Câteva trăsături ale spiritualităţii ortodoxe

 1. O spiritualitate integrală

De la început trebuie spus că orice încercare de definire sau conceptualizare a credinţei sau a vieţii creştine, inefabile prin natura lor însăşi, rămâne relativă, ca tot ceea ce este omenesc, şi nu poate decât să surprindă „ceva” din marea realitate care este Dumnezeu şi viaţa pe care El ne-o împărtăşeşte în Iisus Hristos. Termenul însuşi de „spiritualitate” este într-o anumită măsură impropriu pentru a exprima viaţa creştină care îmbrăţişează pe om în unitatea lui ontologică de trup, suflet şi duh (cf I Tes 5, 23). Tocmai de aceea ortodocşii nu separă Teologia de Spiritualitate, de Liturghie sau de Diaconie, ci văd în acestea un tot organic, o expresie unitară a vieţii în Hristos.

 

Viaţa creştină ca viaţă în Hristos şi în Duhul Sfânt, pe care o numim aici Spiritualitate, are ca scop restaurarea omului în starea de dinainte de păcat şi unirea sa treptată cu Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, până la identificarea cu El adică „până la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes 4, 13). Sf. Apostol Pavel care a atins această stare spune despre sine: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal 2, 20) şi tot el zice: „noi avem gândul lui Hristos” (I Cor 2, 16) sau „Să aveţi aceleaşi simţăminte care au fost în Hristos” (Filip 2, 5). De aceea, Teologia ortodoxă vorbeşte de „îndumnezeirea omului prin har”, adică de comuniunea perfectă cu Hristos şi cu semenii prin care se ajunge la „asemănarea cu Dumnezeu”. Părinţii Bisericii spun că „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu” şi că„ Omul trebuie să devină prin har ceea ce este Dumnezeu prin natură”.

De fapt prin însăşi natura sa, omul tinde spre asemănarea cu Prototipul său, el fiind creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (cf. Gen 1, 26). Dar dacă „chipul” este dat prin creaţie, „asemănarea” rămâne o aspiraţie pe care o realizăm numai în colaborare cu Dumnezeu. Sunt multe textele din Vechiul şi Noul Testament care îndeamnă la sfinţenie, atributul prin excelenţă al lui Dumnezeu. De fapt, „îndumnezeirea”, (a deveni „părtaşi dumnezeieştii naturi” II Petru 2, 4), „sfinţirea” (Lev 19, 44; I Tes 4, 3) „desăvârşirea” (Mt 5, 48) sau „asemănarea cu Dumnezeu” (Fac 1, 26), toate expresii biblice cu acelaşi conţinut, nu înseamnă altceva decât „maxima umanizare a omului” şi unirea lui cu Dumnezeu. Oricum omul a fost creat pentru Dumnezeu şi nu se realizează deplin decât în comuniune şi unire perfectă cu Dumnezeu şi cu semenii săi.

2. Despătimirea.

 Păcatul, care în esenţa sa înseamnă egoism, căutarea frenetică a plăcerii proprii, autonomie faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, dezumanizează pe om, îl coboară sub natura sa. Dacă se înrădăcinează în fire, prin repetarea lui şi obişnuinţa cu el, păcatul distruge pe om, atât sufleteşte cât şi trupeşte. De aceea Tradiţia răsăriteană priveşte păcatul ca boală spirituală. Numai în măsura în care ne liberăm de păcat şi ne deschidem spre Dumnezeu şi spre semenii noştri, ne „umanizăm” cu adevărat şi ne „îndumnezeim”, adică ne realizăm potrivit naturii noastre de fiinţe create după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

Contrar tendinţei moderne, de sorginte occidentală, care minimalizează păcatul, până la uitarea sau chiar negarea lui (potrivit devizei „omul este liber, nu există păcat”), Tradiţia creştină răsăriteană are o concepţie foarte realistă despre păcat în care vede tendinţa de autonomizare faţă de Dumnezeu şi încălcarea ordinii pusă de El în firea omului şi a creaţiei. Toată dezordinea din noi şi din mediul înconjurător se datorează păcatului. Iar „plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23) cu toate antecedentele ei: pierderea echilibrului sufletesc, boli, suferinţe, necazuri, insuccese…, iar la nivelul naturii, poluarea şi distrugerea ei.

