• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Locaşuri de cult ortodoxe în Vestul Europei (ianuarie 2006)

Publicat în revista Una Sancta, nr. 1/2006, pp. 39-43 sub titlul "Orthodoxe Kirchenräume im Westen"

Scurtă privire istorică

Primele biserici ortodoxe în Vestul Europei au fost construite pe lângă ambasadele ruse din marile capitale europene, începând cu secolul XVIII. În secolul următor, membrii ai familiei imperiale ruse, aristocraţi sau mari comercianţi ruşi, zidesc o serie de biserici în diferite staţiuni climaterice şi în alte oraşe importante din centrul şi vestul Europei. În Germania găsim astfel de biserici, de exemplu, în Baden-Baden, Bad Ems, Bad Homburg, Wiesbaden, Darmstadt, Weimar, Dresden, Stuttgart, Leipzig (în amintirea victoriei asupra lui Napoleon din 1813).

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea existau la Viena trei biserici ortodoxe: una sârbească, alta de care aparţineau credincioşi greci, albanezi şi români din ţările balcanice subjugate de turci şi alta , ridicată în 1788 de credincioşi greci şi români, originari din cuprinsul Imperiului habsburgic. Mai târziu a fost zidită la Viena şi o frumoasă catedrală rusească.
În 1829, regele Ludwig I al Bavariei oferă grecilor aflaţi în München (studenţi şi elevi) biserica „Salvatorkirche”. Spre sfârşitul secolului XIX, regatul grec construieşte o biserică (Sf. Ştefan) la Paris. Dar cea mai veche biserică grecească din Vestul Europei este cea din Veneţia (1564).
La rândul lor, românii construiesc o biserică la Baden-Baden (1847, zidită de Prinţul Mihail Sturza) şi cumpără în 1882 o biserică dominicană în cartierul latin din inima Parisului, care serveşte până astăzi comunităţii româneşti din capitala Franţei.
În urma Revoluţiei din octombrie, emigranţii ruşi ajunşi în Occident întemeiază pretutindeni parohii ortodoxe dotate, adeseori, cu biserici sau capele proprii. Acelaşi lucru îl vor face, după al doilea război mondial şi grecii şi sârbii veniţi în Occident ca „Gastarbeiters”.
Refugiaţii politici din România vor întemeia şi ei câteva biserici proprii la Sazgitter, Malmo şi Götteborg. După căderea comunismului, va sosi în Germania un val de români căsătoriţi cu germani din Transilvania. Astfel a luat fiinţă în 1993 Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord care are în jurisdicţia ei 53 de parohii. Pe lângă bisericile amintite mai sus, românii şi-au mai ridicat sau cumpărat biserici la Nürnberg, Viena, Stuttgart, Offenbach şi Berlin (ultimele două în construcţie).

