Taina Cununiei – Divorţul – Participarea la Sfânta Euharistie (Überlingen, 16.06.2012)

Prelegere susținută în limba germană (”Das Sakrament der Ehe – Ehescheidung – Teilnahme am Abendmahl”) în  Cadrul Zilelor Bisericii (15.  Kirchentag, Bodensee – 15-17 Juni 2012)

Dumnezeu este dragoste, ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul (I Ioan 4, 8), pentru că este comuniune de Persoane. Dragostea nu se poate manifesta decât în comuniunea persoanelor. După interpretarea Părinţilor Bisericii a locului despre facerea omului (cf. Facere 1, 26-27), Dumnezeu l-a creat pe om după „chipul” Său în vederea „asemănării” cu Sine. Chipul lui Dumnezeu în om constă tocmai în capacitatea sa de a primi şi de a manifesta pe plan creat iubirea şi comuniunea dintre Persoanele divine. Dacă omul trăieşte potrivit naturii sale în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii săi, el ajunge la desăvârşire sau la „asemănarea cu Dumnezeu”. Familia este locul prin excelenţă în care se trăieşte iubirea lui Dumnezeu. De aceea familia este o icoană a Sfintei Treimi. Sfatul treimic: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18), subliniază realitatea fundamentală a omului care nu se poate împlini de unul singur, ci numai în relaţia cu semenul său. Astfel în familie, bărbatul se împlineşte prin femeie şi femeia prin bărbat. Iar copiii desăvârşesc împlinirea celor doi părinţi. Tot astfel şi în societate, nimeni nu se poate realiza de unul singur, ci numai în comuniunea şi cu ajutorul celorlalţi. Lipsa comuniunii îl desfigurează pe om creat tocmai pentru comuniune. De aici apar toate suferinţele din lume.

Prima poruncă dată de Dumnezeu oamenilor a fost aceea de a fi rodnici, de a se înmulţiţi, de a umple pământul şi de a-l stăpâni. (cf. Facere 1, 28). Rodnicia şi înmulţirea sunt rezultatul dragostei care uneşte bărbatul şi femeia făcând din ei un singur trup (cf. Facere 2, 24). Astfel dragostea nu închide pe cei doi în sine, degradându-se în egoism şi iubire de trup, ci îi face părtaşi actului creator al lui Dumnezeu prin naşterea de prunci. Din cele două texte biblice: „să-i facem ajutor potrivit pentru el” şi „creşteţi şi vă înmulţiţi”, înţelegem că scopul primordial al familiei este ajutorarea reciprocă şi naşterea de copii pentru perpetuarea neamului omenesc. În tot Vechiul Testament, familia este privită ca o instituţie sfântă, apărată de legile divine date de Dumnezeu prin Moise, legislatorul poporului ales. Monogamia şi indestructibilitatea familiei au devenit cu timpul norme de convieţuire socială. În Vechiul Testament, desfrâul, homosexualitatea, împiedicarea naşterii de prunci şi alte păcate care slăbesc sau distrug familia sunt pedepsite fără milă.

1. Taina Cununiei

Lecturile biblice prevăzute de ritualul ortodox al Tainei Cununiei sunt din epistola către Efeseni a Sf. Apostol Pavel cap. 5, 20-33 şi din Evanghelia după Ioan cap. 2, 1-11. În spiritul profeţilor Vechiului Testament despre alianţa conjugală dintre Dumnezeu şi poporul Său Izrael (cf. Osea 1-3, etc.), Apostolul Pavel fondează legătura conjugală dintre bărbat şi femeie pe legătura dintre Hristos şi Biserică. Aşa precum Hristos a iubit Biserica, trupul Său şi S-a dat pe Sine pentru ea, tot astfel şi bărbaţii trebuie să-şi iubească pe femeile lor, ca pe înseşi trupurile lor. Căci potrivit referatului biblic despre crearea femeii, aceasta apare ca trupul propriu al bărbatului, ca un altul el însuşi. Căsătoria se află deci în inima misterului creştin şi are ca vocaţie să reflecte unirea conjugală dintre Hristos şi Biserică. Aceeaşi idee este simbolizată şi în pericopa nunţii din Cana Galileii, unde Domnul face prima minune. Prefacerea apei în vin indică trecerea de la Vechiul la Noul Testament, transformarea nunţii în Taină care-i ridică pe cei doi deasupra propriei lor naturi, împărtăşindu-le harul vieţuirii nu după trup, ci după duh (cf. Romani 8, 4). „Taina aceasta este mare; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32).

