi ai bătrâneţii zilei. Când mă trezesc din somn e ca şi cum aş fi ieşit din noianul somnului pentru o nouă zidire şi încep viaţa pentru o altă zi. Cea dintâi clipă a acestui nou început creştinul o închină lui Dumnezeu, cerându-I binecuvântare. Israeliţii în pustie aflau mană numai dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, iar noi dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu de ne vom ruga Lui dimineaţa la răsăritul soarelui (Int. Sol. 16, 28). Dimineaţa e timpul cel mai prielnic pentru rugăciune: „Dimineaţa vei auzi glasul meu" (Ps. 5, 3); adică glasul rugăciunii de dimineaţă, pe care trebuie să-l facem auzit de îndată ce ne sculăm din somn. «înainte de a vă spăla, curăţiţi-vă inimile alergând la rugăciune», îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi[21].

2. La amiază. Un păgân, împăratul Filip al Macedoniei, pusese pe un rob să-i spună în fiecare dimineaţă: „Filipe, aminteşte-ţi că eşti om!" A fi om, nu după înţelesul păgân, ci după credinţa ce o mărturisim, adică creştin, înseamnă că trebuie să-ţi aduci aminte că soseşte sorocul de la amiază, ora douăsprezece; ora în care Iisus a fost răstignit pe cruce; opreşte-te, conteneşte-ţi tot zbuciumul. Dacă la această ora eşti atât de cuprins de nevoile vieţii, încât vremea nu-ţi îngăduie să stai mai mult de vorbă cu Dumnezeu, o rugăciune scurtă, făcută din inimă, cu toată căldura, să răscumpere graba şi lipsa unei rugăciuni mai îndelungate.

3. Seara, să mulţumim lui Dumnezeu pentru bunătăţile primite în timpul zilei, rugându- L să ne ierte greşelile făcute peste zi şi să ne ocrotească şi în timpul nopţii. Mântuitorul prelungea adesea rugăciunea de seară până târziu în noapte. Moartea îşi trimite solia de cele mai multe ori noaptea, ca să cheme la divanul de judecată al lui Dumnezeu; de aceea rugăciunea de seară grăieşte, în adevăr, despre moartea zilei, dar şi despre cele ale morţii noastre. Astfel, rugăciunea de seară e prilejul de cercetare a cugetului, pentru ajungerea la o desăvârşită pocăinţă. Cerceteze-se tot creştinul în fiecare seară, nu numai de câştigul material, de peste zi, ci şi de cum s-a îngrijit de folosul sufletului său.

4. Înainte şi după amiază să mulţumim lui Dumnezeu pentru hrana pe care El ne-a dat-o şi să-L rugăm să ne ferească de păcatul îmbuibării. Mântuitorul mulţumeşte Părintelui ceresc înainte şi după masă (Matei 15, 36). Daniil în groapa cu lei a mulţumit îndată pentru hrana ce i s-a trimis prin îngeri. „Cândvei mânca şi te vei sătura", zice Moise, „ia amninte de tine, să nu se ademenească inima ta şi să uiţi de Dumnezeu" (Deut. 11, 11-12).

Când ne cheamă la rugăciune toaca şi clopotele bisericii?

Toaca şi clopotele bisericii ne vestesc de rugăciune de mai multe ori pe zi, mai ales în Păresimi, dar trei momente sunt mai însemnate: dimineaţa, la începutul Utreniei şi al Sfintei Liturghii; iar după amiaza, sub seară, la începutul Ceasului al nouălea cu Vecernia. De asemenea, ne mai cheamă când se întâmplă să moară vreun creştin, sau când este dus cel mort la mormânt.

Când auzim clopotele bisericii chemându-ne la rugăciune, dacă nu putem să mergem la biserică, se cuvine, totuşi, să lăsăm toate de o parte şi să facem o rugăciune. Căci «cel ce se roagă odată cu Biserica, se roagă în felul cel mai folositor», spune Fericitul Augustin. Clopotul, tovarăş de viaţă al creştinului, ia parte şi la întristări. El vesteşte pe creştini de moartea vreunuia dintre ei, îndemnându-i să se roage pentru sufletul celui răposat; şi în dăngănit de clopot petrecem la locaşul cel de veci pe cei răposaţi în Domnul.

Când trebui să mai facem rugăciuni?

Trebuie să ne mai rugăm în nevoi, în ispite, înainte de orice lucrare mai de seamă şi când ne simţim împinşi în chip deosebit la rugăciune.