Păcatul şi moartea sunt realităţi omniprezente. Totuşi nu ele definesc viaţa şi destinul omului şi al creaţiei. Pentru că în Iisus Hristos, omul poate birui păcatul şi câştiga libertatea fiilor lui Dumnezeu, după cum poate transforma moartea în Paşte = pasaj spre plenitudinea vieţii. Privite prin prisma credinţei şi tratate ca atare, cu seriozitate, păcatul şi moartea sunt în fond realităţi care ne ţin mereu treji, deci în stare de veghe şi de luptă, pentru a nu fi biruiţi de ele prin ispitele de la trup, de la lume şi de la diavol. Căci după Sf. Scriptură şi experienţa milenară a Părinţilor ascetici, păcatul ne seduce mai ales prin poftele şi plăcerile trupului (I Ioan 2, 16), prin lumea „căzută” şi cele ce sunt în ea (I Ioan 2, 15) sau prin lucrarea directă a diavolului, care poate aduce asupra omului ispite şi încercări peste puterea lui de a le birui. Numai Dumnezeu prin harul Său, pentru credinţa şi smerenia noastră, ne poate izbăvi de aceste ispite diavoleşti. Întreita ispită a Mântuitorului după Botezul în Iordan se repetă, într-un fel sau altul, cu fiecare credincios. De aceea Sf. Apostol Petru ne îndeamnă: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

Ţinând seama de realitatea tristă a păcatului care întunecă în om chipul lui Dumnezeu, îi perverteşte inima şi simţirea, atrăgându-l spre cele de jos (cf.Col. 3) şi îi slăbeşte voinţa spre lucrarea binelui, Tradiţia duhovnicească răsăriteană socoteşte că primul stadiu al urcuşului duhovnicesc spre desăvârşire îl reprezintă faza purificării sau a curăţirii de păcate şi de patimi, care se poate întinde pe toată durata vieţii. Ea se caracterizează prin străduinţa neîncetată de împotrivire faţă de păcat sau de despătimire, în cazul în care păcatul a devenit în noi patimă prin repetarea lui şi obişnuinţa cu el. Împotrivirea faţă de păcat sau liberarea de el, cere foarte multă osteneală, un efort ascetic susţinut din care fac parte: rugăciunea deasă, „neîncetată” (I Tes 5, 17), postul alimentar şi înfrânarea simţurilor printr-o viaţă cumpătată din toate punctele de vedere, răbdarea necazurilor care vin asupra noastră şi angajarea permanentă în săvârşirea binelui faţă de semenii noştri.

3. Sinergia-împreuna lucrare a harului  cu voinţa umană.

Tot acest efort ascetic este susţinut de harul Sf. Taine ale Bisericii împărtăşit prin integrarea responsabilă în Biserica locală de care aparţinem. De fapt, harul Sf. Taine, „care pe cele neputincioase le vindecă, iar pe cele cu lipsă le împlineşte” (din rugăciunea de la Hirotonie ) este cel care ne vindecă de boala păcatului, ne despătimeşte (ne curăţă) şi ne ajută să dobândim virtuţile creştine, adică deprinderile bune contrare patimilor.

De asemenea harul susţine constant viaţa noastră în Hristos şi ne desăvârşeşte. „Totul este har”, spun Părinţii. Într-adevăr, „Dumnezeu este Cel care lucrează toate în toţi” (cf. I Cor 12, 6) şi tot de la El este „şi a voi şi a săvârşi” (cf. Filip 2, 1). Însă harul, ascuns în inimă încă de la Botez şi care se înnoieşte de fiecare dată prin împărtăşirea cu Hristos euharistic, aşteaptă colaborarea noastră pentru ca să poată lucra în toată libertatea. Din respect faţă de libertatea omului, Dumnezeu nu lucrează nimic fără participarea lui. În acest sens Sf. Apostol Pavel zice: „noi suntem în toate împreună lucrători cu Dumnezeu” (cf. I Cor 3,9).

