DESPRE SFÂNTA LITURGHIE

 

Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă este împărăţia ce va să vie şi petrecerea vieţii celei veşnice: Dumnezeu cu noi, văzut şi împărtăşit» .

Cum se pregătesc cinstitele Daruri?

După ce toarnă vin şi apă în Sf. Potir, preotul aşază steluţa cruciş peste Sf. Disc, acoperă şi Discul şi Potirul cu acoperămintele lor, apoi pe amândouă cu acoperământul cel mare. Rosteşte rugăciunea Proscomidiei sau a punerii înainte, prin care roagă pe Dumnezeu să binecuvânteze acele Daruri, să le primească în altarul Său cel ceresc şi să pomenească atât pe cei ce le-au adus, cât şi pe cei pentru care s-au adus. În sfârşit, preotul tămâiază Darurile, altarul şi biserica întreagă, închipuind prin această revărsarea darurilor Duhului Sfânt peste Biserică şi peste credincioşi.

Darurile binecuvântate astfel sunt prefăcute acum în Sfântul Trup şi Sânge?

Nu încă. Atâta vreme cât rămân la Proscomidie, Sf. Agneţ de pe Disc şi vinul din Sf. Potir nu se prefac încă în Trupul şi Sângele Domnului, ci sunt numai un simbol, o icoană sau o închipuire a Sfântului Trup şi Sânge. Ele nu mai sunt însă nici pâine simplă şi vin obişnuit, ca oricare altul, ci, datorită binecuvântării şi rugăciunii săvârşite asupra lor, au devenit «cinstitele Daruri», consfinţite, hărăzite, afierosite sau închinate lui Dumnezeu. Toate cele săvârşite până acum la Proscomidie sunt numai simboale .

Ce anume simbolizează sau închipuie cele săvârşite la proscomidie?

Acestea închipuie pe de o parte naşterea şi copilaria Domnului, iar pe de alta, Patimile Lui. Astfel, prescura cea dintâi, din care se scoate Sf. Agneţ, închipuie pe Sf. Fecioară, din care S-a născut Domnul, după trup; scoaterea Sf. Agneţ din prescură înseamnă întruparea şi naşterea Domnului din Sf. Fecioară^[11]. Proscomidia închipuie locul Naşterii (Betleemul) şi al vieţii Mântuitorului, dinainte de Botez (Nazaret, Capernaum) , iar discul ţine locul ieslei din staulul de vite în care a fost culcat Pruncul după naştere. Acoperămintele sunt scutecele cu care a fost înfăşat dumnezeiescul Prunc de către Magii de la Răsărit. Aşezarea steluţei desfăcute peste Sfântul Disc simbolizează steaua care i-a călăuzit pe magi spre locul naşterii, iar tămâierea sau cădirea înseamnă darurile: aur, smirnă şi tămâie, aduse dumnezeiescului Prunc de către Magii de la Răsărit. Acoperirea darurilor şi rămânerea lor tainică la Proscomidiar înseamnă vremea necunoscută a vieţii lui Iisus, înainte de începerea lucrării Sale în lume, viaţa pe care Sfintele Evanghelii nu ne-o istorisesc^[12].

Pe de altă parte, cele săvârşite la Proscomidie ne duc cu gândul la Răstignirea şi Patimile Domnului.

Astfel, Proscomidia închipuie Golgota sau locul Răstignirii; străpungerea Sf. Agneţ cruciş şi împungerea lui cu copia închipuie jertfa sângeroasă a Domnului, adică răstignirea Lui pe cruce, împungerea sfântei coaste cu suliţa; copia înlocuieşte suliţa cu care ostaşul a împuns pe Domnul în coastă. Vinul şi apa turnate în potir închipuie Sângele şi apa care au curs din sfânta coastă, iar Potirul înlocuieşte atât paharul de la Cina, cât şi vasul cu fiere şi cu oteţ din care I s-a dat sa bea Celui Răstignit şi în care, după tradiţie, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi strâns şi păstrat o parte din dumnezeiescul Sânge care a curs din rănile Domnului^[13]. Discul este patul (năsălia) pe care Iosif şi Nicodim au aşezat Trupul Domnului (după coborârea de pe Cruce). Maica Domnului, care a zăbovit îndurerată lângă crucea

Fiului Său răstignit (Ioan 19, 25), este şi ea de faţă aici, sub forma miridei triunghiulare aşezate de-a dreapta Sf. Agneţ.

De ce partea de la începutul Liturghiei se numeşte „Liturghia catehumenilor” sau a celor chemaţi?

