Spovedania preoţilor şi credincioşilor în Diaspora (Nürnberg, 01.03.2014)

  Text pentru Telegraful Român din luna martie 2014

La iniţiativa Prefericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii noastre ne cheamă anul acesta să aprofundăm însemnătatea crucială a două Sfinte Taine pe care se întemeiază viaţa creştină, şi anume Taina Mărturisirii păcatelor (sau Spovedania) şi Taina Euharistiei (sau a Sfintei Liturghii). Acuzată, adeseori pe bună dreptate, de inerţie şi rutină în ce priveşte săvârşirea Sfintelor Taine, iată că Biserica, prin vocea Întâistătătorului ei, ne cheamă pe toţi: ierarhi, preoţi şi credincioşi să depăşim această stare şi să pătrundem prin credinţă şi mai adânc în misterul liturgic pentru ca să ne lăsăm transformaţi de el. Cu totul altfel vom trăi Sf. Liturghie şi celelalte Sf. Taine şi rugăciuni ale Bisericii, atunci când le cunoaştem semnificaţia adâncă şi participăm le ele cu pregătirea pe care o cere sfinţenia lor.

Este adevărat că tainele credinţei nu pot fi cuprinse cu mintea, altfel ele n-ar mai fi taine. Taina nu este un obiect de cercetare pur intelectuală pentru că raţiunea umană, neluminată de credinţă, nu poate pătrunde decât în domeniul creatului, pe când taina ne deschide spre lumea de dincolo. De aceea în faţa tainei, raţiunea trebuie să se smerească; mai mult chiar, să se crucifice pentru a accepta credinţa care o transfigurează şi o ridică la o înţelegere superioară, existenţială. În faţa tainelor ne prosternăm şi contemplăm pe Dumnezeu, Care se ascunde în ele.

Dar taine nu sunt doar realităţile care ţin nemijlocit de credinţă, adică tainele credinţei (adevărurile de credinţă, adică dogmele) sau Tainele Bisericii, ci taine sunt şi adevărurile care privesc omul şi existenţa, în general. Omul, creaţia, viaţa în sine şi întâmplările de fiecare zi sunt de asemenea taine, pentru că în ele este prezent şi lucrător Dumnezeu, prin harul Său. „Totul este har”, deci totul este taină, zic toţi sfinţii, nevoitori ai credinţei. Iar unde este Dumnezeu, acolo este taina.

Dumnezeu este cu deosebire prezent şi lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii, pe care El a întemeiat-o tocmai ca să fie cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (cf. Matei 28, 20). Fără participarea la Tainele Bisericii şi împărtăşirea de harul lor, n-am recunoaşte şi înţelege nici-o altă taină, am rămâne opaci faţă de misterul vieţii, ne-am închide în lumea aceasta şi ne-am pierde o dată cu ea. Numai în măsura în care ne împărtăşim de harul Sfintelor Taine, înaintăm în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a tainelor vieţii, ne cunoaştem pe noi înşine şi lumea în care trăim, înţelegem în mod existenţial că „totul este har” şi ne vom sili să câştigăm harul. Pentru că deşi harul este gratuit, el se câştigă totuşi cu sudoare. „Dă-ţi sângele ca să primeşti harul”, este de asemenea o maximă care subliniază nevoia absolută a efortului personal pentru primirea harului. „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”, se spune în Epistola către Evrei (12, 4). Deşi contradictorii din punct de vedere logic, aceste două maxime: „totul este har” (iar harul este gratuit) şi „dă-ţi sângele ca să primeşti harul”,totuşi ele sunt amândouă adevărate în planul credinţei. Aşa cum am spus, trebuie să ne crucificăm mintea ca să pătrundem taina. Aceasta nu înseamnă să ne conducem după dictonul: „cred, pentru că este absurd”, pentru că în tainele lui Dumnezeu nimic nu este absurd, ci trebuie să credem pentru ca să înţelegem („cred pentru ca să înţeleg”). „Crezut-am, pentru aceea am grăit şi m-am smerit foarte…” (Psalm 115, 1). Numai prin credinţă şi smerenie putem înţelege că harul, prezent în viaţa noastră încă de la botez, aşteptă împreuna-lucrare cu el prin osteneala de zi cu zi, pentru ca să producă roade. Pământul nu aduce roadă dacă nu este lucrat cu sudoarea frunţii. Dar roada este exclusiv a lui Dumnezeu. „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (I Cor 3, 6). Deci, fără osteneală nu putem înainta în credinţă, nu putem să ne bucurăm de roadele duhovniceşti ale harului lucrător în noi. La bucuria roadelor se ajunge numai prin rugăciune multă (cf. I Tes 5, 17), prin nevoinţă ascetică (post şi înfrânare de la plăcerile vieţii), prin lupta împotriva păcatelor şi patimilor, prin asumarea necazurilor şi purtarea lor cu răbdare, prin iertare şi iubire. Iar osteneala noastră are ca scop tocmai dobândirea harului sau a Duhului Sfânt, Dătătorul harului. Spunând că „scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt”, Sf. Serafim de Sarov (+1833) a rezumat, în fond, întreaga Tradiţie duhovnicească ortodoxă.