  1. Dumnezeu ne îndeamnă să ne rugăm, atunci când suntem cuprinşi de nevoi: „Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preamări" (Ps. 49, 16). Apostolii s-au rugat în corabie, fiind ameninţaţi de furtună, şi creştinii s-au rugat pentru Sfântul Apostol Petru când acesta era în temniţă (Fapte 12, 5).
  2. Mântuitorul ne porunceşte să ne rugăm atunci când suntem bântuiţi de ispite: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Matei 26, 41).
  3. Când avem de făcut lucruri însemnate, să le începem cu rugăciune. „Cere de la El (Domnul) ca să îndrepteze căile tale" zice Tobit (4, 20, Vulgata). Iisus Hristos S-a rugat înainte şi după ce i-a ales Apostolii (Luca 6, 12), înainte de învierea lui Lazăr (Ioan 11, 41) şi înainte de sfintele Sale patimi, în grădina Ghetsimani (Luca 22, 41-42). Sfinţii Apostoli s-au rugat înainte de alegerea lui Matia (Fapte 1, 24) şi Sfântul Apostol Petru, înainte de a învia pe Tavita (Fapte 9, 40). Fericitul Ieronim cere încă şi mai mult: «Când ieşim din casă, zice el, să ne întrarmăm cu rugăciunea şi când ne-am înapoiat să ne rugăm înainte de a sta jos».
În ce loc putem să ne rugăm?

în ce priveşte locul unde trebuie să facem rugăciunea, este de ştiut că pentru cel ce se roagă bine, orice loc este potrivit: „In tot locul tămâie se aduce numelui Meu" (Mal. l, 11) şi „Voiesc dar ca să se roage bărbaţii în tot locul" (I Tim. 2, 8). Mântuitorul Se ruga în templu şi în sinagogă, în loc pustiu şi în munţi, în foişor şi în grădina Măslinilor, pe cruce şi în alte locuri. Iacob Patriarhul îşi făcea rugăciunea pe câmp. Daniil Proorocul, în groapa cu lei, Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila, în temniţă, unde culcaţi şi încătuşaţi în lanţuri au zguduit închisoarea din temelii (Fapte 16, 25-26). Dumnezeu primeşte să I se grăiască în tot locul (Fapte 17, 24), după cum aminteşte Mântuitorul femeii samarinence (Ioan 4, 23). Deci ne putem ruga oriunde. Dumnezeu nu ţine seama de nici un fel de loc, pentru că El cere doar inimă cucernică.

Dar nu este oare vreun loc hotărât pentru rugăciune?

Da, este un asemenea loc, hărăzit numai rugăciunii, este biserica, sau casa lui Dumnezeu: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema" (Matei 21, 13).

Domnul nostru Iisus Hristos Se duce să Se roage în templu şi în sinagogă, iar creştinii în vremea prigoanelor se duceau în peşteri, la casele lor de rugăciune, chiar cu primejdia vieţii lor. Rugăciunea făcută în biserică, în loc sfinţit, unde tot ce ne înconjoară ne îndeamnă la uitarea grijilor zilnice şi la evlavie, are mai multă putere. Rugăciunile făcute în biserică sunt negreşit mai bine primite, fiindcă aici nu suntem singuri. Sfinţii, ale căror icoane sunt zugrăvite pe pereţi, ne întovărăşesc în rugăciune şi duc la picioarele Celui Prea înalt rugile noastre (Apoc. 5, 8; 8, 4). Aici «şi puterile îngereşti sunt de faţă la adunările credincioşilor şi e de faţă însăşi puterea Domnului şi Mântuitorului nostru şi, pe lângă aceasta, şi duhul Sfinţilor şi cred că şi al celor mai de demult adormiţi, precum şi desigur al acelora care mai sunt încă în viaţă...»[22], Biserica este locul de rugăciune căruia i se potriveşte, fără îndoială, făgăduinţa Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20). Deci, cei ce zic că nu este nevoie să mergem să ne rugăm în biserică, deoarece lumea întreagă este Biserica lui Dumnezeu, nu numai că greşesc, dar nici nu ştiu ce este rugăciunea. Pentru că cel de bună credinţa nu se roagă numai în biserică, ci se roagă mult şi stăruitor şi în alt loc, unul ca acela se va duce negreşit şi la biserică.

Dar despre singurătate, ca loc de rugăciune, ce se poate spune?

În adevăr şi singurătatea este un loc foarte prielnic pentru rugăciune. Sfinţii din pustie, mari Dascăli ai rugăciunii, s-au rugat mai mult şi mai ales în singurătate, după pilda dată de Însuşi Mântuitorul, Care de multe ori Se rugă în locuri singuratice, în pustie (Luca 5, 16), în munţi şi mai ales în muntele Măslinilor (Luca 22, 39). Singurătatea însă nu înseamnă numaidecât pustie, ci şi loc retras, o încăpere unde să poţi face rugăciunea în linişte. Despre un asemenea loc grăieşte Evanghelia când zice: „Tu însă când te rogi intră în cămara ta şi închizând uşa ta roagă-te Tatălui..." (Matei 6, 6). În singurătate, adică la o parte de tulburărea lumii, rugăciunea se poate face mai bine. Peştele scapă de mreaja pescarului aşcunzându-se în gropile cele mai ferite; aşa şi omul care vrea să scape, când se roagă, de ispitele satanei, să fugă în singurătate, zice Sfântul Efrem Sirul.

Ce trebuie să cerem de la Dumnezeu în rugăciune?

în rugăciunile noastre către Dumnezeu, trebuie să cerem mai întâi cele ce adaugă măririi Sale şi ajută mântuirii sufletelor noastre.

