• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvinte de învățătură

Martirii Bisericii Ortodoxe Române – exemplu de încurajare pentru mărturia noastră astăzi (Viena, 21.10.2004)

 Prelegere susținută în cadrul conferințelor Asociaţiei „Pro Oriente”, intitulate ”Europa, vergiss deine Märtyrer nicht!", Viena, 21 octombrie 2004, apărută în Scrisoare duhovnicească, Anul VII, Nr. 11 (92) / nov. 2004 şi Nr. 12 (93) / dec. 2004.  

Mai întâi aş dori să mulţumesc organizatorilor acestui simpozion, personal D-lui Preşedinte Dr. Marte, pentru invitaţia de a participa la această întâlnire şi de a vorbi despre un subiect care îmi este foarte drag şi anume: Martirii Bisericii Ortodoxe Române. Exemplu de încurajare pentru mărturia noastră astăzi. Nădăjduiesc că şi acest simpozion organizat de Pro Oriente, dedicat martirilor Europei, va însemna un pas înainte pe calea apropierii dintre bisericile creştine şi a religiilor de pe acest continent, căci martirii depăşesc orice graniţă confesională. Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte de ecumenismul sfinţilor, al martirilor, ca fiind „cel mai convingător”. Acest ecumenism „vorbeşte cu o voce mai puternică decât creatorul dezbinărilor” (Tertio Millenio adveniente 3.7.).

 Eu sunt cu atât mai emoţionat să exprim aici vocea martirilor Bisericii Ortodoxe Române, cu cât astăzi, potrivit calendarului nostru, se prăznuiesc sfinţii mărturisitori pentru Ortodoxie: Cuviosul Monah Visarion, Preoţii Ioan şi Moise, şi Credinciosul Oprea, morţi pe pământ austriac, în închisoarea de la Kufstein, după mulţi ani de detenţie. Pe aceşti martiri cu deosebire, ca şi pe toţi martirii lui Hristos, îi invoc să se roage pentru iertarea noastră şi pentru unirea tuturor „într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”.

În cele ce urmează, voi căuta să prezint tema anunţată, în modul cel mai simplu, urmărind în prima parte câteva figuri de martiri mai cunoscute în Ortodoxia românească, după care voi încerca să fac o apreciere a vocaţiei de martir, proprie tuturor creştinilor, şi să arăt că numai asumarea veritabilă a martiriului poate contribui la unitatea creştină.

Martiri ai Bisericii Ortodoxe Române

a. Mai întâi câteva precizări de ordin istoric. România de astăzi este rezultatul unirii a trei provincii româneşti, constituite în jurul Carpaţilor încă înainte de sfârşitul primului mileniu şi numite mai târziu: Valachia, Moldova şi Transilvania. Aceste provincii au avut o istorie deosebit de tumultoasă, datorită aşezării lor „în calea tuturor relelor”, cum spunea un cronicar din secolul al XVII-lea. Timp de sute de ani ele au cunoscut migraţia popoarelor, apoi presiunea imperiilor otoman, rus şi austriac. Abia în 1859, Moldova se uneşte cu Valachia sub numele de România, la care se adaugă, în 1918, Transilvania.

Expresia „poporul român s-a născut creştin”, pe care o întâlnim destul de des în literatura bisericească din România, este un adevăr istoric, care trebuie înţeles în sensul că procesul formării poporului român (secolele II-VII) din amestecul dacilor băştinaşi şi al romanilor colonizatori s-a confundat cu procesul încreştinării sale. Poporul român nu cunoaşte o dată a încreştinării sale, ca toate popoarele care-l înconjoară. El a devenit creştin odată cu formarea sa. Desigur, această realitate specifică nouă, românilor, nu reprezintă nici un motiv de mândrie naţională, cum ar vrea unii, şi nu ne scuteşte întru nimic de la misiunea permanentă de evanghelizare a propriilor credincioşi, specifică Bisericii, căci, în definitiv, nimeni nu se naşte creştin, ci devine creştin prin angajarea sa conştientă în credinţă.

