Moarte şi înviere cu Hristos (Münster, 12.09.2017)

Conferință susținută la Întâlnirea internațională „Căi ale păcii” organizată de Comunitatea „Sant’ Egidio” la Münster, 10-12 Septembrie 2017

Olivier Clément (+2009), un mare gânditor şi teolog francez, spunea despre creştinism că nu este o religie în rând cu celelalte religii; el nu este nici măcar o religie – dacă înţelegem religia ca o sumă de precepte sau de reguli – ci, mai degrabă, criza tuturor religiilor. Creştinismul este viaţă, viaţa cea nouă în Iisus Hristos. Viaţa cea nouă descoperită lumii de Iisus Hristos depăşeşte orice regulă, orice constrângere pentru că este libertate în Duhul Sfânt. Totuşi la viaţa cea nouă, ca libertate în Duhul Sfânt nu putem ajunge decât dacă murim faţă de „omul cel vechi“ din noi.

„Adevărat vă spun vouă, că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur ; iar dacă va muri, aduce multă roadă“ (Ioan 12, 24). Prin botez, noi creştinii am murit şi am înviat cu Hristos, am îngropat pe omul cel vechi din noi şi ne-am îmbrăcat în omul cel nou făcut după chipul lui Hristos, am murit faţă de legea păcatului pentru ca să slujim legii lui Dumnezeu (cf. Romani 7, 25). Totuşi moartea şi învierea cu Hristos nu reprezintă doar un moment petrecut la botez, ci un proces care durează viaţa întreagă. Viaţa creştină este în fond actualizarea permanentă a botezului, adică a morţii şi învierii cu Hristos.

 Acelaşi Olivier Clément zicea că viaţa noastră este făcută din morţi şi învieri parţiale, până la moartea trupului şi la învierea finală. În fiecare zi murim puţin făcând diferite experienţe negative în care simţim că viaţa ni se împuţinează, dar şi înviem dacă-L chemăm pe Dumnezeu în ajutor. Toate experienţele negative ale vieţii fiecărui om, ca şi ale lumii întregi, au o legătură directă sau indirectă cu păcatul care este aducător de moarte. Căci „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).

Omul credincios vede în toate experienţele, pozitive sau negative, ale vieţii lucrarea harului divin care conduce pe toţi în chip misterios spre mântuire – pentru că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului” (I Timotei 2, 4) – şi învaţă să se ferească de păcat şi să săvârşească binele. El se străduieşte, zi de zi, să „moară păcatului” şi să „vieze dreptăţii”. Dar a muri păcatului, adică egoismului sau iubirii exagerată de sine, care ne leagă pătimaş de lumea aceasta, nu este lucru uşor. Lupta cu păcatul trebuie dusă până la vărsarea sângelui propriu. „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”, se spune în Epistola către Evrei 12, 4.  

Hristos ne avertizează că: „cel ce îşi iubeşte viaţa o va pierde; iar cel ce îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa cea veşnică” (Ioan 12, 25). Este vorba aici de iubirea pătimaşă a vieţii, de ataşarea de bunurile şi plăcerile lumii acesteia care ne închid orizontul veşniciei. Hristos ne cheamă să-I slujim Lui şi să-L urmăm: „Dacă-mi slujeşte cineva, să-mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12, 26). Apostolii au fost cei dintâi care l-au urmat pe Hristos şi i-au slujit. Apoi toţi creştinii adevăraţi, de-a lungul veacurilor. Concret, a-i sluji lui Hristos înseamnă a participa la viaţa şi misiunea Lui care au culminat cu moartea şi cu învierea pentru mântuirea lumii. A-i sluji lui Hristos, înseamnă a fi una cu El în iubirea Lui fără de margini pentru lume, a fi gata în orice moment să ne dăm viaţa pentru semeni. Lucrul acesta îl înţelegem şi din cuvântul Domnului care zice: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Din Evanghelia după Matei, cap. 25 aflăm că  principiul judecăţii din urmă va fi tocmai slujirea semenilor noştri cu care Hristos se identifică.

Dar nu putem să participăm la viaţa lui Hristos şi la misiunea Lui dacă nu murim treptat păcatului şi nouă înşine, dacă nu biruim egoismul şi dacă nu ne detaşăm tot mai mult de bunurile acestei lumi. De aceea spiritualitatea ortodoxă pune un accent deosebit pe asceză. Asceză înseamnă exerciţiu de înfrânare, de luptă cu tine însuţi pentru a birui pornirile pătimaşe care împiedică lucrarea harului ascuns în inimă de la botez.

Există în primul rând o asceză a rugăciunii. A te ruga nu este întotdeauna lucru uşor. Dimpotrivă! Rugăciunea poate să plictisească, să rămână aridă. De aceea foarte mulţi creştini nu se roagă. Pentru ca să trăim bucuria rugăciunii trebuie să facem efortul de a ne ruga cu atenţia necesară pentru ca mintea, care este o energie a inimii, să se oprească din împrăştierea ei şi să „coboare în inimă” sau să se „unească cu inima”. Numai astfel ne putem bucura de pacea inimii.

Există apoi o asceză a postului sau înfrânării de la mâncare şi băutură care ne cere să ducem o viaţă cumpătată pentru a putea să ne rugăm mai bine şi să devenim stăpâni pe noi înşine, adică  liberi faţă de bunurile acestei lumi.

Există de asemenea o asceză a răbdării necazurilor. Mântuitorul ne previne: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Necazurile şi greutăţile vieţii de zi cu zi, departe de a fi pedepse ale lui Dumnezeu, sunt tot atâtea prilejuri de a ne arăta credinţa, curajul şi răbdarea. Pentru omul credincios, necazurile vieţii se dovedesc a fi în cele din urmă mari binecuvântări ale lui Dumnezeu. Purtate cu credinţă şi răbdare, necazurile vieţii ne sfinţesc viaţa mai mult ca orice, pentru că în ele ne dăm seama de neputinţa noastră ontologică şi de nevoia ajutorului lui Dumnezeu.

Prin asceza rugăciunii, a cumpătării şi a răbdării necazurilor, susţinută permanent de harul botezului, credinciosul moare tot mai mult faţă de el însuşi şi se pune în slujba semenilor, pentru că ajunge să se asemene lui Hristos.

 Mitropolitul Serafim

 Münster, 12 septembrie, 2017