Cum ştim, Duhul Sfânt cu toate darurile Sale se primeşte în Taina Botezului şi a Mirungerii. El se înnoieşte mereu în noi prin Taina Euharistiei sau a Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului, ca şi prin celelalte Taine şi Ierurgii ale Bisericii. El se înnoieşte, de asemenea, prin rugăciunea personală şi prin fiecare faptă bună săvârşită în numele lui Hristos. Dar Duhul Sfânt, din respect faţă de libertatea noastră, ne părăseşte sau se retrage în adâncurile fiinţei atunci când păcătuim, chiar şi numai cu gândul. Căci şi numai un gând necurat Îl alungă pe Duhul Sfânt din noi. De aceea Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă, zicând: „Nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi” (Ef 4, 30). Totuşi, Duhul Sfânt revine în noi dacă ne smerim şi ne întoarcem la Dumnezeu prin pocăinţă şi rugăciune.

Viaţa noastră duhovnicească de zi cu zi este ţesută din căderi şi ridicări. Până şi dreptul cade de şapte ori pe zi, dar se şi ridică de fiecare dată, prin părere de rău şi rugăciune. Numai cei fărădelege se poticnesc în căderea lor şi nu se mai ridică (cf. Pilde 24, 16). Dacă păcatul în care cădem este grav, „păcat de moarte” sau „păcat strigător la cer” (adică păcat deosebit de grav, care cere pedeapsa lui Dumnezeu încă din această lume), trebuie neapărat mărturisit în faţa preotului duhovnic, căci nimeni altcineva nu ne poate elibera deplin de conştiinţa vinei decât Dumnezeu Însuşi, Care a dat puterea iertării păcatelor Sfinților Apostoli şi, prin ei, episcopilor, succesorii lor. Iar episcopii deleagă această putere preoţilor prin Taina Hirotoniei şi a hirotesiei întru duhovnic. Păcatele uşoare sau păcatele care nu sunt de moarte se iartă prin rugăciune şi cerere de iertare de la cei pe care i-am întristat. Dar şi aceste păcate trebuie mărturisite, chiar dacă mărturisirea n-o facem de fiecare dată după ce am greşit, cum trebuie s-o facem în cazul păcatelor mari. Numai păcatele grave trebuie spovedite imediat după ce le-am săvârşit, pentru ca să nu se înrădăcineze în fiinţa noastră. Altfel, vom avea mult mai mult de suferit.