Potrivit Tradiţiei, Evanghelia a fost adusă pe pământul României de astăzi, de către Sfântul Apostol Andrei, care a predicat în Sciţia Minor (Dobrogea de mai târziu). În această provincie întâlnim încă din secolele III-IV o puternică organizare bisericească cu episcopi, participanţi la primele sinoade ecumenice, monahi şi teologi. La începutul secolului al VI-lea existau în Dobrogea 14 episcopii, supuse Patriarhiei de Constantinopol. Din Dobrogea, ca şi din provinciile romanizate de la sudul Dunării, unde la începutul secolului al IV-lea existau peste 40 de scaune episcopale, creştinismul s-a răspândit şi la populaţia în curs de romanizare din nordul Dunării, adică la poporul român în formare.

b. Creştinismul străromân este confirmat de numeroşi martiri, cunoscuţi din diferite Acte martirice şi Martirologii. Cei mai mulţi au suferit martiriul în persecuţia lui Diocleţian şi Liciniu. Astfel, la Tomis (azi Constanţa) au pătimit episcopul Efrem (304), episcopul Tit (320) şi alţi peste 60 de martiri. În cetatea Axiopolis (azi Cernavodă) sunt pomeniţi martirii: Chiril, Chindeas şi Dasius. Moaştele acestuia din urmă se păstrează astăzi la Ancona (Italia). La Halmiris (azi Dunavăţ) au fost decapitaţi în ziua de 8 iulie 290, preotul Epictet şi monahul Astion. Moaştele lor au fost descoperite de o echipă de arheologi în 15 august 2001. Tot recent (1971), au fost descoperite la Niculiţel (lângă vechiul Noviodonum), în cripta unei bazilici paleo-creştine, moaştele a patru martiri de la începutul secolului al IV-lea. Numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos, însoţite de inscripţia „martirii lui Hristos” (în limba greacă) stau înscrise pe pereţii criptei. Martiriologiul „ieronimian” îi menţionează pe toţi la data de 4 iunie. Aceştia sunt, cu titlu de exemplu, câţiva dintre numeroşii martiri care au pătimit în perioada de început a creştinismului pe pământul României de astăzi.

c. Un capitol aparte în istoria Ortodoxiei româneşti îl ocupă perioada suzeranităţii turceşti asupra Valahiei şi Moldovei (sec. XVI – 1877) şi a înglobării Transilvaniei în Imperiul Habsburgic (1688-1918). Tot mai conştienţi de apartenenţa la Ortodoxie, care le asigura şi identitatea, românii din Valahia şi Moldova au trebuit să facă faţă lumii musulmane, iar cei din Transilvania lumii calvine şi, apoi, celei catolice. În numeroasele tensiuni şi revolte pentru apărarea identităţii religioase, mulţi români au plătit cu viaţa ataşamentul faţă de credinţa lor creştină, respectiv faţă de Ortodoxie. Biserica a trecut în rândul sfinţilor martiri pe câţiva dintre aceşti eroi ai credinţei.

Exemplul cel mai cutremurător de fidelitate faţă de credinţă îl avem în Sfântul Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti între 1688-1714. Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai iubiţi domni ai Ţării Româneşti, om de vastă cultură şi promotor al culturii în ţara sa, ctitor de aşezăminte filantropice şi, mai ales, de biserici şi de mânăstiri, ca şi mare sprijinitor al Locurilor Sfinte din Răsărit, căzute sub turci. În timpul domniei sale apare un nou stil în arhitectură, şi anume „stilul brâncovenesc”, unul dintre cele mai armonioase stiluri din arhitectura românească. Pentru menţinerea păcii în ţara sa, într-o vreme în care invaziile străine şi războaiele erau foarte frecvente, şi, totodată, pentru a-şi consolida poziţia faţă de Poarta Otomană, Constantin Brâncoveanu a căutat să se apropie de Împăratul de la Viena şi de Ţarul Rusiei. Astfel, el primeşte diploma de prinţ al Sfântului Imperiu, cu dreptul de a purta titlul de „Illustrissimus”, iar de la Ţarul Petru, ordinul Sfântul Andrei, în grad de cavaler. De asemenea, pentru bunele sale relaţii cu Transilvania şi cu Ungaria este cinstit cu titlul de „nobil ardelean” şi de „conte al Ungariei”. Dar toate acestea n-au fost pe placul Înaltei Porţi, care pretindea tributuri tot mai mari. Pieirea bunului domnitor valah, după 26 de ani de domnie, a fost pusă la cale de turci, cu concursul unor boieri din preajma sa. El a fost arestat în palatul său din Bucureşti pe 25 martie 1714, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, şi dus la Constantinopol, împreună cu toată familia sa, unde au fost închişi în închisoarea Edicule. Timp de mai multe luni întreaga familie a fost torturată cumplit, în speranţa că va declara toate averile pe care se credea că le posedă. În cele din urmă, li s-a propus graţierea, cu condiţia ca să treacă la mahomedanism. Însă voievodul, ca şi fiii lui, „au rămas constanţi în credinţa lor şi apărură la locul supliciului cu o nobilă tărie”, relatează istoricul francez M. Mignot în cartea sa Historie de l’Empire Ottoman (vol. IV, Paris, 1773, p. 202).