2. Arhitectura şi pictura bisericilor ortodoxe
O biserică ortodoxă poate fi uşor recunoscută după arhitectura ei. Arhitectura bizantină care a influenţat întreaga lume ortodoxă are ca model biserica Sf. Sofia din Constantinopol (sec. VI), zidită în formă de cruce, cu trei abside şi o cupolă centrală deasupra naosului. Bisericile ruse împrumută elementul de bază al arhitecturii bizantine, dar îi dau o puternică notă locală. Ele se remarcă prin cupolele lor în formă de bulb de ceapă. O biserică ortodoxă se dezvoltă pe plan orizontal şi nu pe vertical ca bisericile apusene, potrivit principiului chenozei, al coborârii lui Dumnezeu la oameni. De asemenea, bisericile ortodoxe sunt, în general, de dimensiuni mici, am putea spune de talie umană, tocmai pentru a facilita comuniunea credincioşilor întreolaltă şi cu Dumnezeu.
Interiorul unei biserici cuprinde trei părţi distincte: altarul, naosul şi pronaosul, simbolizând cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Pronaosul este simbolul Duhului Sfânt sub a cărui inspiraţie şi călăuzire credinciosul, în calitatea sa de membru al Bisericii, „Trupul lui Hristos”, vine la biserică pentru a aduce împreună cu ceilalţi credincioşi mulţumire (euharistie) lui Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos, Fiul Său, care se jertfeşte nesângeros pe masa altarului şi se dă spre mâncare credincioşilor săi. Naosul, partea centrală a bisericii, unde credincioşii stau în cursul Liturghiei, este simbolul Fiului, care prin întrupare ne-a recapitulat în firea Sa pentru a ne înălţa împreună cu El la Tatăl. Iar altarul, despărţit de naos prin iconostas, este simbolul Tatălui care „locuieşte în lumina neapropiată”(I Tim 6, 16). Altarul condensează tot misterul divin care deşi se revelează prin Fiul (In 12,45; 14,10) rămâne totuşi inaccesibil. Pe Dumnezeu îl cunoaştem din lucrările Sale (energii) dar în Sinea Sa rămâne inaccesibil oricărei creaturi. De aceea, credincioşii nesfinţiţi pentru slujirea bisericească nu au acces în altar. Nu pentru că ar fi nevrednici, ci pentru a proteja misterul. Cum se ştie, Ortodoxia are un simţ deosebit pentru mister. Aşadar, arhitectura tripartită a bisericii ne introduce deja în misterul treimic pe care îl trăim la fiecare slujbă şi cu deosebire în Dumnezeiasca Liturghie.
Pictura bisericii, mai mult decât arhitectura ei, are o mare însemnătate pentru credinciosul ortodox. Icoana în biserică are înainte de toate o funcţie liturgică şi apoi una estetică şi pedagogică. Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII ecumenic (787) au arătat că temeiul teologic (dogmatic) al icoanei este Întruparea Domnului. Icoana lui Hristos este mărturia oculară a Întrupării Sale. Cine refuză icoana, refuză într-un fel Întruparea, nu o înţelege deplin sau o diminuează. De aceea, ortodocşii nu pot sluji Sf. Liturghie fără icoana lui Hristos şi a Maicii Domnului.
Piesa iconografică cea mai importantă într-o biserică este iconostasul; un perete, de obicei, de lemn sculptat, împodobit cu icoane, care separă altarul de naos. Pe primul rând de icoane întâlnim întotdeauna icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, a hramului bisericii şi a unui mare sfânt, de regulă a Sf. Ioan Botezătorul sau a Sf. Ierarh Nicolae. Pe uşile împărăteşti este reprezentată Buna Vestire: Maica Domnului şi Arhanghelul Gavriil, iar pe uşile laterale numite diaconeşti, doi arhangheli. Al doilea rând de icoane este format din icoanele celor douăsprezece sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc, care începe la 1 septembrie: Naşterea Maicii Domnului (8 sept.), Înălţarea Sfintei Cruci (14 sept.), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 nov.), Naşterea Domnului (25 dec.), Botezul Domnului (6 ian.), Întâmpinarea Domului (2 feb.), Buna Vestire (25 mart.), Învierea Domnului, Înălţarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh, Schimbarea la Faţă (6 aug.) şi Adormirea Maicii Domnului (15 aug.). Rândul al treilea de icoane este format din icoanele Sfinţilor Apostoli, iar rândul superior din icoanele proorocilor. Deasupra iconostasului tronează Crucea cu Mântuitorul răstignit pe ea, iar de o parte şi de cealaltă Maica Domnului şi Sf. Ioan Evanghelistul. În iconostas credincioşii contemplează deja întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc.
În altar sunt reprezentaţi într-un prim registru marii ierarhi ai Bisericii, începând cu cei ce au alcătuit diferitele liturghii care se săvârşesc în Biserica Ortodoxă: Sf. Iacob al Ierusalimului, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Grigorie Dialogul. Într-un alt registru este pictată scena împărtăşirii apostolilor, iar deasupra Maica Domnului cu braţele întinse şi cu Pruncul Iisus în faţă, ca simbol al Întrupării. Pe cupola de pe naos este reprezentat întotdeauna Iisus Hristos Pantocrator sau Atoateţiitor, cu Evanghelia în mână şi cu dreapta binecuvântând. Pantocratorul este înconjurat de cele nouă cete îngereşti: Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Puterile, Stăpâniile, Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii care slujesc „Liturghia cerească”. La baza cupolei, pe cei patru pandantivi, sunt reprezentaţi Evangheliştii cu simbolurile lor tradiţionale; Matei cu îngerul, Marcu cu boul, Luca cu leul şi Ioan cu vulturul. Pe pereţii de sud şi de nord din preajma altarului sunt reprezentate cele mai importante scene din istoria mântuirii: Naşterea şi Învierea lui Hristos, precum şi alte compoziţii reprezentând viaţa lui Iisus descrisă în Evanghelii. O temă nelipsită din acest spaţiu iconografic este aşa-numitul „Deisis” – intercesiune: Iisus Hristos ca Judecător având de-a dreapta pe Maica Domnului iar de-a stânga pe Sf. Ioan Botezătorul care se roagă pentru neamul omenesc. Compoziţia „Deisis” se extinde până în pronaos cu numărul nesfârşit al mucenicilor, călugărilor şi al credincioşilor sfinţi care se roagă şi ei pentru lume.
Imaginea dominantă de pe bolta naosului o reprezintă ospitalitatea de la stejarul Mamvri; Sfânta Treime în chipul a trei îngeri, oaspeţii lui Avraam şi Sara. Această compoziţie este dezvoltată prin frize circulare concentrice, reprezentând figuri sfinte de la primii oameni Adam şi Eva, traversând Vechiul şi Noul Testament, până în actualitate. Tot în naos întâlnim registre cu minunile Mântuitorului.
În pronaos, tema principală este Maica Domnului: scene importante din Imnul Acatist, proorociri din Vechiul Testament referitoare la ea, Adormirea Maicii Domnului, ridicarea la cer…Tot în pronaos, întâlnim frecvent şi scena Sinodului VII ecumenic care a restabilit cultul icoanelor şi întotdeauna tabloul votiv al episcopului locului care oferă în dar Mântuitorului biserica respectivă.
În diaspora, ortodocşii încearcă să păstreze stilul tradiţional al bisericilor precum şi amenajarea lor interioară, ceea ce ţine în fond de identitatea lor proprie. Aceasta nu înseamnă neapărat conservatism, ci mai degrabă fidelitatea faţă de o tradiţie venerabilă care răspunde în mod ideal căutărilor mistice ale omului. Căci trebuie subliniat că atât arhitectura cât şi pictura unei biserici ortodoxe au ca funcţie principală crearea unei atmosfere mistice care să favorizeze rugăciunea, adică unirea omului cu Dumnezeu.