Este vorba aici de „sinergie” – un cuvânt cheie al teologiei şi spiritualităţii ortodoxe – adică de misterioasa împreună lucrare a harului divin cu voinţa omului care se angajează prin credinţă la păzirea poruncilor lui Dumnezeu, la asceză şi fapte bune.

Credinţa este fundamentul vieţii duhovniceşti şi izvorul tuturor virtuţilor. „Credinţa este binele concentrat, iar binele este credinţa actualizată”, zice Sf. Maxim Mărturisitorul (sec. VII). Credinţa actualizată înseamnă tocmai lucrarea constantă a virtuţilor şi a faptelor bune prin efort ascetic. Pentru că nimic nu se realizează de la sine, fără angajare personală şi un efort deosebit. „Credinţa fără fapte este moartă”, zice Sf. Iacov ( 2; 17, 26). Totuşi „faptele credinţei” nu trebuie înţelese ca fapte meritorii care ne-ar procura ele însele mântuirea. Aceasta este exclusiv darul gratuit al lui Dumnezeu, însă asceza şi faptele bune, ca roade ale credinţei şi iubirii faţă de Dumnezeu, liberează în noi lucrarea harului care ne sfinţeşte şi ne desăvârşeşte.

În concluzie, Tradiţia răsăriteană afirmă, pe de o parte, că „totul este har”, iar pe de altă parte, că trebuie „să dăm sângele pentru a primi harul”, adică să facem tot efortul de care suntem capabili pentru ca harul să nu fie împiedicat în lucrarea lui suverană. Este cea ce spune Sf. Apostol Pavel : „în lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge…” (Evr 12, 4). Sau „oricine se luptă se înfrânează de la toate” De aceea „îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, ca nu cumva propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor 9, 27). Domnul însuşi întăreşte: „Din zilele lui Ioan Botezătorul, împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt 11, 12).

4. Rugăciunea

Rugăciunea este cea dintâi şi cea mai concretă expresie a credinţei şi a iubirii faţă de Dumnezeu. Ea este comuniune şi unire intimă cu Dumnezeu; respiraţia sufletului în Dumnezeu, în care „trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 28). Şi pentru că nu ştim să ne rugăm cum trebuie, însuşi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre şi se roagă pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8; 15,26). Însă, datorită indiferenţei şi păcatului, inima se împietreşte treptat şi nu mai simte „suspinele Duhului”. Tocmai de aceea, rugăciunea presupune un efort, o asceză deosebită pentru a fi împlinită cum se cuvine, şi anume, cu atenţia concentrată în inimă sau, cum spun Părinţii, cu „mintea coborâtă în inimă”, pentru ca ea să angajeze întreaga fiinţă care se concentrează în inimă.

Într-adevăr inima este locul în care se concentrează ca într-un  focar toate facultăţile fizice şi psihice proprii persoanei umane. Toate aceste facultăţi, între care şi mintea sau raţiunea sunt „energii” ale inimii. Ele izvorăsc neîncetat din inimă şi se întorc sau se recapitulează în ea. Tot în inimă sălăşluieşte de la Botez harul divin, Hristos însuşi, care însă se află adeseori, datorită indiferenţei şi păcatului, la strâmtoare. Pentru că în starea de indiferenţă şi de păcat, omul uită de inima sa. Mintea i se împrăştie la lucrurile lumii sau coboară în simţuri excitându-le, care cu timpul o suprasolicită şi stresează conducând la pierderea echilibrului sufletesc atât de necesar unei vieţi sănătoase.