- Să cerem cele ce sporesc mărirea lui Dumnezeu şi ajuta mântuirii sufletelor noastre: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate (adică mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea) se vor adăuga vouă" (Matei 6, 33). Sau, cu alte cuvinte: «Cereţi în rugăciunile voastre ca să obţineţi lucruri cereşti şi netrecătoare, pentru că primindu-le ca atare să moşteniţi împărăţia cerului şi să vă bucuraţi de cele mai mari bunuri. Iar cele pământeşti şi mici de care aveţi nevoie pentru trebuinţele trupului, vi le va da Tatăl pe deasupra, în măsura trebuitoare» . «Cereţi bunătăţile viitoare şi veţi primi bunătăţile de acum. Nu doriţi lucrurile de aici, că le veţi avea negreşit» . Cel ce caută bunătăţi cereşti dobândeşte negreşit şi pe cele pământeşti. împăratul Solomon a cerut înţelepciune, spre a cârmui bine poporul Israil, iar Dumnezeu i-a dat nu numai înţelepciune, ci şi prisos de bunătăţi pământeşti (III Regi 3, 11­13). Deci trebuie să ne rugăm pentru cele trebuincioase vieţii, atât pentru noi, cât şi pentru alţii, dar să ţinem seama ca nu cumva să cerem lucruri care să privească relele noastre înclinări, că Dumnezeu nu ascultă asemenea rugăciuni (Iacov 4, 3). Cine cere lui Dumnezeu bogaţie, dregătorii, slavă deşartă ori altele de acest fel, nu caută mărirea lui Dumnezeu, ci lucruri trecătoare; acela înjoseşte pe Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul, la treapta de slujitor al poftelor lui, al zgârceniei lui, al vieţii lui desfrânate. Cum ar putea să-l asculte Dumnezeu[23].

- «Să nu cerem de la Dumnezeu ce vrem noi, ci ce vrea El» .



[1]    Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în „Filocalia", vol. I, p. 80, trad. de Pr. Dr. D. Stăniloae, Sibiu, 1946; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatică, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1938, cartea III, cap. XXlV, p. 223.

[2]    Tertulian, De corona militis, c. 3, Migne, P. L., II, col. 99.

[3]    Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, cap. VI, 3, p.135, Iordachescu, Ia şi, 1932.

[4]    Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 257.

^ Ibidem, p. 258.

[6]    Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 256.

[7]    Octoihul, Fericirile din Duminica, Glas 8.

[8]    Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV, c. 14, op. cit., p. 115.

[9]    Sf. Vasile cel Mare, De Spiritu Sancto, cap. 27, 66, Migne, P. G., XLII, col. 192.

[10]   Canonul 90 al Sinodului VI Ecumenic.

[11]   Sfânta Litrughie a Sf. Ioan Gură de Aur.

[12]   Idem, Confessiones-Mărturisiri, V, 8, trad. Prof. dr. N. Barbu, Edit. Institutului Biblic, Bucure şti, 1985, p. 124.

[13]   Sf. Efrem Sirul, Cuvânt pentru rugăciune, în Cuvinte şi învăţături, trad. rom. M-rea, Neamţu, 1823, vol. III, p. 530-531.

[14]   Nichita Stetatos, Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, ed. Irene Hausherr, în „Orientalia christiana", vol. VII, Roma, 1928, c. 69, p. 95.

[15]  Ibidem.

[16]   Fer. Augustin, Cuvântarea LXXX (De Oratione), op. cit., vol. II, p. 43 si 50.

[17]   Evagrie Monahul, op. cit., p. 93.

[18]  Evagrie Monahul; op. cit., p. 79.

[19]  Evagrie Monahul, op. cit., p. 88.

[20]  Ibidem, p. 82.

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, Coment. Psalm. V, op. cit., p. 546. 132

[22]   Origen, Despre rugăciune, XXXI, 5, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, în „Părinţi şi Scriitori bisericeşti" vol. 7, Edit. Institutului Biblic, Bucureşti, 1982, p. 286.

[23]   Idem, Omilia a XIX-a la Matei, op. cit., vol. III, p. 167.

 

 

 

BISERICA - LĂCAȘ DE RUGĂCIUNE PUBLICĂ

Text din: Învățătură de credință creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996

Ce întelegem prin rugăciunea obştească sau rugăciunea Bisericii?

Prin rugăciunea obştească sau rugăciunea Bisericii se înţelege acel fel de rugăciune făcută în numele Bisericii din porunca ei, potrivit năzuinţelor ei şi după rânduieli întocmite de ea.

Spre deosebire de rugăciunea părţiculară, pe care fiecare o poate aduce lui Dumnezeu, Biserica are rugăciune comuna (obştească), adică la care iau parte toţi credincioşii.

Care sunt foloasele acestui fel de rugăciune?