În societatea noastră descreştinată se întâmplă adeseori ca Taina Cununiei să fie redusă la ritualul ei, fără să se conştientizeze faptul că harul primit prin rugăciunea Bisericii presupune colaborarea cu el pe tot parcursul vieţii. În ritualul Cununiei, preotul se roagă ca Dumnezeu să dăruiască mirilor „viaţă paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste unuia către altul întru legătura păcii, dar de prunci…” (Rugăciunea întâia). De asemenea Biserica se roagă: „Uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni…”(Rugăciunea a doua). Iar mai departe: „ …Păzeşte-i în pace şi bună-înţelegere. Arată nunta lor cinstită, fereşte patul lor neîntinat. Binevoieşte să-şi petreacă viaţa lor fără prihană. Şi-i învredniceşte pe dânşii să ajungă bătrâneţi fericite, cu inimă curată împlinind poruncile Tale” (Rugăciunea a treia). În acelaşi ritual al Cununiei, mirii făgăduiesc cu mâna pe Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce că vor păzi legătura dragostei şi a unirii dintre ei până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită şi că nu se vor abate de la datoriile lor, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.

În cuvântul de învăţătură pe care îl adresează mirilor, preotul este dator să arate că binecuvântarea lui Dumnezeu invocată prin rugăciunile Tainei Cununiei îi însoţeşte în viaţă numai în măsura în care ei colaborează cu harul primit şi se străduiesc să respecte făgăduinţele făcute. Nu ne ţine Dumnezeu în pace şi înţelegere decât în măsura în care şi noi căutăm pacea şi înţelegerea, renunţând la pretenţiile noastre. Nunta nu poate fi cinstită şi patul neîntinat dacă mirii nu se străduiesc, prin rugăciune şi înfrânare, să trăiască după voia lui Dumnezeu, „respectând hotarele firii”, adică neîngăduindu-şi orice în viaţa intimă. Nu ne vom bucura de darul de prunci buni dacă nu ştim cum să-i aducem pe lume şi cum să ne îngrijim de educaţia lor încă de când s-au zămislit în pântece şi până la şapte ani când se formează caracterul omului, ca şi după aceea.

Cred că lipsa cea mai mare a noastră, a creştinilor de astăzi, este aceea că aşteptăm ca harul primit prin Botez, prin Euharistie, prin Cununie şi prin celelalte Taine şi rugăciuni ale Bisericii să lucreze şi să rodească în viaţa noastră de la sine, fără participarea noastră prin credinţă, rugăciune, asceză şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Uităm că nu putem fi cu adevărat creştini decât în măsura în care punem în lucrare harul botezului şi trăim potrivit făgăduinţelor făcute la botez. La botez am făgăduit că ne „lepădăm de satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi slujitorii lui şi de toată slujirea lui şi de toată trufia lui” şi că ne „unim cu Hristos” Cel smerit şi ascultător până la moarte (vezi Slujba Botezului). Tot astfel, nu putem forma o familie creştină numai prin primirea Taina Cununiei, ci devenim neîncetat o familie unită prin dragoste, dacă vieţuim după voia lui Dumnezeu, împlinind poruncile Lui. Harul nu lucrează fără colaborarea noastră (cf. I Corinteni 3, 9) tocmai pentru că Dumnezeu respectă libertatea pe care ne-a dat-o prin creaţie. Fiind o prezenţă delicată, respectuoasă faţă de libertatea umană, harul se retrage în adâncurile fiinţei şi suferă până când îl chemăm din nou prin rugăciune, oferindu-i neputinţa noastră şi silindu-ne să creştem în dragoste, în smerenie şi în răbdare.

Fără îndoială că una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă lumea creştină de astăzi este natalitatea extrem de scăzută care pune în pericol supravieţuirea însăşi a creştinilor. Planning-ul familial (limitarea naşterilor) sau chiar refuzul total de a avea copii, pus pe seama aşa-zisei libertăţi a femeii (şi soţului), violentează natura însăşi a omului care nu rămâne fără consecinţe asupra sănătăţii lui, trupeşti şi sufleteşti, ca şi asupra societăţii care îmbătrâneşte tot mai mult, îndreptându-se spre dispariţie. Deşi Biserica Ortodoxă are în principiu aceeaşi doctrină despre familie ca şi Biserica Catolică, ea nu tratează totuşi problemele care ţin de viaţa conjugală din punct de vedere juridic sau prin enciclici, ci lasă la latitudinea duhovnicului rezolvarea fiecărui caz în parte. Pentru ortodocşi, duhovnicul şi familia, asistaţi de Duhul Sfânt, i-au împreună deciziile importante care ţin de viaţa cuplului. Cu condiţia ca soţii să ceară sfatul duhovnicului. Totuşi trebuie să recunoaştem cu durere că rata avorturilor în ţările tradiţional ortodoxe este mai mare decât în alte ţări, iar natalitatea nu este superioară. Astăzi legile civile nu mai apără valorile familiei tradiţionale. Tocmai de aceea asistăm la degradarea fără precedent a familiei care generează atâtea suferinţe în sufletele părinţilor şi ale copiilor, ca şi în societate. Căci înmulţirea păcatelor atrage după sine înmulţirea suferinţelor.