În ziua de 15 august 1714, ziua onomastică a soţiei sale, când creştinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului, şi zi în care împlinea vârsta de 60 de ani, credinciosul voievod Constantin, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, acesta în urmă în vârstă de doar 12 ani, şi cu sfetnicul său Ianache, au fost decapitaţi pe un stadion din Constantinopol, de faţă fiind, pe lângă mulţimea dornică de spectacol, sultanul Ahmed al III-lea, ca şi ambasadorii marilor puteri europene: Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, invitaţi special la macabrul spectacol. „Impresionaţi de cruzimea asasinilor, aceştia dovedeau în realitate o Europă neunită şi nesolidară în faţa barbariei şi a tiraniei”, zice un istoric bisericesc român.  

Secretarul lui Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro din Florenţa, a reţinut ultimele cuvinte adresate de domnitor copiilor săi, la locul supliciului: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Apoi capetele lor au început să pice la pământ, unul după altul, începând cu cel al sfetnicului Ianache şi terminând cu cel al voievodului. Ele au fost purtate mai multe zile pe uliţele oraşului, iar în cele din urmă aruncate în mare. Ceilalţi membri ai familiei au fost eliberaţi după doi ani în schimbul unei mari sume de bani. Martiriul Sfântului Voievod Constantin a rămas viu în conştiinţa poporului român, devenind subiectul unor creaţii populare (balade), transmise din generaţie în generaţie.

d. Fenomenul uniatismului, care a dat naştere Bisericii Greco-Catolice din Transilvania la începutul secolului al XVII-lea, a deschis un capitol extrem de dureros în istoria Bisericii româneşti din această provincie, devenită multietnică prin ocuparea ei de către maghiari (sec. XI-XII) şi colonizarea saşilor (sec. al XIII-lea). După o scurtă perioadă de independenţă (1526-1688), din principat autonom sub suzeranitate otomană Transilvania intră în componenţa Imperiului Habsburgic, în 1688. Deşi majoritari, românii nu erau recunoscuţi oficial nici ca naţiune, nici ca religie. Erau doar toleraţi. Dacă presiunii de a deveni calvini românii i-au rezistat cu bărbăţie, n-au putut, în schimb, rezista cu toţii presiunii, mult mai mari şi mai organizate, exercitate de cercurile conducătoare din Viena, de a se uni cu Roma, mai cu seamă că li se făgăduiau drepturi egale cu celelalte naţiuni şi a fi religie „receptă” din Principat, precum şi dreptul de a-şi menţine ritul liturgic. Tentaţia era mare, aşa încât o breşă a apărut curând prin câştigarea mitropolitului Atanasie Anghel, hirotonit episcop la Bucureşti doar cu câteva luni în urmă, şi a 38 de protopopi, care au semnat un act de unire la 7 octombrie 1698. Mitropolitul va fi „resfinţit” preot şi episcop în ritul latin, aici la Viena, şi instalat din nou ca „episcop unit” la Alba-Iulia, la 14 iunie 1701. El va fi imediat caterisit de patriarhii Calinic al Constantinopolului, Dositei al Ierusalimului şi de mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti. „Unirea” va declanşa de la început un val de proteste şi nemulţumiri, până la răscoale populare, care au frământat Transilvania în tot cursul secolului al XVIII-lea. Pentru a-şi păstra identitatea ortodoxă, mulţi români din Transilvania, uneori sate întregi, au părăsit ţara şi s-au aşezat în Valahia sau în Moldova.