Rugăciunea Bisericii, adică rugăciunea obştească, care se săvârşeşte de Biserică prin preoţii ei, este de un folos nepreţuit. Unindu-ne la rugăciune toţi credincioşii, în biserică, avem nădejdea neclintită ca Mântuitorul este în mijlocul nostru, rugându-Se pentru noi şi cu noi, după cum a făgăduit: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru de care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Ca unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 19-20). Pe de altă parte, acest fel de rugăciune mărturiseşte dragostea care uneşte inimile credincioşilor şi dă sfântei slujbe o înfăţişare mai sărbătorească. Ea este semnul văzut al unirii, care face din toţi fiii Bisericii un singur trup, dând mai multă putere şi mai mare lucrare rugăciunilor, fiindcă râvna unora împlineşte lipsurile altora. Credincioşii adunaţi în biserică la rugăciune arată unii faţă de alţii mai multă dragoste, prin pilda de adâncă cinstire ce o dau sfântei slujbe. în sfârşit, adunarea laolaltă pentru rugăciune a creştinilor seamană cu o tabară de luptă gata să înfrunte cu bărbăţie năvala iadului.

Ce este Biserica, privită ca locaş de rugăciune?

Biserica este locaşul sfânt, obştesc (public) în care se preamăreşte Dumnezeu, se săvârşeşte Taina Sfintei Jertfe a lui Hristos si în care se adună credincioşii spre a se împărtăşi din darurile şi adevărurile mântuirii, prin slujirile rânduite de Domnul nostru Iisus Hristos.

Dumnezeu nu a îngăduit evreilor să aibă alt templu afară de cel din Ierusalim, adică numai unul singur, din pricina înclinării spre închinarea la idoli. Nu tot aşa se petrece lucrul cu creştinii care, îndată ce se adună mai mulţi la un loc şi vor să-şi tocmească viaţa potrivit legii creştine, zidesc în mijlocul său în preajma aşezării lor si o biserică. Aceasta este «casa lui Dumnezeu, lăcaş sfânt, casă de rugăciune, pe pământ, în care locuieşte Cel ce este mai presus de cer, Dumnezeu; - lăcaş care închipuieşte răstignirea, îngroparea şi învierea lui Hristos» .

Care sunt începuturile rugăciunii obşteşti? Unde se adunau cei dintâi creştini ca să săvârşească Taina Sfintei Jertfe a lui Hristos?

Sfinţii Apostoli si cei dintâi creştini se adunau, la început, să săvîrşească Taina Sfintei Jertfe a lui Hristos în casa unuia dintre ei, iar mai târziu, în biserici anume zidite.

  1. Faptele Apostolilor vorbesc de mai multe ori despre cele dintâi adunări ale creştinilor din Ierusalim (Fapte 2, 46 s.u.). De bună seamă, casa în care Iisus Hristos a săvârşit Cina cea de Taină (Matei 26, 26) şi cea în care se găseau Sfinţii Apostoli cu Maica Domnului adunaţi în ziua Cincizecimii (Fapte 1, 13-14; 2, 1-3) au slujit drept model după care s-au zidit celelalte. Foişorul, în care Mântuitorul a săvârşit Cina cea de Taină, era o încăpere mare, iar camera în care se aflau adunaţi Sfinţii Apostoli, când S-a pogorât Sfântul Duh, era o încăpere la catul întâi al unei case: Acestea sunt cele dintâi biserici creştine. Asemenea biserici prin case aflăm în Troa, la catul al treilea al unei case (Fapte 20, 6-9); la Roma, în casa negustorilor creştini Acvila şi Priscila (Rom.16, 6); la Colose, în casa lui Nimfan (Col. 4, 15); în casa lui Filimon (Filimon 1, 2) şi altele.
  2. Pe măsură ce credinţa creştină se răspândea, se ridicau însă în, localităţile în care se aflau mulţi creştini şi biserici anume zidite (Fapte 11, 26). în veacul al doilea se zidesc biserici mai pretutindeni. Multe din ele au scăpat nedărâmate de prigoane şi, după mărturisirea Sfântului Iustin (t 163), într-unul din aceste locaşuri se adunau creştinii Duminica dimineaţa. Acolo însă unde prigoana era fără îndurare, creştinii îşi făceau locaşuri pentru rugăciune şi pentru săvârşirea Sfintei Liturghii La mormintele Sfinţilor Mucenici, în peşteri şi în catacombe. De aici a rămas obiceiul de a se zidi biserici pe mormintele Sfinţilor Mucenici şi, unde nu se află asemenea morminte, să se aşeze sfânte moaşte în piciorul Sfintei Mese din altarul bisericii.
  3. Pe ce vreme se adunau creştinii la rugăciunea Bisericii din timpul prigoanelor şi cu ce luminau locaşurile de rugăciune?

Pe vremea prigoanelor, ca şi în timpul Sfinţilor Apostoli, creştinii se adunau la Sfânta Liturghie unii în zorii zilei[1], alţii în liniştea nopţii, iar locaşurile în care se adunau erau luminate cu lumânari.