Pentru că, în vechime, pe lângă creştinii botezaţi puteau lua parte la ea şi catehumenii, adică aceia care se pregăteau să intre în creştinism, trebuind să înveţe mai întâi adevărurile de credinţăa creştină. Ea ţine de la Binecuvântare până la cuvintele „Cei chemaţi, ieşiţi!… „, când catehumenii trebuiau să părăsească biserica.

Care sunt părţile mai de seamă ale Liturghiei catehumenilor?

Acestea sunt următoarele:

–  Binecuvântarea mare

–  Ectenia mare

–  Antifoanele

–  Vohodul mic sau ieşirea cu Sf. Evanghelie

–  Imnul trisaghion (Sfinte Dumnezeule…)

–  Citirile din Sfânta Scriptura (Apostolul şi Evanghelia)

–  Ectenia stăruitoare sau întreită

–  Ectenia pentru catehumeni

Ce binecuvântare se dă la începutul Liturghiei şi care este înţelesul ei?

Se dă binecuvântarea cea mare prin cuvintele: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Spunând aceste cuvinte, preotul face semnul crucii cu Evanghelia peste antimisul de pe Sfânta Masa. Credincioşii, binecuvântând împreuna cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântaţi ei înşişi de El. Prin aceste cuvinte exprimă şi o speranţă că vom face parte din împărăţia cerească, din împărăţia luminii şi a iubirii Preasfântei Treimi, a Cărei intrare o pregăteşte Sfânta Liturghie^[14].^[15]

Ce este Ectenia mare?

Este o rugăciune rostită de diacon, din mijlocul bisericii sau de un preot din altar şi alcătuită din mai multe cereri pentru felurite trebuinţe sufleteşti şi materiale ale obştii credincioşilor. La fiecare dintre aceste cereri, credincioşii (strana, cântăreţii sau corul) răspund: «Doamne miluieşte!», strigat pios după ajutorul lui Dumnezeu. Ectenia mare o găsim şi la începutul altor slujbe, ca Vecernia şi Utrenia etc.

Ce sunt Antifoanele care urmează după Ectenia mare şi ce închipuie?

Sunt trei imne cântate pe rând de cele două strane. Dintre acestea unele au fost alcătuite de împăratul bizantin Justinian în cinstea Mântuitorului.

Fiind alcătuite parte din versete din Psalmi, parte din cântări ale Legii Noi, Antifoanele ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul venise pe pământ, era în lume, dar lumea încă nu-L cunoştea. Ele închipuie vremea dinainte de Sf. Ioan Botezătorul, dinainte de a se aprinde Lumina (Ioan l, 8-10), când era încă nevoie de prooroci care să vestească venirea Domnului.  De aceea se cântă la Antifoane psalmii profetici, în care se prooroceşte aceasta venire.

Fericirile alcătuiesc Antifonul din urmă. Ele fac parte din cea dintâi cuvântare mare (Predica de pe munte), ţinută de Mântuitorul Hristos oamenilor (Matei 5, 3-12) şi închipuie începerea lucrarii în lume a Domnului. Deschiderea uşilor împărăţeşti la sfârşitul Antifonului al treilea arată că Mântuitorul iese din taina vieţii necunoscute de până acum şi Se arată lumii.

Ce închipuie Vohodul cel mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie?

închipuie ieşirea Mântuitorului în lume, spre propovăduirea Evangheliei. Sf. Evanghelie întruchipează pe Hristos însuşi; de aceea cântam acum: «Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos». Luminile care sunt purtate înainte închipuie pe Sfântul Ioan Botezătorul şi înaintemergătorul, cel care a pregătit calea Domnului (Marcu 1, 2-3), şi pe toţi proorocii Legii Vechi, care au prevestit venirea Lui.

Ce înseamna cuvintele „Înţelepciune drepţi”!

Prin aceste cuvinte preotul sau diaconul arată poporului Sf. Evanghelie, înăltând-o în văzul tuturor, înainte de a intra în Sf. Altar. Prin ele preotul vrea să spună credincioşilor: „Această Sfânta Evanghelie, care se va citi îndată, este şi adevărată înţelepciune: dumnezeiască (I Cor. 1, 24-30 şi Col. 2, 2, 3); se cuvine, deci, s-o ascultaţi stând drepţi în picioare, în semn de respect, iar nu stând jos, ca până acum”. La noi însă credincioşii îşi arată respectul faţă de Sf. Evanghelie îngenunchind în timpul citirii ei, ca şi cum ar asculta pe Domnul însuşi. Cei care stau în picioare nu fac un păcat.