Între cei care au murit în lupta lor pentru apărarea credinţei ortodoxe au fost şi sfinţii amintiţi la începutul acestui referat: Cuviosul Monah Visarion, Preoţii Moise şi Ioan şi Credinciosul Oprea. Călugărul Visarion a cutreierat Banatul şi Transilvania, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, predicând împotriva uniaţiei. Peste tot era întâmpinat de mulţimi de credincioşi care îl ascultau ca pe un sfânt. La Sibiu va fi, însă, arestat şi apoi transferat în diferite închisori, iar, în cele din urmă, la Kufstein, unde va şi muri. Preoţii Moise şi Ioan erau slujitori în satele Sibiel, respectiv Galeş, iar ţăranul Oprea era credincios din Săliştea Sibiului, toate localităţi de lângă Sibiu (Hermannstadt). Pentru împotrivirea lor faţă de uniaţie şi lupta pentru libertatea religioasă, cei doi preoţi au fost opriţi de la slujire şi aruncaţi în diferite închisori. Oprea Miclăuş şi Preotul Moise Măcinic vor ajunge cu plângerile lor până la împărăteasa Maria Tereza, însă în zadar. În cererea lor, făcută în numele credincioşilor din părţile Sibiului, se spune: „Noi cerem, pentru noi şi în numele poporului încă o dată: sau episcop pentru legea noastră, sau drum liber din ţară”. Drept răspuns, au fost închişi la Kufstein, unde se crede că au şi murit, căci acasă n-au mai ajuns niciodată. La 24 aprilie 1784, după mai bine de 30 de ani, Stana, soţia lui Oprea, îl ruga pe împăratul Iosif al II-lea să-i elibereze soţul, măcar acum la bătrâneţe. I s-a răspuns că „nu ar mai fi în viaţă un astfel de om”.

e. Deşi în perioada comunistă (1944-1989) au murit în închisorile din România mulţi preoţi, călugări şi credincioşi ortodocşi, Biserica n-a canonizat până acum pe nici unul dintre ei, ceea ce este, evident, o mare lipsă. Deşi n-a fost suprimată, ca Biserica Greco-Catolică în 1948, totuşi Biserica Ortodoxă Română a trebuit să plătească scump supravieţuirea ei: prin reducerea drastică a episcopiilor, deşi cele existente în 1948 erau deja extrem de puţine, raportat la numărul credincioşilor; prin retragerea forţată a 20 de ierarhi; prin închiderea sau chiar distrugerea unor biserici, mai ales mânăstiri; prin reducerea drastică a şcolilor de teologie (seminarii şi facultăţi); prin scoaterea religiei din şcoală şi din instituţiile publice; prin încarcerarea a aproape 2000 de preoţi; prin expulzarea prin decretul 410 din 1959 a peste 5000 monahi şi monahii. Mari teologi, ca Părintele Dumitru Săniloae şi actualul arhiepiscop Bartolomeu Anania al Clujului, au cunoscut ani grei de închisoare. Rectorii Academiilor teologice din Cluj şi Arad, Liviu Galaction Munteanu şi Ilarion Felea au murit în 1961 în închisoare. Cazul Părintelui Prof. Gheorghe Calciu, închis în mai multe rânduri, până târziu în anii 80, este arhicunoscut. Ţelul Partidului Comunist, urmărit cu consecvenţă în Şcolile publice şi în mass-media, era edificarea omului nou, eliberat de orice concepţie şi credinţă religioase, considerate retrograde.

 Vocaţia de martir. Pentru o identitate deschisă

Martirii pomeniţi mai sus au murit pentru fidelitatea lor faţă de Hristos, aşa precum Biserica Ortodoxă îl propovăduieşte. Ei au fost şi vor rămâne pentru totdeauna exemple supreme pentru confraţii lor de credinţă a căror vocaţie de creştini este tocmai martiriul. Căci fiecare creştin este chemat să-L mărturisească pe Hristos până la jertfa supremă a vieţii sale. Comunitatea vechi-testamentară şi, pe urmele ei, comunitatea creştină este o comunitate de martori-martiri care îl mărturisesc pe singurul Dumnezeu adevărat, revelat în Iisus Hristos, Fiul Său ca Treime de Persoane. Hristos este primul Martor şi Martir, exemplu suprem de mărturie, pecetluită cu martiriul. În moartea lui Hristos, ca şi în moartea prin martiriu pentru Hristos, se manifestă suprema iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni ca şi suprema libertate faţă de viaţa însăşi, care este darul lui Dumnezeu. De aceea, mărturia şi martiriul creştin n-au nimic comun cu fundamentalismul sau fanatismul religios, care înseamnă tocmai negarea libertăţii, transformarea religiei în ideologie şi intoleranţă faţă de cei ce cred altfel sau nu cred deloc. Şi totuşi, fiecare confesiune şi fiecare religie cunoaşte şi medii fundamentaliste sau chiar fanatice. Este adevărat că alunecarea din credinţă spre ideologie şi instrumentalizarea ei este o ispită generală. Ea este prezentă la toţi cei care n-au ajuns la „crucificarea” raţiunii faţă de modul natural de gândire şi ridicarea ei pe planul supranatural al credinţei. Dacă raţiunea nu este transfigurată de credinţă şi de dragostea, care izvorăşte din credinţă, ea va subordona credinţa modului ei „căzut” de gândire. Credinţa devine atunci ideologie.