3. Biserica, locaş de rugăciune
Biserica este prin excelenţă „Casa lui Dumnezeu”, locul petrecerii lui Dumnezeu cu oamenii. Despre Casa Sa, Domnul spune: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile” (Mc. 11, 17). Prin sfinţire locaşul bisericii „se umple de slava Domnului” (II Cronici 7, 1), pe care credincioşii o experiază de fiecare dată când se află la rugăciune. Atmosfera de har a unei bisericii ortodoxe este intensificată de podoaba iconografică a ei. Prin iconografie, biserica reflectă frumuseţea nevăzută a Împărăţiei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, icoana este o prezenţă harică. Ea nu este doar un tablou sau o simplă reproducere a unei realităţi absente, ci această realitate însăşi prezentă prin energiile divine. Aşadar, icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului sau a sfinţilor ne mijloceşte comuniunea cea mai reală, aici şi acum, cu persoanele sfinte reprezentate. Teologia ortodoxă care face distincţie între fiinţa şi energiile divine, fără să atingă simplitatea lui Dumnezeu poate „explica” cum este posibilă unirea totală a omului cu Dumnezeu fără a cădea în panteism. Căci unirea se produce la nivelul energiilor, care sunt manifestări „în afară” ale lui Dumnezeu şi nu la nivelul fiinţei divine, care rămâne cu totul inaccesibilă oricărei creaturi.
Biserica Ortodoxă este prin excelenţă o Biserică rugătoare (orantă). Ea crede că misterul (taina) mântuirii lumii prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se actualizează pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare credincios prin Tainele şi rugăciunea Bisericii. Deşi Biserica însăşi este Taina prin excelenţă căci tot ce se petrece în ea este Taină, totuşi Ortodoxia, ca şi Biserica Catolică, socoteşte că şapte sunt Tainele principale prin care se actualizează mântuirea oferită în Hristos: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, numite şi Tainele iniţierii creştine, care se administrează deodată, după Tradiţia veche a Bisericii, apoi Preoţia, Spovedania (Pocăinţa), Cununia şi Maslu.
Rugăciunea zilnică a Bisericii o formează cele şapte Laude: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul întâi, Ceasul al treilea, Ceasul al şaselea şi Ceasul al nouălea.
Ciclul liturgic este ritmat de ziua, săptămâna şi respectiv anul liturgic. Fiecare zi liturgică este o icoană a veşniciei şi a istoriei mântuirii neamului omenesc actualizată în rugăciunea celor şapte Laude şi încoronată de Sfânta Liturghie. De aceea, în Ortodoxie nu este permisă binaţia (săvârşirea a două Sfinte Liturghii în aceeaşi zi şi în aceeaşi biserică). Duminica este ziua Învierii şi se sărbătoreşte cu deosebit fast. Lunea este închinată Sfinţilor Îngeri, Marţea – Sfântului Ioan Botezătorul, Miercurea şi Vinerea – Sfintei Cruci şi Patimilor Domnului, Joia – Sfinţilor Apostoli şi Sfântului Ierarh Nicolae iar Sâmbăta – Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor. Miercurea şi Vinerea sunt zile de post ( în care se mănâncă exclusiv vegetarian ca şi în cele patru posturi de peste an: al Paştilor – 7 săptămâni, al Crăciunului – 6 săptămâni, al Adormirii Maicii Domnului – 2 săptămâni şi al Sfinţilor Apostoli, 1-3 săptămâni).
Anul liturgic este ritmat de Învierea Domnului, „sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor” şi de sărbătorile legate de ea precum şi de sărbătorile sfinţilor (cu dată fixă). Ortodoxia are un remarcabil simţ al sărbătorii exprimat în fastul slujbelor şi în simbolismul lor. Spre deosebire de Confesiunile din Occident, Ortodoxia nu pune accentul pe înţelegerea raţională a slujbei, care deşi este importantă nu are un rol primordial în trăirea ei. Aceasta nu justifică totuşi folosirea limbilor vechi în cultul multor Biserici Ortodoxe, care rămân în mare parte neînţelese de credincioşi. Rugăciunea liturgică precum şi rugăciunea particulară trebuie trăite cu întreaga fiinţă nu doar înţelese cu mintea. Când inima participă la rugăciune, atrasă de frumuseţea bisericii, a ceremonialului şi a cântării, mintea coboară în inimă şi se bucură de experienţa misterului. Aici se află în fond tot „secretul” rugăciunii, care trebuie să angajeze neapărat inima. În acest sens, tradiţia isihastă a monahismului oriental ne stă în ajutor şi ne învaţă cum să ne rugăm „cu mintea în inimă”, pentru a ajunge la unificarea omului lăuntric care se concentrează în inimă.

Mitropolitul Serafim

construimcatedrala.ro