Ce închipuie Apostolul şi Evanghelia?

Apostolul, adică citirea unei bucaţi din Faptele sau din Epistolele Apostolilor, închipuie trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire, iar citirea Evangheliei închipuie pe însuşi Mântuitorul propovăduind mulţimilor.

Ce închipuie cădirea sau tămâierea din timpul Apostolului?

închipuie atât pe Sf. Apostoli, cât şi mireasma învăţăturii dumnezeieşti răspândite de ei în toată Biserica, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei Sale! Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos, între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier” (II Cor. 2, 14-15).

De ce partea a doua a Liturghiei se numeşte „Liturghia credincioşilor”?

Se numeşte aşa pentru că în vechime nu puteau lua parte la săvârşirea ei decât credincioşii, adică creştinii care primiseră botezul şi care nu se făcuseră vinovaţi de păcate grele. Cei ce trebuiau să se pocăiască pentru păcate ieşeau din biserică odată cu catehumenii. E cea mai sfântă parte a Liturghiei, fiindcă în timpul ei se săvârşeşte Sfânta Taină a Euharistiei. De aceea se mai numeşte şi Liturghia Euharistică sau propriu-zisă. începe cu ectenia: «Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm!» şi ţine până la sfârşitul Liturghiei.

Care este miezul sau inima Liturghiei credincioşilor?

Este săvârşirea sau aducerea Sfintei Jertfe, adică sfinţirea şi prefacerea Darurilor în Sfântul Trup şi Sânge şi apoi împărtăşirea cu ele.

Unde se face sfinţirea Darurilor?

Pe Sfânta Masă, dar cinstitele Daruri se află până acum tot la proscomidiar şi deci trebuie aduse la Sfânta Masă.

Când se face această aducere?

în timpul Vohodului mare sau al ieşirii cu cinstitele Daruri.

Ce închipuie Vohodul mare sau ieşirea cu Sfântele Daruri?

Este strămutarea sărbătorească a cinstitelor Daruri de la Proscomidie, unde au fost pregătite, prin mijlocul bisericii, la Sf. Masă, unde urmează să fie sfinţite, prin puterea Duhului Sfânt invocată de episcopul sau preotul liturghişitor asupră lor (epicleza). Aceasta închipuie ultimul drum făcut de Domnul din Betania în Ierusalim, înainte de Patimile şi moartea Sa, adică intrarea Sa triumfală în Ierusalim, unde trebuia să Se jertfească . Mai înseamnă procesiunea de îngropare a Domnului, adică ducerea Sfântului Sau Trup de la Golgota la locul unde era săpat mormântul. Preotul şi diaconul, care poartă Sf. Disc şi Sf. Potir cu cinstitele Daruri, închipuie acum pe Iosif din Arimateea şi pe Nicodim, care au coborât trupul Domnului de pe Cruce şi l-au pus în mormânt^[16].

Pentru ce preotul oprindu-se cu cinstitele Daruri în mijlocul bisericii, face aici pomeniri?

Pomenirile de aici se fac după pilda tâlharului răstignit în dreapta lui Iisus, care a câştigat făgăduinţa raiului, pentru că a rugat pe Domnul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” (Luca 23, 42).

Ce face preotul după ce intră cu cinstitele Daruri în Altar şi ce închipuie cele ce se fac atunci?

Preotul aşază cinstitele Daruri pe Sf. Antimis care se găseşte întins pe Sf. Masă, ia acoperămintele cele mici şi le pune deoparte, pune peste Sf. Disc şi Sf. Potir acoperământul cel mare, le tămâie şi apoi închide uşile împărăteşti şi trage dvera (perdeaua).

Sfânta Masă închipuie acum Golgota (locul Rastignirii) sau gradina în care se află mormântul Domnului. Aşezarea cinstitelor Daruri pe ea înseamnă punerea în mormânt a Domnului. Sfântul Antimis şi Sfântul Disc ţin locul mormântului; cele două acoperăminte mici sunt ştergarul sau năframa pusă pe faţa Domnului şi giulgiurile cu care a fost înfăşurat; acoperământul cel mare este piatra pusă pe intrarea mormântului ; cădirea Darurilor aminteşte aromatele cu care a fost uns trupul Domnului şi miresmele aduse de sfântele femei (mironosiţe) la îngropare (Ioan 19, 39-40). Steluţa care rămâne pe Sf. Disc este pecetea pusă pe piatra mormântului, închiderea uşilor împărăteşti închipuie pogorârea Domnului la iad cu sufletul, iar tragerea dverei (perdelei) închipuie înconjurarea mormântului cu strajă (Matei 27, 62-66)^[17]. De aceea şi rugăciunile pe care le rosteşte acum preotul ne vorbesc de patimile, moartea şi îngroparea Domnului.