Mintea nu-şi poate găsi liniştea decât în rugăciune şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. Uneori oboseala şi stresul sunt atât de mari încât mintea nu se poate concentra la rugăciune. Salvarea este în rugăciunea Bisericii care are o putere cu totul aparte de vindecare a sufletului bolnav. Atmosfera din biserică, cântarea în comun, tradiţională, icoanele, ritualul bogat al Liturghiei euharistice, împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, îl ajută pe credincios să se interiorizeze cu mai multă uşurinţă şi să-şi regăsească, încetul cu încetul, liniştea sufletească. Important este ca legătura cu Biserica să fie constantă, pentru ca credinciosul să-şi formeze treptat o conştiinţă eclezială. Ceea ce înseamnă să fim pătrunşi de conştiinţa că aparţinem cu trup şi suflet Bisericii, lui Hristos Însuşi, cu care Biserica se identifică. Pentru că toţi suntem mădularele Trupului lui Hristos care este Biserica şi de asemenea mădulare unii altora, în sensul cel mai real al cuvântului. Toţi formăm împreună un singur  trup, o unitate organică în care circulă seva iubirii Duhului Sfânt( cf. I Cor 10, 17; 12, 12, 13,17).

Oricum rugăciunea Bisericii este primordială în viaţa duhovnicească. Nimeni nu poate fi creştin de unul singur, ci numai în comuniune cu ceilalţi. Iar comuniunea cea mai autentică se realizează în Biserică prin participarea la Sf. Liturghie şi la celelalte slujbe, în care se reactualizează Taina mântuirii lumii şi prin care ne împărtăşim cu Hristos, izvorul harului. Rugăciunea personală, privată, acasă sau în orice loc, se inspiră din rugăciunea obştească a Bisericii şi este susţinută constant de ea.

Toţi cei care au ajuns la o experienţă bogată de rugăciune mărturisesc că este foarte important ca orice rugăciune, fie obştească, fie privată, să angajeze nu doar mintea, ci şi inima, pentru a deveni o rugăciune a inimii. Lucrul acesta nu-i deloc uşor, mai ales pentru începători, care fac adeseori experienţa dureroasă că tocmai în timpul rugăciunii mintea li se împrăştie la lucrurile exterioare sau rămâne rece pentru că nu reuşeşte să „coboare” în inimă din care izvorăşte căldura şi bucuria rugăciunii.

Singura soluţie este să ne rugăm cu şi mai multă atenţie şi, mai cu seamă, cu multă căinţă pentru păcatele săvârşite. Pentru că pocăinţa, sau părerea de rău pentru păcate „străpunge” inima, o înmoaie, o face mai sensibilă la prezenţa lui Dumnezeu. Aceiaşi mari nevoitori, am zice „specialişti” ai rugăciunii, spun că la rugăciunea curată (liberă de gânduri străine) se ajunge treptat din multa rugăciune. Trebuie să ne rugăm mult, foarte mult, pentru a ajunge, încetul cu încetul, la rugăciunea curată a inimii.

În general, credinciosul ortodox se roagă acasă citind rugăciunile tradiţionale de dimineaţa şi de seara, (destul de numeroase) dar şi Psalmi sau din Sf. Evanghelii. Ca rugăciune „de toată vremea” (pe care o facem şi în timpul lucrului, călătoriei…) ni se recomandă rugăciuni scurte ca, de exemplu, aşa zisa „Rugăciunea lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul” sau numai „Doamne miluieşte-mă” repetată de nenumărate ori, cu atenţia cuvenită. O rugăciune scurtă, repetată neîncetat, cu evlavie şi smerenie, „coboară” mai uşor în inimă. Faimoasa „rugăciune a lui Iisus” a creat în Răsăritul ortodox o adevărată Tradiţie, şi anume „ tradiţia isihastă” care pune accentul pe câştigarea păcii lăuntrice ( gr. isihia) tocmai prin rugăciunea neîcetată.

Important este şi faptul de a nu aştepta de la rugăciune fenomene excepţionale sau împlinirea tuturor cererilor pe care le prezentăm înaintea Domnului. Dumnezeu ştie ceea ce ne este de folos şi ne dă la vremea cunoscută de El, nu neapărat când vrem noi. În fond, rugăciunea este prin ea însăşi o mare binecuvântare pentru viaţa noastră, pentru echilibrul sufletesc şi implicit pentru sănătatea trupului. Rugăciunea liberează sufletul de acumulările negative de pe urma stresului, a greutăţilor şi a problemelor vieţii şi ne umple de energii pozitive care înmulţesc în noi curajul şi răbdarea în lupta cu ele. Credinciosul care se roagă mult, „neîncetat” şi meditează regulat la Cuvântul lui Dumnezeu, îşi formează o gândire pozitivă, învinge în el egoismul, se leapădă de sine şi îşi câştigă treptat o inimă curată şi bună care cuprinde în dragostea ei pe toţi semenii săi în umanitate ca şi întreaga creaţie. De asemenea cel ce se roagă mult şi bine este întotdeauna plin de curaj şi de optimism pentru că se încredinţează cu totul voinţei lui Dumnezeu şi nu-şi face griji de prisos.

