• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Biserica în viaţa românilor din Diaspora (Mangalia, 8.08.2005)

text alcătuit pentru cotidianul „Actualitatea românească”, ediţie specială cu ocazia Simpozionului românilor de pretutindeni de la Mangalia-2005

Între instituţiile fundamentale ale Diasporei române, Biserica ocupă locul primordial. Ca matrice spirituală a neamului şi matrice spirituală a fiecărei persoane, Biserica nu poate lipsi nici din viaţa publică nici din viaţa privată a oamenilor. Românul şi-a găsit întotdeauna în Biserica lui cel mai puternic sprijin, cea din urmă scăpare. A fi „Român în lume”, cum se intitulează o publicaţie românească din Spania, înseamnă a purta cu tine oriunde te afli toată zestrea de credinţă şi de tradiţii moştenite de la înaintaşi, toată formarea spirituală şi intelectuală la care au contribuit părinţii, Biserica şi Ţara, faţă de care trebuie să avem un adevărat cult. Desigur, viaţa este dificilă oriunde am trăi. Acasă, de unde am plecat pentru o vreme sau pentru totdeauna, fraţii noştri se confruntă mai ales cu sărăcia şi cu lipsurile de tot felul. Acolo unde trăim acum, dăm peste alte lipsuri şi necazuri de care nimeni nu este scutit. Dar dacă cei de acasă au la îndemână sprijinul moral al rudelor şi al semenilor, noi cei care trăim împrăştiaţi printre străini nu avem alt suport sufletesc decât Biserica.

 În bisericile, pe care cel mai adesea ni le pun la dispoziţiei fraţii noştri catolici sau protestanţi, noi românii ne întâlnim pentru a ne împlini datoria primordială a fiecărui credincios, aceea de a participa duminica la Sf. Liturghie, pentru a ne împărtăşi de darurile lui Dumnezeu, de iertare a păcatelor şi de ajutor în necazurile şi ispitele vieţii.

Împreună, la Sf. Liturghie, formăm o obşte de credincioşi uniţi prin aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii. Nicăieri ca în biserică nu ne simţim mai solidari unii cu alţii, mai aproape de rădăcinile noastre, de cei de acasă şi de cei ce care au trecut al Domnul din rudeniile noastre. Uneori se întâmplă lucruri minunate. Sunt români care se întorc la Dumnezeu şi descoperă Biserica doar aici în străinătate. Dacă acasă erau credincioşi numai cu numele şi mergeau la biserică doar la Sf. Paşti, aici încearcă să fie prezenţi la biserică în fiecare duminică, se spovedesc, se împărtăşesc, postesc şi se roagă mult.  Aşa se ajunge de la credinţa vagă, teoretică, la credinţa vie şi responsabilă, care angajează toată viaţa omului. Astfel se conştientizează apartenenţa la un popor (român) şi la o Biserică (Ortodoxă) şi se dezvoltă sentimentul fraternităţii, ceea ce înseamnă că depăşim starea  de indivizi fără legătură între ei, pierduţi într-o lume străină, adeseori ostilă şi devenim persoane în comuniune cu cei de un neam şi de o credinţă. Numai printr-o credinţă vie şi exigentă ne câştigăm, deci, o identitate. Şi numai dacă avem o identitate precisă suntem luaţi în seamă de străinii care vor să intre în dialog cu noi tocmai ca să se inspire din bogăţia spirituală a Ortodoxiei. Dar dacă ortodocşii înşişi nu-şi cunosc credinţa şi nu o trăiesc, cum să fie capabili să dialogheze cu un catolic sau cu un protestant?

Pretutindeni am constatat cât de mult străinii apreciază pe români când aceştia sunt bine organizaţi, când participă în număr mare la Sf. Liturghie, cântă împreună şi respectă tradiţiile proprii Ortodoxiei. Peste tot în bisericile unde slujim vin şi catolici şi evanghelici tocmai pentru a vedea cum ne rugăm şi cântăm împreună, cum ne manifestăm ca români şi ce mesaj spiritual putem transmite Occidentului. Se întâmplă chiar ca unii dintre ei să devină ortodocşi tocmai datorită căldurii sufleteşti pe care o întâlnesc în bisericile noastre. Căci în Occident lipseşte în mare măsură spiritualitatea şi căldura inimii care îi apropie pe oameni.

Problema cea mai mare cu care ne confruntăm însă în Diaspora ca şi creştini ortodocşi este lipsa de biserici proprii şi spaţii corespunzătoare pentru a ne desfăşura în mod normal lucrarea specifică a Bisericii, care nu se reduce la oficierea slujbelor, ci îmbrăţişează şi alte aspecte ale vieţii: formarea religioasă, promovarea limbii şi culturii române, asistenţa socială pentru cei ce se află în nevoi, adică tot ce ţine de identitatea noastră religioasă şi etnică.

În Mitropolia noastră se fac mari eforturi pentru procurarea de locaşuri de cult. Până acum am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al credincioşilor, să cumpărăm sau să construim biserici proprii (cu anexele necesare) la Nürnberg, Viena, Stuttgart, Offenbach am Main, Salzgitter, Malmö (Suedia). Important este, desigur, ca mai întâi să avem peste tot comunităţi vii, cu credincioşi buni, conştienţi de chemarea pe care ne-o face Dumnezeu tuturor, aceea de a înmulţi întotdeauna binele şi de a fi demni de numele de creştini şi de român pe care-l purtăm. Biserica vie va face încetul cu încetul şi biserica de zid.

O grijă deosebită trebuie s-o acordăm copiilor noştri pentru a primi dintru început o bună educaţie, atât religioasă cât şi intelectuală de care va depinde reuşita lor în viaţă. În lumea noastră sunt atât de multe ispite încât un copil sau tânăr fără o educaţie bună poate uşor aluneca pe căi greşite. De aceea, copiii trebuie aduşi regulat la Sfânta Biserică şi împărtăşiţi cu Sf. Taine în fiecare duminică. Ei trebuie învăţaţi de mici să se roage şi după şapte ani să postească şi să se spovedească. Rugăciunea şi legătura permanentă cu preotul îi va feri pe tineri de multe ispite. De multe ori se întâmplă ca prin copii sau de dragul copiilor să vină şi părinţii regulat la biserică. Ceea ce este un câştig pentru întreaga familie. Un lucru este cert: Dumnezeu ocroteşte şi ajută statornic pe cei ce au o viaţă constantă de rugăciune, de post şi de legătură cu Biserica. Nu-i suficient, deci, să te rogi şi să mergi la biserică doar când apar necazurile în viaţă, ci trebuie ca „toată viaţa noastră  lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, cum ne îndeamnă Biserica.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

† Serafim

Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord 

construimcatedrala.ro