 2. Divorţul

Divorţul este cea mai mare dramă pe care o poate suferi o familie. El dă naştere în continuare la alte nenumărate suferinţe. Biserica Ortodoxă afirmă cu tărie unicitatea Căsătoriei, respectiv a Tainei Cununiei. „Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul s-ă nu despartă”, zice Domnul (Matei 10, 19). Mântuitorul spune de asemenea că: „Oricine va lăsa pe femeia sa, afară de cuvânt de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei 5, 32). Totuşi prin pogorământ (iconomie) faţă de norma strictă (acrivie), Biserica admite, pe motiv de adulter, a doua căsătorie, care însă nu mai este privită ca Taină, ci ca o binecuvântare pentru ca cei recăsătoriţi să nu trăiască în desfrânare. Desigur există şi divorţuri care nu se produc datorită infidelităţii conjugale. Biserica asimilează aceste cazuri adulterului care rupe legătura dragostei între soţi. Oricum Biserica constată cu durere că prin divorţ legătura dragostei care i-a unit pe soţi a dispărut şi oferă o nouă şansă celor ce se recăsătoresc ca, prin pocăinţă şi reînnoirea dragostei, să trăiască mai departe în obştea celor credincioşi.

Slujba celei de a doua căsătorii are un caracter profund penitenţial: „ … cheamă-i pe dânşii la pocăinţă, dându-le lor iertare de greşale, curăţire de păcate, dezlegare fărădelegilor…” „ … pentru că neputând purta zăduful şi greutatea zilei şi aprinderea trupească, vin împreună la primirea nunţii a doua” (vezi ritualul Slujbei la a doua nuntă). În vechime, Biserica avea un organ propriu de judecată a cazurilor de divorţ. Astăzi, ea admite divorţul pronunţat de instanţele civile. Totuşi preotul nu poate săvârşi slujba celei de a doua nunţi decât cu binecuvântarea episcopului şi după supunerea la un canon de pocăinţă a celor divorţaţi. Taina Cununiei fiind indisolubilă, episcopul însuşi n-o poate „dezlega”. El dă binecuvântare celor ce se recăsătoresc, pe baza pocăinţei lor, pentru „a doua cununie”, care însă nu înseamnă repetarea Tainei Cununiei. Această atitudine a Bisericii Ortodoxe de a binecuvânta a doua căsătorie ţine seamă de neputinţa omenească şi vine întru întâmpinarea dorinţei celor ce se recăsătoresc de a participa deplin la viaţa Bisericii, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

 3. Participarea la Sfânta Euharistie

Participarea la Liturghia euharistică şi împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, adică cu „sfântul Lui trup şi scumpul Lui sânge” este semnul deplinei integrări în viaţa Bisericii. Biserica se identifică cu Euharistia şi Euharistia cu Biserica, în sensul că şi una şi cealaltă sunt „trupul lui Hristos”. Biserica, sub aspectul ei văzut de comunitate a credincioşilor, săvârşeşte Euharistia (Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie), iar Euharistia, prin împărtăşirea credincioşilor cu trupul şi sângele Domnului, îi transformă pe aceştia în Biserică, sub aspectul ei nevăzut, adică în trupul lui Hristos. Căci „Biserica este trupul lui Hristos” (cf. Efeseni 1, 22-23; 5, 23). Credincioşii devin astfel Biserica lui Hristos, mădulare vii ale trupului Său. „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Corinteni 12, 27). Condiţia pentru a participa la Euharistie şi de a primi trupul şi sângele Domnului este de a fi membru deplin al Bisericii, adică de a trăi în starea de har primită la botez. Prin păcatele grave sau de moarte (cf. I Ioan 5, 17) cum sunt: crima (inclusiv avortul), ura, desfrâul sau adulterul, nedreptăţirea semenilor sau asuprirea lor, ca şi prin alte patimi şi vicii, creştinul cade din starea de har şi este robit de puterea celui rău. Recâştigarea stării de har se face prin pocăinţă care constă în regretul pentru păcatele săvârşite, mărturisirea lor în Taina Spovedaniei şi hotărârea de a nu le mai repeta. Pocăinţa este însoţită de post şi rugăciune ca şi de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Ca şi părere de rău pentru păcate, pocăinţa este o virtute care trebuie să ne însoţească toată viaţa.

În Biserica Ortodoxă, copiii botezaţi primesc Sfânta Împărtăşanie ca şi adulţii. Participarea la Liturghia euharistică şi împărtăşirea tuturor membrilor familiei înseamnă un mare ajutor pentru creşterea lor în dragoste şi armonie. Din păcate, în multe din comunităţile noastre, nu se împărtăşesc regulat decât copiii. Se întâmplă adeseori ca în vremea adolescenţei, aceştia să rupă legătura cu Biserica sau să nu mai dorească să se împărtăşească, urmând exemplul părinţilor. De aceea părinţii trebuie să fie în toate modele pentru copii.

Mitropolitul Serafim

Überlingen, 16.06.2012