Părinţii Bisericii spun că omul este un microcosmos, că el recapitulează în inima sa întreaga umanitate şi întreaga creaţie. Dar această realitate mistică, profundă n-o trăieşte decât cel care şi-a câştigat o inimă curată şi unitară din care a dispărut păcatul şi în care domneşte Hristos. Pentru că păcatul fărâmiţează natura umană şi distruge unitatea ei primordială cu întreaga creaţie a lui Dumnezeu. În starea de păcat, omul nu mai este în realitate persoană după chipul Persoanelor Sf. Treimi, ci individ, egoist, separat de ceilalţi semeni ai săi în umanitate. Numai liberat de păcat prin harul lui Hristos dar şi prin rugăciune şi printr-un susţinut efort ascetic, la care ne vom referi mai pe larg în continuare, credinciosul se realizează ca persoană care nu mai este separată de nimeni şi de nimic pentru că poartă în ea toată umanitatea şi toată creaţia. Totul trăieşte în inima curată şi milostiovă.

Ce este o inimă milostivă?, se întreabă Sf. Isaac Sirul (sec.VII).Pentru ca tot el să răspundă: „(Este)o inimă care arde pentru întreaga zidire, pentru oameni, pentru pasări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru orice făptură. Şi când îşi aduce aminte de ele, sau când le vede pe ele, lacrimi izvorăsc din ochii celui milostiv. Din mila cea multă şi mare, care-i stăpâneşte inima şi din suferinţa cea multă, inima omului se întristează şi nu poate răbda, sau auzi, sau vedea ca vreo făptură să fie păgubită sau mâhnită. Şi din pricina aceasta, el înalţă rugăciune cu lacrimi şi pentru dobitoace şi pentru vrăjmaşii adevărului şi pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul, asemenea şi pentru făpturile cele târâtoare se roagă el, din marea şi nemăsurata milă a lui, care curge din inima sa, după asemănarea lui Dumnezeu. El se roagă să fie păzită toată firea şi iertată”( Cuvântul LXXXI).

5. Asceza

Pentru ca să ajungă în inimă şi să opereze cu ajutorul harului purificarea ei, rugăciunea trebuie susţinută de postul alimentar şi de alte mijloace ascetice precum înfrânarea conjugală (cf. I Cor.7,5) metaniile (genuflexiunile), privegherile. Spiritualitatea ortodoxă este ascetică prin excelenţă, tocmai pentru că urmăreşte transformarea ontologică a omului, spiritualizarea lui şi nu doar conformarea sa exterioară, de tip juridic, cu legile morale izvorâte din Evanghelie. Unitatea tainică dintre trup, suflet şi duh presupune participarea trupului la toate actele spirituale, după cum sufletul şi duhul participă la actele trupului. Un autor ascetic spune că dacă omul nu devine spiritual până în trupul său, va deveni carnal până în sufletul şi duhul său. Or ţinta omului şi a creaţiei este tocmai spiritualizarea, sfinţirea sau străbaterea de energiile divine pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate (cf. I Cor 15,28; Col 3,11).