Sfinţirea Darurilor se face îndată după punerea lor pe Sfânta Masă?

Nu. Ci se face mai întâi pregătirea sufletească a credincioşilor, în vederea acestei înfricoşate clipe a Sfintei Liturghii.

Cum se face această pregătire sau ce ni se cere pentru a lua parte cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe?

Iubire şi pace între noi şi credinţa fierbinte.

Cum ne aratăm acum iubirea dintre noi?

După o ectenie în care rugăm pe Dumnezeu să ne dea o zi bună, de pace, iertare de greşeli, sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecată de apoi, diaconul ne îndeamnă cu glas înalt: «Să ne iubim unii pe alţii…». E porunca pe care Mântuitorul a dat-o Sfinţilor Apostoli şi printr-înşii şi nouă: „Poruncă nouă v dau: ca să vă iubiţi unul pe altul…” (Ioan 13, 34 şi 15, 12). în vechime, credincioşii din biserică, urmând poruncii Sfinţilor Apostoli, îşi dădeau acum sărutarea sfântă sau a păcii (Rom. 16, 16; I Cor. 16, 20; I Petru 5, 14); bărbaţii se sărutau între ei şi femeile între ele, în semn de iubire şi împăcare. Cu timpul, din pricina neorânduielilor la care dădea naştere, acest obicei a fost părăsit şi a rămas numai la sfinţiţii slujitori din altar, care, dacă sunt mai mulţi, se sărută acum unul cu altul pe umeri. Se cuvine însă ca şi credincioşii să-şi umple acum sufletul de iubire, de pace şi iertare, uitând şi alungând din inimile lor toată vrajba, ura şi pizma faţă de alţii.

Dar credinţa comună cum ne-o arătăm?

Prin rostirea Crezului sau a Simbolului Credinţei, care vrea să spună că, pe lângă iubirea unuia faţă de altul, ni se cere şi credinţa dreaptă (ortodoxă), pentru a putea lua parte, cu vrednicie, la Sfânta Jertfă. De aceea, se cuvine ca fiecare din noi să rostim în acest moment Crezul, însoţind pe cel ce îl rosteşte cu glas tare, diaconul sau cântăreţul.

Ce înseamnă cuvintele: „Uşile, uşile; cu înţelepciune să luăm aminte!”, prin care preotul (diaconul) vesteşte rostirea Crezului?

în vechime, prin aceste cuvinte se atragea luarea-aminte slujitorilor care păzeau uşile de intrare ale bisericii (diaconite şi ipodiaconi), să-şi sporească băgarea de seamă ca nimeni dintre credincioşii dinlăuntru să nu mai iasă afără şi nici un necreştin (catehumen, eretic sau penitent) să nu intre în biserica în timpul înfricoşatei Jertfe. Astăzi, aceste cuvinte sunt păstrate ca un îndemn spre ascultarea cu luare aminte a Crezului.

Cum ni se vesteşte aducerea Sfintei Jertfe?

Prin îndemnul pe care ni-1 adresează preotul (diaconul): «Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!»

Ce înseamnă cuvintele: „Mila păcii, jertfa laudei” cu care credincioşii (cântăreţii) răspund la îndemnul de mai sus?

Aceste cuvinte arată darurile Jertfei duhovniceşti sau nemateriale pe care credincioşii o aduc din partea lor odată cu Jertfa cea adevărată adusă acum de preot în numele lor. Şi care sunt aceste daruri ale jertfei lor? Sunt cele trei virtuţi: mila, pacea şi jertfa de laudă (cântarea), pe care Sf. Scriptură le recomandă adesea ca adevărate daruri de jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, în locul jertfelor sângeroase ale Legii Vechi. Cu alte cuvinte, credincioşii răspund:

–   aducem întâi milă, pentru că Domnul a zis: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Osea 6, 6; Matei 9, 13; 12, 7).

–  aducem apoi pace, pentru că Mântuitorul însuşi a spus: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24; Marcu 11, 25-26).

–    şi, în fine, aducem jertfă de laudă (cântăre), pentru că o asemenea jertfă cere Domnul prin gura Psalmistului: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă… jertfă de laudă Mă va slăvi” (Ps. 49, 15, 24; 106, 22; 115, 7). De asemenea Sf. Apostol Pavel ne spune: „Aşadar, prin El (Hristos) să aducem Pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor care preaslăvesc numele Lui” (Evr. 13, 15).