Încăperea în care ţinea Sfântul Apostol Pavel adunarea la Troa era luminată cu multe făclii (Fapte 20, 8). Adunările din catacombe şi din peşteri vor fi fost luminate negreşit cu lumânări, pentru că, pe lângă candela cu untdelemn, luminatul cu lumânări era cel mai obişnuit în vremea aceea. Biserica a păstrat până astăzi luminatul cu lumânari, pe lânga candelele cu untdelemn, în biserici, la Sfintele Slujbe; şi între puţinele lucruri îngăduite să stea pe Sfânta Masa în altar, se afla, neapărat, cel puţin o lumânare, care se aprinde când se slujeşte Sfânta Liturghie. Lumânarea aceasta din ceară curată înseamnă darul Sfântului Duh pe care îl primim în timpul Sfintei Liturghii şi al Jertfei care se aduce pentru toţi[2]. Ea închipuie şi pe Dumnezeu-Omul, izvorul vieţii şi al luminii, Care ne-a luminat prin Evanghelia Sa.

După ce au încetat prigoanele şi Biserica a dobândit pacea, unde s-a slujit Sfânta Liturghie?

După ce prigoanele au încetat şi Biserica a dobândit pacea, adică din vremea împăratului Constantin cel Mare (313) si până astăzi, Sfânta Liturghie se slujeşte în chip obişnuit numai în biserici anume zidite, pe o Sfânta Masa (sau Jertfelnic) aşezată în mijlocul Altarului.

Drepţii din Vechiul Testament făceau altarul de jertfă dintr-o grămadă de pietre (Ies. 20, 25-26). Noe a făcut unul când a ieşit din corabie şi tot aşa au făcut şi Avraam, Isaac, Iacov şi Moise în felurite împrejurări. În templul din Ierusalim erau două altare: unul al arderilor de tot, aşezat în tinda templului, altul, pentru ars tămâie, aşezat în Sfânta.

Unde se zideşte de obicei o biserică?

O biserică se zideşte de obicei pe un loc mai înalt în mijlocul parohiei.

l. În Vechiul Testament, Dumnezeu Se descoperă pe munţi; Mântuitorul S-a rugat pe munte; pe munte era zidit templul din Ierusalim, aceasta preînchipuire a Bisericii creştine, care, după cuvântul Domnului Hristos, se cuvine să se zidească pe piatră (Matei 16, 18). Locurile înalte îndeamnă îndeosebi la rugăciune; pe ele te afli departe de vuietul lumii; zgomotul pătrunde mai anevoie şi te simţi mai aproape de Dumnezeu. Iisus însuşi S-a dat pe Sine jertfă pe muntele Golgota. Locul cel mai înalt aminteşte că Biserica este cetatea din vârful muntelui (Matei 5, 14); este noul Ierusalim, pe care Sfântul Ioan Evanghelistul l-a văzut pogorându-se din cer (Apoc. 21,10). Când biserica se află zidită în mijlocul parohiei, ne dă să înţelegem şi ne aminteşte că Bunul Păstor stă necontenit în mijlocul turmei Sale celei cuvântatoare, sub chipul Sfintei Împărtăşanii ce se păstrează în biserică pe Sfânta Masa, în Altar. De aceea ne şi închinăm ori de câte ori trecem pe lânga o biserică.

Biserica, locaş de rugăciune, se mai numeşte «casa lui Dumnezeu»[3], iar după nevoile pe care le slujeşte se numeşte biserica Parohială, în care se îmbisericesc creştinii dintr-o parohie; biserica de cimitir, în care se fac slujbele de pomenire a morţilor; biserica mânăstirească, în care se îmbisericesc călugării dintr-o mânăstire, şi episcopie (ori mitropolie), căreia în vremurile mai noi i se zice catedrală, în care se află scaunul arhieresc al chiriarhului unei eparhii.

Cum este întocmită o biserică pe dinafară?

O biserica este întocmită pe dinafară ca şi pe dinăuntru, încât să ne îndemne cât mai mult la rugăciune şi evlavie.

Pe dinafară, de obicei, biserica este înaltă şi mai impunătoare pentru că ea este locaşul Celui Preaînalt. Este totdeauna cu altarul îndreptat spre Răsărit[4], adică spre Soarele cel duhovnicesc, Care este Hristos, „lumina lumii", ce vine de la Răsărit. Are de obicei o turlă care, ca un deget ridicat în sus, arata partea cerească şi parcă zice: „Cele de sus căutaţi" (Col. 3, 1). În turlă se aşază toaca şi clopotele, care cheamă la rugăciune şi cu sunetul lor de sărbătoare dau praznicelor noastre o şi mai mare strălucire. În vârful turlei stă crucea, arătând că în biserică se preamăreşte Hristos Cel răstignit, Care a împăcat cerul cu pământul.

Câte părţi are o biserică şi cum este împodobită pe dinăuntru?

De obicei o biserică trebuie să aibă trei părţi: nartică (nartex) sau pronaos, naos (naie) şi altar. Unele biserici au în faţă câte un pridvor cu arcuri deschise, sprijinite pe stâlpi de piatră împodobiţi cu frumoase sculpturi.

1. Nartica sau pronaosul este încăperea în care în vremea veche stăteau catehumenii (cei care se pregăteau de botez). În vremurile mai noi aici stăteau femeile. Aici se păstrează vasul în care se botează pruncii (colimvitra); iar în biserica de mânăstire aici se face slujba Litiei de la Vecernie, a înmormântarii călugărilor şi altele. Din nartică se pătrunde în naos.