Trupul se spiritualizează prin multa rugăciune, însoţită de o disciplină ascetică severă. Mai întâi prin paza celor cinci simţuri: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul prin care ispitele şi respectiv păcatele intră în suflet. Există o întreagă literatură ascetică despre „paza minţii”, adică despre datoria minţii de a opri gândurile rele venite din exterior pentru a excita simţurile spre plăceri păcătoase şi a pune stăpânire pe inimă. Postul alimentar este un mijloc excelent de trezvie a minţii şi de înfrânare a simţurilor. Lipsa cărnii, a băuturilor alcoolice şi, în general, a produselor animaliere din alimentaţie, cel puţin pe durata zilelor şi perioadelor de post recomandate de Biserică (miercurile şi vinerile de peste an, ca şi cele patru mari posturi), ajută foarte mult minţii, respectiv inimii, să rămână suverane peste simţuri, potrivit ordinii fireşti aşezate de Dumnezeu şi să nu ajungă „sclave” ale simţurilor. Deşi Ortodoxia nu dispreţuieşte în nici un fel trupul, care este „templu al Duhului”(I Cor 6,19) şi nu opune sufletul trupului, chemate împreună la sfinţire şi îndumnezeire, totuşi ea nu ignoră că, în starea de păcat, trupul se împotriveşte duhului, ca şi cum ar exista în noi două legi, cea a duhului şi cea a trupului care se luptă una împotriva celeilalte. Deşi Hristos ne-a eliberat de acest „dualism” provocat de păcat, totuşi cele două legi contrare îşi prelungesc lucrarea chiar şi în cei botezaţi, dacă nu trăiesc real în Hristos. În fond toată Scriptura Noului Testament este un îndemn stăruitor la lupta pentru biruinţa duhului împotriva păcatului şi la o viaţă nouă în Hristos.

„Să vă dezbrăcaţi faţă de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi care se strică cu poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul cugetului vostru, îmbrăcându-vă în omul cel nou care este făcut după chipul lui Dumnezeu” (Ef. 4. 22-24). Pentru aceasta „să omorâţi mădularele omului pământesc”, adică faptele trupului: adulterul, desfrânarea, necurăţia, destrăbălarea, vrajba, mânia…..şi să produceţi roadele duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine… Pentru că cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (cf. Col. 3,5; Gal.5).

„Răstignirea trupului” sau, în termeni pozitivi, spiritualizarea lui, nu-i posibilă decât printr-o disciplină sistematică de înfrânare de la mâncare şi băutură, de la împlinirea plăcerilor şi poftelor…, de participarea lui la rugăciune şi la alte nevoinţe ascetice, ca şi prin angajarea în slujirea dezinteresată a semenilor. „Nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin”, spune un dicton monastic. Căci atunci mintea coboară mai degrabă în simţuri, aprinzând poftele trupeşti, decât în inimă unde rugăciunea trebuie să se împlinească. Rugăciunea curată presupune deci osteneala trupului prin starea în picioare sau în genunchi, privegheri de noapte şi metanii care dezvoltă în noi sentimentul smereniei şi al pocăinţei. Iar slujirea semenilor aflaţi în nevoi ajută inimii să trăiască împreună cu ei durerea lor şi să se elibereze de egoism. Postul alimentar ca şi toate celelalte nevoinţe ascetice pe care le presupune rugăciunea şi despătimirea sunt în acelaşi timp adevărate binecuvântări pentru sănătatea trupului.

 Să amintim şi aceea că postul alimentar şi cumpătarea în toate este singura formă de rezistenţă a creştinului  faţă de societatea de consum în care trăieşte şi pe care Andreea Riccardi (fondatorul Comunităţii Sant Egidio din Roma) o numeşte „Dictatură fără dictator”. Pentru că dictatorul este în însuşi spiritul difuz al acestei societăţi, materialistă şi secularizată până la exces.   