După 40 de ani de slujire ca preot şi ca arhiereu, am ajuns treptat la convingerea fermă că nu există progres real în viaţa duhovnicească fără practica deasă a Tainei Spovedaniei, indiferent de starea pe care o are fiecare în Biserică: mirean, călugăr, preot sau arhiereu. Spovedania ne priveşte pe toţi, se cere de la toţi, fără excepţie, pentru că toţi suntem păcătoşi şi toţi trebuie să ne pocăim, dacă vrem să ne mântuim. Aş spune chiar că pentru preoţi şi arhierei, Spovedania este şi mai necesară, pentru că misiunea lor de „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor 4, 1) este împreunată cu cea mai mare responsabilitate în Biserică şi în lume. De împlinirea sau neîmplinirea ei, depinde mântuirea sau pierderea oamenilor. De aceea, diavolul ne ispiteşte mai mult pe noi, slujitorii Bisericii, decât pe ceilalţi credincioşi, pentru ca prin noi să piardă pe cât mai mulţi. Păcatul preotului sau al arhiereului este mult mai grav decât al unui mirean, pentru că preotul şi arhiereul sunt chemaţi, cei dintâi, să fie „lumina lumii” şi „sarea pământului”. Arhiereul şi preotul cunosc mai bine ca oricine voia lui Dumnezeu, iar cel ce cunoaşte voia lui Dumnezeu şi o încalcă, se va bate mai mult decât cel ce n-a cunoscut-o. Apoi, sminteala produsă de păcatul arhiereului sau preotului este mult mai mare decât sminteala pe care o poate produce păcatul unui mirean.

Ca şi spovedania mirenilor, spovedania preoţilor (arhiereilor) trebuie săvârșită cât mai des cu putinţă. Părintele Dumitru Stăniloae spune în cartea sa Chipul nemuritor al lui Dumnezeu că: „Numai printr-o mărturisire deasă devii tot mai mult persoană conştientă de responsabilitatea proprie” şi că „Mărturisirea este un exerciţiu în comunicarea sinceră şi în înălţarea prin smerenie” (Editura Basilica, București, 2013, p.409). De aceea este foarte recomandată spovedania lunară. Se înţelege de la sine că preoţii şi arhiereii trebuie să se spovedească la duhovnici cu multă experienţă. Căci „orb pe orb, nu poate să călăuzească” (Luca 6, 39). Şi cum duhovnicii cu multă experienţă, ca şi doctorii buni, nu sunt foarte mulţi, trebuie căutaţi, mai cu seamă prin mânăstiri. Dacă duhovnicul este departe, cum se întâmplă de regulă în Diaspora, este bine să ne spovedim la un preot din apropiere, dar să ţinem legătura şi cu duhovnicul nostru, cu care să ne consultăm mereu prin scrisoare, telefon sau e-mail. Spovedania la duhovnicul propriu-zis se va face de fiecare dată când îl putem întâlni. În cazul păcatelor grave, spovedania trebuie făcută neapărat la episcopul locului (respectiv la mitropolit pentru episcopul sufragan sau la patriarh pentru mitropolit). Această rânduială canonică ţine seama de faptul că numai episcopul locului poate dezlega un preot al său căzut în păcate mari. La fel şi pentru arhierei. În vechime, când numărul episcopilor era mult mai mare, eparhiile numărând cel mult câteva zeci de parohii, cum este încă situaţia în Grecia şi devine tot mai mult în Rusia, preoţii se spovedeau la episcopul lor. Spovedania la episcop este lucrul cel mai firesc, pentru că episcopul este Părintele duhovnicesc al tuturor preoţilor şi credincioşilor din eparhia sa, care formează Biserica lui Hristos concretizată local. Regula din vechime era aceea ca fiecare episcop să-şi cunoască pe nume pe toţi preoţii şi credincioşii din eparhia sa şi să aibă o legătură personală cu fiecare. Numai astfel un episcop poate fi cu adevărat Părinte duhovnicesc al tuturor. Din păcate, astăzi nici măcar preoţii nu-şi cunosc pe nume pe credincioşii încredinţaţi de episcop spre păstorire!