2.   Naosul (nava) sau «biserica cea din faţă altarului arată lumea văzută şi cerul cel văzut» . Aici stau creştinii la rugăciune; el este corabia în care credincioşii plutesc pe valurile vieţii şi se mântuiesc de primejdiile lor, precum pe Noe corabia l-a izbăvit de înecul potopului. El închipuie corabia ce duce în patria cerească pe creştini, călători pe acest pământ. Naosul este despărţit de altar printr-un perete de lemn, ori de zid împodobit cu maiestrite sculpturi poleite cu aur şi cu icoane frumos zugrăvite. Acest perete se cheamă catapeteasmă (tâmplă sau iconostas) şi înseamnă «osebirea celor văzute de cele nevăzute» . Pe catapeteasmă icoanele sunt aşezate într-o anumită ordine: în rândul întâi sunt aşezate marile icoane de o parte şi de alta a uşilor împărăteşti: la dreapta icoana Mântuitorului şi a hramului bisericii, iar la stânga a Maicii Domnului şi a unui ierarh (Sfântul Nicolae sau altul). Deasupra acestora, se afla icoanele celor 12 praznice împărăteşti; în rândul următor sunt icoanele Sfinţilor Apostoli, având la mijloc icoana Mântuitorul ca arhiereu şi împărat. în rândul al patrulea vin icoanele proorocilor, având la mijloc pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe, obiectul prezicerilor profeţiilor din Vechiul Testament, iar în rândul al cincilea sus, în vîrful catapetesmei, stă Sfânta Cruce, cu chipul lui Iisus răstignit, având de o parte pe Maica Domnului şi de alta pe Sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul. în faţa catapetesmei atârnă frumoase candele. La oarecare depărtare de catapeteasmă se află unul sau două iconostase (tetrapod), pe care stă icoana învierii Domnului, în zilele de Duminică, iar în celelalte sărbători, icoanele praznicelor.

3.  Altarul este încăperea în care se intră prin cele trei uşi făcute în catapeteasmă. Uşa de la mijloc, în două canaturi, poartă numirea de uşi împărăteşti, având zugrăvită icoana Bunei- Vestiri, începutul mântuirii noastre, şi amintind că prin întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul s-a deschis oamenilor cerul. Prin aceste uşi intră şi ies numai arhiereul şi preoţii în timpul slujirii Sfintei Liturghii şi a celor şapte Laude. Cele două uşi laterale pe care sunt zugrăvite icoanele arhanghelilor Mihail şi Gavriil, sau ale unor diaconi, slujesc să intre şi să iasă diaconii şi ceilalţi slujitori ai Bisericii. Icoanele celor doi arhangheli amintesc că acolo unde tronează Dumnezeu, se cuvine a intra cu evlavie şi cu curăţie îngerească.

Ce este Altarul bisericii şi ce înseamnă el?

Altarul este partea cea mai sfântă a bisericii şi închipuie cerescul cort, unde sunt adunările îngerilor şi odihna sfinţilor[5], «şi îl avem ca alt cer»[6].

Cum este întocmit Altarul?

Altarul este astfel întocmit încât să răspundă la slujirea Sfintei şi înfricoşatei Jertfe fără de sânge, ce se aduce aici ori de câte ori se slujeşte Sfânta Liturghie.

1. în mijlocul altarului se afla Sfânta Masa (prestolul) sau Jertfelnicul. Pe ea se aduce Sfânta Jertfa cea fără de sânge a Noului Testament şi pe ea petrece mijlocind pentru noi Iisus Hristos, în Sfânta împărtăşanie. De aceea, locul cel mai sfânt dintr-o biserică este Sfânta Masă şi, deoarece Sfânta Jertfă cea fără de sânge este miezul Sfintei Liturghii, Sfinta Masă nu poate lipsi de la nici o biserică. Ea este icoana mormântului lui Iisus Hristos, închipuirea Cinei celei de Taină, a crucii şi a răstignirii lui Hristos, icoana scaunului pe care şade Mielul dumnezeiesc (Apoc. 5, 6) şi sub care sufletele drepţilor ucişi pentru Cuvântul lui Dumnezeu aşteaptă preamărirea (Apoc. 6, 9)[7].

Sfânta Masă se face din piatră, deoarece închipuie mormântul de piatră al lui Hristos, „piatra cea din capul unghiului" (Ps. 117, 22), şi este în patru colţuri, «închipuind cele patru părţi ale lumii şi din ea se hrănesc cele patru margini ale lumii»[8]. Ea este acoperită întâi cu o pânză albă, ţesută din in, numită cămaşă, care închipuie giulgiul cel de pe dumnezeiescul Trup al Celui ce a murit pentru noi; apoi deasupra vine o altă acoperitoare numită îmbrăcămintea mesei, făcută dintr-o ţesătură mai luminată, care închipuie veşmintele Mântuitorului cele strălucitoare ca lumina (Matei 17, 2) şi este mărirea lui Dumnezeu[9]. în piciorul Sfântei Mese se aşază părticele din Sfintele Moaşte, obicei păstrat de pe vremea când bisericile se zideau pe mormintele sfinţilor mucenici, rânduială întărită de Sfintele Sinoade[10]

Ce se afla pe Sfânta Masă?