6. Răbdarea necazurilor

Părinţii Tradiţiei ascetice spun că Dumnezeu conduce pe om spre desăvârşire pe două căi: pe calea pozitivă a providenţei sau pe calea negativă a judecăţii care pot alterna mereu în viaţa lui. Providenţa îl atrage pe om să se angajeze pe drumul desăvârşirii punându-i înainte frumuseţea binelui, raţiunile divine din creaţie sau prin îndemnurile lăuntrice ale conştiinţei şi, în general, prin tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi. Calea judecăţii constă din suferinţele şi încercările dureroase care vin asupra noastră drept consecinţe ale păcatelor.„Iubitorul de Dumnezeu este îndumnezeit prin providenţă, în timp ce iubitorul de trup şi de lume este oprit de judecată să ajungă la osândă”, spune un Părinte. Şi aceasta pentru că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”(I Tim2,4). Totuşi nu toţi oamenii răspund întotdeauna la iubirea lui Dumnezeu cu credinţa şi iubirea lor. Unii refuză iubirea lui Dumnezeu, alţii o neglijează, alţii încearcă s-o instrumentalizeze după placul lor. Toţi aceştia suferă inevitabil pentru că numai iubirea curată ne împlineşte cu adevărat: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul meu în mine până nu se va odihni întru Tine”, zice Fericitul Augustin.

Păcatul este în fond refuzul sau pervertirea iubirii. Toate suferinţele oamenilor au o legătură cu păcatul care poate fi personal sau colectiv, conştient sau inconştient, cu voie sau fără de voie. În virtutea unităţii ontologice a neamului omenesc, orice păcat are consecinţe asupra tuturor oamenilor şi asupra întregii creaţii, după cum orice bine săvârşit se răsfrânge pozitiv asupra tuturor. Când vorbim de „păcatul strămoşesc”, care se transmite tuturor oamenilor, nu trebuie să înţelegem imputarea „juridică” a păcatului primilor oameni, ci  moştenirea naturii lor slăbită de păcat. Căci păcatul slăbeşte natura umană, după cum virtutea o vindecă şi o întăreşte. Iar copiii moştenesc firea părinţilor, a bunicilor… cu calităţile, dar şi cu defectele ei de pe urma păcatului. Să ne gândim aici numai la fenomenul alcoolismului sau al împiedicării naşterii de prunci (avort, anticoncepţionale), care au efecte tragice atât pentru părinţi cât şi pentru urmaşi. Scăderea drastică a natalităţii, în rândul creştinilor, conduce lent, dar sigur la dispariţia lor.

 Desigur că nu trebuie să ne hazardăm şi să justificăm suferinţa sau să stabilim întotdeauna o legătură directă între păcat şi suferinţă, cu atât mai mult când este vorba de suferinţa copiilor care nu au păcate personale. Aceştia suferă pentru păcatele altora, ale părinţilor sau ale neamului. În această privinţă, am avea o indicaţie în Deuteronom 5,9-10, unde se spune: „ Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce mă urăsc. Şi mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”. Cunoaştem însă şi cuvintele Domnului despre orbul din naştere: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci (s-a născut orb) ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu”( Ioan 9.3).

Dar dacă nu putem justifica suferinţa, cu atât mai puţin nu-l putem face pe Dumnezeu responsabil de existenţa ei.

Atitudinea duhovnicească în faţa suferinţei (şi, în general, a necazurilor cu care se confruntă orice om), este aceea a acceptării ei cu conştiinţa că suferim pentru păcatele noastre şi că ea este îngăduită de Dumnezeu cu un rol pedagogic, purificator şi chiar sfinţitor. Într-adevăr nimic nu-l apropie pe om mai mult de Dumnezeu ca suferinţa acceptată cu credinţă. În suferinţă, în necaz, credinciosul face experienţa neputinţei sale ontologice, a păcatului şi rătăcirii sale, precum şi a dependenţei totale de Dumnezeu. Numai atunci el se leapădă cu adevărat de sine şi se încredinţează cu totul lui Dumnezeu. Numai atunci  descoperă iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu faţă de el şi se roagă cu lacrimi de pocăinţă pentru păcatele sale. Iar Dumnezeu îl răsplăteşte cu mângâierea Sa divină, care este mai dulce decât toate plăcerile lumii, cu curaj şi cu nădejde . Astfel suferinţa se face pricină de întoarcere la Dumnezeu, de aprofundare a sensului vieţii şi de mântuire. Iar Dumnezeu se preamăreşte în suferinţa acceptată cu credinţă.  O suferinţă neacceptată prin credinţă rămâne o suferinţă fără sens, chinuitoare, disperată, ne mântuitoare.

