• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Laudă satului Boholț

La satul natal, fiecare se gândeşte cu nostalgie, dacă nu mai trăieşte în el. Aceasta pentru că mediul în care ne naştem îşi pune în mod irevocabil pecetea asupra fiinţei noastre. Fiecare om este ceea ce părinţii, Biserica, şcoala şi nu mai puţin mediul sătesc, marcat de munca cu sudoare a oamenilor, de tradiţiile şi obiceiurile locale, au modelat în fiinţa lui. De aceea, nimeni nu poate uita casa părintească, biserica, şcoala sau cimitirul satului, uliţele pe care le-a bătătorit în copilărie, câmpurile, viile sau pădurile din apropiere. Totul trăieşte în noi şi va fi cu noi în veşnicie. De fapt, „veşnicia s-a născut la sat“, zice poetul. Într-adevăr, satul este icoana veşniciei, a paradisului în care Dumnezeu a aşezat pe primii oameni cu porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul“ (Facere 1, 28).

 

Omul este făcut de Dumnezeu din pământ. De aceea cel ce cultivă pământul se cultivă pe sine însuşi prin aceea că este permanent în legătură cu Dumnezeu, de la care aşteaptă să facă să răsară soarele şi să dea ploaie la vreme pentru ca pământul să producă rod bogat. Cultivând pământul sau crescând animalele, viaţa omului este ritmată de ciclul naturii şi tocmai de accea este mai aproape de Dumnezeu. Nicăieri mai mult ca la sat, omul nu simte dependenţa sa de Dumnezeu „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit“ (Iacob 1, 17).

Cultura ţăranului este cu deosebire o cultură a sufletului. Ceea ce este esenţial, căci „sufletul culturii este cultura sufletului“ (Rablais). Iar sufletul se cultivă prin rugăciune şi post, prin citirea cărţilor ziditoare, prin faptele iubirii faţă de semeni... Despre Sfânta Liturghie, pe care credinciosul de la ţară o ascultă cu evlavie în fiecare duminică, filozoful grec contemporan, Christos Yannaras, spune că „este forma cea mai înaltă a culturii umane“. Nicăieri ca în biserică, la Sfânta Liturghie, sufletul omului nu se simte mai liber, mai înaripat spre cele înalte şi frumoase, mai dornic după o viaţă curată şi sfântă. Biserica cu slujbele ei minunate şi cu tradiţiile ei reprezintă mediul cel mai propice cultivării şi înnobilării sufletului.

Credinţa simplă şi curată a ţăranului, netulburată de întrebări iscoditoare, şi frica de Dumnezeu care-l reţine de la păcat; rugăciunea la biserică, acasă, pe drum, pe câmp ca şi postul, toate acestea dăltuiesc în sufletul credinciosului un chip nobil, sănătos, curajos şi plin de viaţă. Ţi-e mai mare dragul să stai de vorbă cu bătrânii satului în care pare că se concentrează toată înţelepciunea venită din adâncuri de istorie. De la ei învăţăm că înţelepciunea înseamnă să şti să trăieşti frumos, în concordanţă cu legile firii şi ale lui Dumnezeu, să fi curajos în necazurile vieţii şi încredinţat că nimeni şi nimic nu te pote doborî decât lipsa de credinţă, lipsa de ideal, frica şi păcatul, dacă te complaci în el.

Este adevărat că pe timpul dictaturii comuniste satele româneşti au avut mult de suferit. Colectivizarea, exodul spre oraşe, propaganda atee... au distrus în mare parte viaţa satului. Boholţul nostru a rămas aproape pustiu. Astăzi nu mai avem şcoală pentru că nu mai sunt copii. Şi dacă nu mai sunt copii, nu mai sunt nici tineri, nici nunţi şi nici obiceiurile de altă dată legate de cursul firesc al vieţii. Şi totuşi Boholţul nu este nici pe departe un sat mort. Cei ce au plecat la oraş nu s-au rupt niciodată de casa părintească şi mai ales de pământul pe care-l cultivă, cel puţin în parte, cu pasiune şi trudă, din lipsă de mijloace moderne. Unii s-au chiar reîntors de la oraş pentru a-şi continua viaţa acasă. Căci „acasă“ suntem cu adevărat numai acolo unde ne-am născut şi am copilărit. Ce bine ar fi dacă exemplul celor ce s-au întors definitiv în sat ar fi urmat şi de alţii pentru ca satul să renască la viaţa de altădată!

Boholţenii sunt, din fericire, oameni credincioşi, foarte legaţi de biserică şi păstrători ai tradiţiilor. Biserica a fost şi rămâne centrul vital al satului. Pentru cei mai mulţi este de neconceput ca fiind duminica în sat să nu meargă la biserică. Deşi puţini la număr, boholţenii au reuşit întotdeauna să aibe un preot al lor, pe care-l cinstesc ca pe omul lui Dumnezeu şi părintele tuturor. Cel care a marcat viaţa spirituală a satului în ultimii 50 de ani este Părintele Protopop Romul Zaharia, fiu al satului, care a studiat teologia în anii cei mai grei pentru Biserică, imediat după cel de-al doilea război mondial. Astăzi, renăscută Mânăstirea „Naşterea Maicii Domnului“ din Făget, contribuie din plin la renaşterea duhovnicească a Boholţului şi a întregii Ţări a Făgăraşului.

Ne bucurăm de apariţia acestei broşuri şi binecuvântăm pe cei ce s-au ostenit cu alcătuirea ei, D-l Învăţător Aurel Drăguş şi D-l Prof. Vasile Joantă.

Fie ca întâlnirea fiilor satului Boholţ din acest an, primul din secolul XXI şi din mileniul al III-lea să fie un semn prevestitor al renaşterii satului nostru drag.

Bunul Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi fiii satului cu sănătate, înţelegere şi bună sporire în toate.

 Serafim Joantă

Mitropolitul românilor ortodocşi din Germania şi Europa Centrală

construimcatedrala.ro