Pe Sfânta Masă trebuie să se afle Antimisul, Evanghelia, o cruce, un sfeşnic cu lumânare şi un chivot pentru păstrat Sfânta Cuminecătură, Dumnezeiescul Trup şi Sânge al Mântuitorului noastru Iisus Hristos.

  1. Antimisul este o năframă în patru laturi, ţesută din in ori din mătase, pe care se află întipărită icoana punerii în mormânt a Mântuitorului. în cusătura Antimisului se aşază Sfinte Moaşte, pentru că pe el se slujeşte Sfânta Liturghie. Când nu se face slujba, Antimisul stă pe Sfânta Masă împăturit într-o învelitoare care închipuie năframa ce acoperea dumnezeiescul cap al lui Hristos în mormânt. Obârşia Antimisului vine din vremea marilor prigoane împotriva creştinilor. Atunci, spre a feri Sfintele Daruri să fie pângărite de păgânii care năvăleau în biserici în timpul Sfintei Liturghii, preoţii înfăşurau Sfintele Daruri într-o pânză sfinţită şi, fugind cu ele într-un loc ferit, continuau slujba Sfintei Liturghii, întreruptă de navala păgânilor. Şi azi, de s-ar întâmpla să ia foc biserica, în timpul Sfintei Liturghii, preotul slujitor poate, dacă e nevoie, să înfăşoare sfântele vase, Potirul şi Discul, în Antimis şi să le ducă într-un loc potrivit, unde să ispravească de slujit Sfânta Liturghie, Antimisul servindu-i de Masă sfântă. Antimisul nu poate lipsi de pe nici o Sfântă Masă din bisericile în care se slujeşte Sfânta Liturghie. Fără el nu se poate face Sfânta Liturghie. în împrejurări deosebite, ca de pildă în război, pe câmpul de luptă, se poate face Sfânta Liturghie în orice loc potrivit, dacă avem Antimis.
  2. Sfânta Evanghelie, legea cea nouă, închipuind pe Hristos, stă de-a pururi pe Sfânta Masă, pe Antimis. Aici se mai află o cruce, pentru că pe Sfânta Masa se înnoieşte necontenit dumnezeiasca Jertfă de pe Golgota; una sau mai multe lumânări de ceară, care ard în vremea sfântelor slujbe, şi un chivot, în care se păstrează Sfânta împărtăşanie pentru grabnica împărtăşire a celor bolnavi, ce nu pot veni la Sfânta Liturghie. Pentru aceasta arde în altar pururea o candelă, atârnată deasupra Sfintei Mese, arătând ca „LuminaLumii" (Ioan 8, 12) se află pe Sfânta Masă.

În afară de Sfânta Masă, ce alte lucruri deosebite se mai află în altar?

Se mai află proscomidiarul, scaunul cel de sus şi diaconiconul. Proscomidiarul este o mică masă prinsă în scobitura din zidul din partea de miazănoapte a Altarului. Pe această măsuţă se pregăteşte din pâine şi vin Sfânta Taina a Jertfei celei fără de sânge de la Sfânta Liturghie. Proscomidiarul închipuie peştera din Betleem în care S-a născut Hristos şi ieslea în care S-a culcat[11]. Scaunul cel de sus se află în spatele Altarului; pe el stă arhiereul în timpul citirii Apostolului, închipuind pe Hristos, marele Arhiereu. Diaconiconul e ca şi proscomidiarul o încăpere în partea de miazăzi a Altarului şi numai la bisericile mai mari. în el se păstrează sfântele vase şi odăjdii ale bisericii, date în grija diaconilor.

Care este cea mai frumoasă podoabă a unei biserici?

Cea mai aleasă şi mai mişcătoare podoabă a unei biserici este pictura, dacă biserica este zugrăvită peste tot după rânduială.

Biserica pe dinăuntru este împodobită cu sfeşnice, cu policandre şi cu o candelă pentru luminat. Ele sunt lucrate din metale preţioase; totuşi, cea mai aleasă podoabă este pictura.

într-o biserică pereţii sunt acoperiţi pe dinăuntru, uneori şi pe dinafără, din altar şi până în pridvor, cu icoane - după rânduiala iconografică.

Ce este târnosirea unei biserici şi cum se face?

După ce o biserică a fost terminată de zidit şi înzestrată cu tot ce trebuie pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, este chemat chiriarhul locului ca să o târnosească (sfinţească) pentru slujirea Sfintei Liturghii.

Târnosirea unei biserici este unul din cele mai sărbătoreşti praznice ce se pot face într-o parohie. Ea este preînchipuită în Vechiul Testament: Moise târnoseşte, după porunca lui Dumnezeu, cortul sfânt (Ies. 40, 9), iar Solomon, templul din Ierusalim (III Regi 8). Numai chiriarhul locului sau un preot anume împuternicit de el poate târnosi o biserică.