7. Slujirea semenilor

Am spus că „viaţa în Hristos”, proprie tuturor celor botezaţi, urmăreşte transformarea ontologică, nu doar morală, a creştinului până la identificarea lui cu Hristos („nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”) care a recapitulat în Sine pe toţi oamenii şi toată creaţia. Hristos este consubstanţial (de o fiinţă) cu Tatăl şi cu Duhul după natura Sa divină şi consubstanţial (de o fiinţă) cu noi oamenii după natura Sa umană. Semnul concret al unirii cu Hristos (al faptului că suntem real, nu doar potenţial consubstanţiali cu El) este câştigarea treptată a unei „inimi compătimitoare”(Sf. Isaac Sirul-sec.VI), care cuprinde în sine pe toţi oamenii. Inima compătimitoare, iubitoare sau milostivă este fundamentul ontologic al slujirii semenilor care nu sunt doar indivizi separaţi de noi sau alături de noi, ci mădulare proprii ale trupului nostru şi mădulare ale Trupului lui Hristos (vezi I Cor 10,17;12.13,17). Credinciosul care şi-a câştigat o inimă compătimitoare se va pune în modul cel mai firesc în slujirea semenilor cu care Hristos se identifică. Capitolul 25 din Evanghelia de la Matei este un impresionant tablou al judecăţii din urmă tocmai după criteriul slujirii aproapelui care nu se reduce nici pe departe la simple acte de caritate, ci îmbrăţişează suferinţa sub toate aspectele ei, între care cel spiritual este, fără îndoială, cel mai important. Orice suferinţă este mai întâi o suferinţă spirituală care pentru a fi uşurată se cere împărtăşită. Or este imposibil să poţi împărtăşi durerea cuiva dacă nu ai o inimă bună, compătimitoare. Se înţelege de la sine că de la cei ce se ostenesc în Diaconia creştină se cere să fie profund angajaţi în viaţa Bisericii, să aibă o legătură strânsă cu Altarul, să fie înrădăcinaţi în rugăciune şi asceză personală pentru a-şi câştiga această „inimă compătimitoare”. Astfel  slujirea lor va avea nu doar o motivaţie profesională, ci şi una spirituală, mistică.

Dar o inimă compătimitoare se câştigă şi prin slujirea însăşi a semenilor. Căci cu cât ne punem mai mult în slujirea semenilor, cu cât facem mai mult bine, cu atât mai mult creşte în noi iubirea. Iar a sluji pe semeni, înseamnă a fi mereu prezent pentru ei, a-i ajuta la nevoie, a te ruga pentru ei, a-i povăţui pe calea binelui… Părinţii pustiei (neptici sau veghetori), de la care avem faimoasele „Apoftegme”( învăţături sub formă de maxime), deşi au părăsit lumea pentru a se sfinţi pe ei înşişi ( nu în mod egoist, ci tot pentru lume pe care o purtau în inima lor), prin rugăciune şi post, socoteau totuşi slujirea semenilor, mai cu seamă a bolnavilor, mai presus chiar decât rugăciunea şi postul, dacă acestea nu conduc la iubire, pentru că sunt greşit înţelese şi practicate. Iată o „Apoftegmă” în acest sens: „Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: Părinte, sunt doi fraţi şi unul dintr-înşii  şade cu tăcere în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare toată săptămâna şi mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujeşte bolnavilor în bolniţă cu osârdie şi silinţă. Deci al cărui lucru este mai iubit şi mai primit de Dumnezeu? Răspuns-a bătrânul: cel ce şade cu tăcere în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujeşte bolnavilor” (Pateric, cap. 12, „Despre dragoste”).

Se poate întâmpla deci ca chiar şi unii din cei mai fervenţi creştini la rugăciune să nu fie capabili de iubirea semenilor manifestată în faptele milei creştine despre care se vorbeşte în Evanghelia de la Matei, 25. Aceasta înseamnă că rugăciunea lor n-a „coborât” încă în inimă pentru a o transforma. Există deci pericolul real de a ne obişnui cu o rugăciune formală care nu transformă inima tocmai pentru că nu ajunge în inimă, ci rămâne doar pe buze sau în cap.

 Mitropolit Serafim