Dezbinarea Bisericii – ca să rămânem în interiorul creştinismului – şi apariţia diferitelor confesiuni şi secte este, evident, rezultatul acestei ispite. În decursul istoriei, creştinii s-au bătut pe adevăruri de credinţă, devenite pentru ei adevăraţi idoli. Dacă dogmele creştine, aceste adevăruri revelate, definite de Biserică prin Sinoadele ecumenice, nu sunt înţelese în duhul Părinţilor care le-au definit, ori sunt golite de viaţă, adică de dragoste, ele pot fi uşor instrumentalizate şi folosite ca arme împotriva celor care cred altfel. Ele nu mai servesc atunci scopului lor, adică libertăţii persoanei şi unirii ei cu Dumnezeu. Prevăzând acest pericol, Biserica din primul mileniu s-a ferit, pe de o parte, să înmulţească dogmele, ştiind că mintea „căzută” le poate foarte uşor răstălmăci, iar pe de altă parte a preluat imediat formulările dogmatice în cultul ei. Astfel dogma – adevăr la prima vedere abstract – a devenit viaţă, inspirând nenumărate rugăciuni şi imne bisericeşti. Prin aceasta, cultul însuşi al Bisericii a primit o profunzime deosebită, capabilă să hrănească mintea şi inima credinciosului celui mai exigent în tinderea sa spre unirea cu Dumnezeu. Scoasă din contextul ei liturgic, golită deci de viaţă şi de dragoste, dogma devine idol. „Litera ucide, dar duhul face viu” (2 Co 3, 6).

Ce legătură au aceste consideraţii cu subiectul nostru? Foarte strânsă! Căci confesiunile creştine se prezintă ca adevărate fortăreţe cu structuri foarte bine definite, iar slujitorii lor ca apărători vajnici ai acestora. Există o rigiditate confesională tot mai accentuată, de frica pierderii identităţii proprii. Chiar şi cei care vorbesc despre o „diversitate împăcată” o fac tot de frica pierderii identităţii. În cele din urmă, fiecare este prizonierul propriului său sistem teologic, propriei sale tradiţii, care-i asigură conştiinţa de a se afla în adevăr şi de a-şi fi suficient. Tocmai de aceea, ecumenismul nu poate avansa la nivel pur teologic. Teologicul trebuie să se desăvârşească permanent în spiritual. Altfel el creează idoli, iar împotriva idolilor nu se poate lupta decât prin asumarea martiriului. Este vorba, în primul rând de „crucificarea” raţiunii sau transfigurarea modului ei de gândire, dintr-o gândire naturală, firească, într-o gândire duhovnicească. În acest sens, Sfânta Scriptură face distincţie netă între „omul firesc” şi „omul duhovnicesc” (1 Co 2, 14-15), între „omul cel vechi” şi „omul cel nou” (Ef 4, 22-24). Omul duhovnicesc, deşi are o identitate precisă, nu face din ea un idol, nu este prizonierul propriei sale identităţi. Identitatea sa este una deschisă, care se îmbogăţeşte permanent prin dialogul şi comuniunea cu semenii săi. Înainte de toate, omul duhovnicesc ştie să respecte şi să aprecieze identitatea semenilor, aşa precum Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia. De aceea, prozelitismul ca şi refuzul dialogului sunt păcate împotriva Duhului Sfânt, Duhul libertăţii şi al comuniunii.