Trebuie să ştim şi aceea că împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, atât a mirenilor, cât şi a preoţilor, nu este legată de Spovedanie, dacă n-am săvârşit păcate de moarte. În cazul păcatelor mari însă, nimeni nu se poate împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului decât după mărturisirea lor şi împlinirea canonul rânduit de duhovnic. Canonul, care constă, în general, din rugăciuni, post, milostenie, participarea regulată la Sf. Liturghie şi chiar oprirea pentru o vreme de la Sf. Împărtăşanie, nu este pedeapsă pentru păcatele săvârşite, ci leac de pocăinţă care vindecă sufletul. Se ştie că în primele secole creştine spovedania era publică, adică se făcea în faţa episcopului sau, în lipsa acestuia, a preotului şi în prezenţa credincioşilor adunaţi pentru săvârşirea Liturghiei. Se spovedeau păcatele grave, opritoare de la Sf. Împărtăşanie care sunt aceleași până azi: lepădarea de Hristos, crima (inclusiv avortul chirurgical sau prin medicamente anticoncepţionale, care toate sunt avortive), desfrânarea, ura şi ţinerea de minte a răului (neiertarea celor care ne-au greşit), nedreptăţirea semenilor prin minciună şi hoţie. Făcută public, spovedania avea un profund efect vindecător datorită smereniei penitentului care avea tăria de a-şi mărturisi în faţa semenilor păcatele. Păcatele mici nu sunt opritoare de la Sf. Împărtăşanie. Ele se mărturisesc regulat, cum am spus, dar nu de fiecare dată când ne împărtăşim. Aşadar Sf. Împărtăşanie nu este legată de spovedanie, decât în cazul păcatelor mari.

Situaţia din Diaspora îngreunează foarte mult desfăşurarea unei vieţi liturgice normale, datorită împrăştierii credincioşilor şi deci distanţelor mari până la cea mai apropiată parohie românească, ca şi lipsei de biserici proprii. Totuşi cei cu adevărat credincioşi fac efortul de a ţine o legătură strânsă cu Biserica, prin aceea că se spovedesc şi se împărtăşesc regulat. Aceasta depinde, firesc, şi de misiunea preotului care trebuie să ţină mereu contact, prin toate mijloacele, cu credincioşii săi şi să-i îndemne să se spovedească şi să se împărtăşească cât mai des. Avem parohii unde majoritatea credincioşilor se împărtăşesc în fiecare duminică, după cum avem şi parohii unde foarte puţini se împărtăşesc. Dar în toate parohiile, împărtăşirea copiilor a devenit tradiţie. Activitatea unui preot poate fi apreciată şi după numărul credincioşilor care se împărtăşesc în fiecare duminică. În Italia, de pildă, PS Siluan cere regulat preoţilor situaţia cu numărul celor care se împărtăşesc duminical.

Împărtăşirea la fiecare Sf. Liturghie cu pregătirea cuvenită reprezintă normalitatea vieţii liturgice. Cine participă la Sf. Liturghie şi nu se împărtăşeşte, fără să fie în mod expres oprit de duhovnic, acela se află sub osânda canoanelor. (A se vedea canoanele 8 şi 9 Apostolice, canonul 2 al Sinodului din Ancira, 341 şi altele). Pe motivul că nu sunt vrednici (dar este cineva vrednic de împărtăşirea cu Sf. Taine?), majoritatea credincioşilor noştri se lipseşte de cel mai mare dar al lui Dumnezeu pe care-l poate primi un creştin. Desigur, vina o purtăm noi preoţii şi arhiereii pentru că nu îndemnăm mereu pe credincioşi să se apropie de Sf. Potir.

În legătură cu păcatele grave ale unor preoţi, trebuie să ştim că păcatul lor nu împiedică totuşi lucrarea harului prin Sfintele Taine, pe care aceştia le săvârşesc. Harul Sfintelor Taine nu depinde de vrednicia slujitorului, ci de credinţa şi evlavia celor care-l primesc. Totuşi liturghisirea şi împărtăşirea preotului cu păcate grele pe conştiinţă i se face spre judecată şi osândă. Harul nu numai zideşte pe cel ce-l primeşte cu evlavie, ci şi ucide pe cel ce-l primeşte cu nepăsare şi în stare de păcat.

Taina Spovedaniei ne ajută pe toţi, preoţi şi credincioşi, să rămânem sensibili la harul lui Dumnezeu care este în noi şi să-l înmulţim printr-o angajare tot mai mare în credinţă. Această angajare începe prin slujirea şi trăirea cu bucurie a Sfintei Liturghii care, deşi mereu aceeaşi în ritualul ei, ne împărtăşeşte atâta har, încât o simţim de fiecare dată nouă. Şi tot harul Sfintei Liturghii prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului ne ajută să facem din toată viaţa noastră o Liturghie continuă.

 Mitropolitul Serafim