Momentele cele mai de seamă ale sfântei slujbe de târnosire sunt acestea: în ajunul zilei hotărâte pentru târnosire, arhiereul merge, la vremea vecerniei, de aşază Sfintele Moaşte ce vor fi puse a doua zi în Sfânta Masă a bisericii noi, pe masa Proscomidiei din vechea biserică, unde rămân până dimineaţă zilei următoare. În acea dimineaţă, arhiereul ridică Sfintele Moaşte şi le aduce la biserica nouă cu mare Litie. Aici se află pregătite cele trebuincioase târnosirii: apă sfinţită, mirodenii, apă caldă, burete de şters, îmbrăcăminte pentru Sfânta Masă şi altele. După ce se îmbracă în toate odăjdiile, arhiereul pune un preot să fiarbă mirodeniile, apoi dă binecuvântare de începere a sfântei slujbe a târnosirii. După rugăciunile începătoare, ridică Sfintele Moaşte şi iese afără din biserică, însoţit de preoţi şi de tot poporul, la înconjurarea de trei ori a bisericii. Înconjurarea de trei ori înseamnă că acest sfânt locaş va fi închinat lui Dumnezeu, Cel în trei Ipostasuri. La cele trei înconjurări se fac trei opriri, se citesc trei Evanghelii şi diferite rugăciuni, apoi se unge cu Sfintul Mir biserica, în trei locuri din afără. În timpul înconjurării se trag toate clopotele bisericii, un preot stropeşte cu apă sfinţită pereţii, cântăreţii căntă troparele înnoirii şi pe lângă ziduri ard lumânări şi tămâie. După a treia înconjurare, arhiereul se opreşte la uşa de intrare, închisă pe dinăuntru, face o rugăciune şi rosteşte de trei ori cu glas tare versetul din Psalmul 23, 7: „Ridicaţi căpetenii porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra împăratul slavei", iar un preot dinăuntru, care ţine uşa închisă, întreabă de trei ori, cu versetul următor (8) al aceluiaşi psalm: „Cine este acesta împăratul slavei?" După aceste întrebări şi răspunsuri, uşa se deschide şi arhiereul cu toţi credincioşii pătrund în biserică, intră în Altar şi aşază Sfintele Moaşte în scobitura făcută special în Sfânta Masă, acoperindu-le cu mirodenii. Mirodeniile închipuie miresmele cu care a fost uns în mormânt trupul Mântuitorului, fiindcă Sfânta Masă închipuie mormântul Domnului nostru Iisus Hristos. Deasupra se aşază o lespede de piatră cioplită şi bine lustruită, care se spală cu apă caldă şi cu săpun, se şterge bine cu buretele, se udă cu apă de trandafiri şi apoi se unge cu Sfânt Mir. Ungerea cu Sfânt Mir este lucrarea cea mai de seamă a târnosirii, pentru că, după cum spune Sfântul Dionisie Areopagitul, «prin vărsarea Sfântului Mir se îndeplineşte sfinţirea cea sfântă a dumnezeiescului altar»[12]. După ungerea cu Sfântul Mir, se lipesc în cele patru colţuri ale Sfintei Mese icoanele celor patru Evanghelişti, deoarece Sfânta Masă închipuie toată Biserica, adunată de la cele patru margini ale lumii, prin propovăduirea Evangheliei[13], se îmbracă cu cele două acoperăminte şi deasupra se aşază Antimisul şi celelalte lucruri sfânte ce trebuie să stea pe Sfânta Masă. Apoi arhiereul înseamnă cruciş cu Sfântul Mir cei patru pereţi dinăuntrul bisericii şi catapeteasma şi, după câteva rugăciuni, târnosirea bisericii e terminată. Toată slujba târnosirii, alcătuită din cântari, citiri din Vechiul şi Noul Testament şi din rugăciuni este astfel întocmită încât răspunde în întregime scopului pentru care a fost rânduită.

După târnosirea bisericii, se slujeşte Sfânta Liturghie şi datoria este ca, în toate zilele, timp de saşe săptămâni, să se slujească Sfânta Liturghie neîntrerupt.



[1]    Pliniu cel Tânar, Scrisoarea nr. 95 sau 97 către împăratul Traian, c. 111-113.

[2]    Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 134, p. 186.

[3]    Canonul 15 al Sinodului din Ancira si Canonul 28 al Sinodului din Laodiceea.

[4]    Constituşiile Apostolice, în „Sfinţii Părinţi Apostolici", II, c. 57, vol. 2, 1927, p. 75.

[5]    Ibidem, p. 385.

44() Ibidem, p. 387.

[7]     Sf. Gherman al Constantinopolului, Istoria bisericească mistică, Migne, P. G., XCVIII, col. 383-453, c. 9, p.

41412.

[8]    Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 182.

[9]    Ibidem, cap. 112.

[10]   Canoanele: 7 al Sinodului VII Ecumenic şi 14 al Sinodului din Cartagina.

[11]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., p. 137.

[12]   Sf. Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, cap. 4, p. 117, trad. C. Iordachescu.

[13]   Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., p. 112.

construimcatedrala.ro