Dacă la nivelul minţii, omul duhovnicesc, prin crucificarea neîncetată a raţiunii, ajunge să aibă „gândul lui Hristos” (cf. 1 Co 2, 16), la nivelul inimii el îşi asumă, ca şi Hristos, vina şi durerea pentru păcatul întregii umanităţi, care conduce la o tot mai mare fărâmiţare şi învrăjbire a ei. Căci lucrarea prin excelenţă a diavolului, autorul păcatului, este dezbinarea (diabolos – cel care dezbină, cel care învrăjbeşte). Prin crucificarea minţii şi asumarea durerii pentru păcatul lumii, omul duhovnicesc este un martir de fiecare zi. El biruie neîncetat în el însuşi păcatul şi dezbinarea, ajungând la unirea minţii şi a inimii, adică la unitatea omului lăuntric, care recapitulează în el întreaga umanitate. „Noi cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare mădulare unii altora” (Rm 12, 5). Desigur, orice unitate este în cele din urmă un dar al lui Dumnezeu. Însă darul trebuie primit prin rugăciune şi post ca şi prin răbdarea necazurilor. Demonii dezbinării nu ies cu nimic altceva decât „cu rugăciune şi cu post” (cf. Mc 9, 29). Rugăciunea, însoţită de o disciplină riguroasă a simţurilor prin asceză, este singura capabilă să oprească mintea din împrăştierea ei şi s-o reîntoarcă în inimă, locul ei de origine. Căci mintea fiind o energie a inimii, nu-şi găseşte odihna decât unită cu inima. Atunci omul se pacifică în el însuşi şi pacifică atmosfera din jurul lui. Cuvântul lui ieşind din inimă va primi o încărcătură ontologică şi va fi „cuvânt cu putere multă”. Câtă diferenţă între cuvântul Mântuitorului şi cuvântul fariseilor şi cărturarilor! Fără rugăciune şi fără asceză, ceea ce înseamnă, în fond, asumarea martiriului, a morţii faţă de omul cel vechi, viaţa şi cuvântul nostru vor fi „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (1 Co 13, 1) Dar dacă rugăciunea singură poate pacifica, te întrebi cum tocmai ea este atât de puţin prezentă în întâlnirile ecumenice? Unii au încercat chiar s-o excludă cu totul, invocând canoane din secolul al IV-lea, care interzic rugăciunea împreună cu ereticii. Or, ereticii, în sensul acestor canoane, erau cei care negau Treimea şi Dumnezeirea Fiului. Ceea ce nu mai este cazul astăzi când toţi creştinii angajaţi în Mişcarea ecumenică mărturisesc atât Treimea, cât şi pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Împreună cu rugăciunea şi postul, răbdarea necazurilor şi suferinţelor vieţii face parte din mărturia creştină de fiecare zi. La Părinţii Bisericii, din trecut şi de astăzi, găsim o adevărată Teologie a suferinţei pe care n-o putem dezvolta aici. Să spunem doar atât că suferinţa, fie că este consecinţa directă a păcatelor, fie că este trimisă de Dumnezeu cu scop pedagogic, are un rol purificator, dacă este asumată ca atare şi purtată cu încredere şi nădejde. Poate că nimic altceva nu-l apropie pe om de Dumnezeu ca suferinţa şi răbdarea necazurilor şi ispitelor vieţii. Dumnezeu îi curăţă pe cei aleşi ai săi ca aurul în topitoare. Astfel suferinţa ne adânceşte în existenţă, dă calitate rugăciuni, ne liberează de noi înşine („lepădarea de sine”) şi ne uneşte cu Dumnezeu şi cu semenii. Credinciosul care-şi poartă cu răbdare crucea suferinţei va ajunge să aibă o „inimă compătimitoare” (Sfântul Isaac Sirul), adică o inimă care cuprinde în dragostea ei întreagă umanitate, întreaga creaţie. Sunt nenumărate exemplele de credincioşi din închisorile comuniste care fraternizând în suferinţă şi rugăciune au ajuns să înţeleagă că esenţialul vieţii este Hristos, Care nu este prizonierul nici unei confesiuni.

Îngăduiţi-mi să închei aceste gânduri cu un citat din Sfânta Scriptură: „Drept aceea, având împrejurul nostru atâta nor de martori, să lepădăm orice povară şi păcatul care lesne ne împresoară şi să alergăm cu sârguinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi la Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, care pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evr 12, 1-2).

Sunt convins că nu există altă cale care să-i apropie şi să-i unească pe creştini decât calea rugăciunii şi a martiriului care ne converteşte neîncetat la Hristos.

 Viena, 21 octombrie 2004

 

 

 

 

 

construimcatedrala.ro