Cum aduc credincioşii „jertfă de laudă” în timpul Sfintei Jertfe?

Cântând imnele numite de obicei «răspunsurile mari», şi anume: «Cu vrednicie şi cu dreptate este»; Trisaghionul biblic: «Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot…», «Pre Tine Te laudăm…» şi «Axionul».

Ce face preotul în acest timp?

După ce îndeamnă pe credincioşi: «Să mulţumim Domnului», el însuşi multumeşte lui Dumnezeu, în numele credincioşilor, pentru toate binefacerile mântuirii, începând să citească în taină o lungă rugăciune, numită cu un cuvânt grecesc „anaforaV”, adică rugăciunea aducerii Sfintei Jertfe. Această rugăciune este partea cea mai de seamă şi mai sfântă din Liturghie. Ea cuprinde o înfăţişare, pe scurt, a faptelor de seamă din istoria mântuirii lumii; preotul aduce lui Dumnezeu-Tatăl o fierbinte mulţumire şi slăvire pentru toate binefacerile dăruite neamului omenesc, Îl roagă să prefacă Darurile de pe Sfânta Masă în Sfântul Trup şi Sânge şi să le primească drept daruri şi jertfa şi apoi mijloceste, pentru că, prin ele, toată Biserica să dobândească împlinirea cererilor şi dorintelor ei.

Ce auzim noi din această rugăciune?

Din această rugăciune tainică, credincioşii nu aud decât câteva fraze pe care preotul le rosteşte cu voce tare. Astfel, pomenind, între altele, pe îngerii din ceruri, care slăvesc neîncetat pe Dumnezeu, preotul adaugă, cu glas înalt, chipul în care se face această slăvire: «Cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind».

Care este această cântare de biruinţă?

Este imnul întreit sfânt, pe care Serafimii din vedenia Proorocului Isaia şi mai apoi a Sfântului Evanghelist Ioan îl cântă, în jurul tronului Celui Prea Înalt: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, DomnuL Savaot… „ (Isaia 6, 3 şi Apoc. 4, 6-8). Pe acesta îl cântă acum şi credincioşii din afără de altar, cântăreţii sau corul, arătând că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu îngerii şi oamenii s-au unit într-o singură ceată (cor) şi laudă într-un glas pe Dumnezeu.

Mai departe, preotul, istorişind în taină chipul în care Mântuitorul a întemeiat Sfânta Euharistie, la Cina cea de Taină, glăsuieşte tare înseşi cuvintele rostite atunci de Domnul către Sfinţii Apostoli: «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu», apoi: «Beţi dintru acesta toţi; acesta este Sângele Meu…».

Oare prin aceste cuvinte se sfinţesc şi se prefac Darurile?

Nu, ci ceva mai târziu, şi anume în timpul în care credincioşii (corul) cântă «Pre Tine Te lăudăm…» şi când preotul citeşte epicleza, adică acea parte din rugăciunea de aducere, în care imploră pe Dumnezeu să trimită pe Sfântul Duh spre a sfinţi şi a preface Darurile. Atunci e clipa cea mai sfântă din tot cursul Sfintei Liturghii, căci Sfântul Duh coboară şi sfinţeşte pâinea şi vinul, prefăcându-le în Sfântul Trup şi Sânge. De aceea, credincioşii îngenunchează, la unele biserici se bate în toacă sau sună clopoţelul din altar, sau chiar clopotul cel mare, pentru c să audă şi cei ce nu sunt în biserica şi să se roage.

De aici înainte cinstitele Daruri devin «Sfintele Daruri». Ele nu mai sunt doar nişte simboluri sau închipuiri ale firii omeneşti a Mântuitorului ca până acum -, ci însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, păstrându-şi doar înfăţişarea văzută de pâine şi de vin. Ele sunt adevăratul Trup şi Sânge cu care Mântuitorul S-a născut din Sfânta Fecioară, cu care a trăit pe pământ, cu care a pătimit şi S-a îngropat, cu care a înviat şi S-a înăltat întru slavă.

Ce face preotul după sfinţirea Darurilor?

Deoarece de aci înainte Mântuitorul Se afla de faţă printre noi, cu Sfântul Său Trup şi Sânge, preotul citeşte, tot în taină, partea de la sfârşitul marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, adică rugăciunea de mijlocire pentru toată Biserica. El pomeneşte acum pe toţi credincioşii vii şi morţi, rugându-se ca aducerea Sfintei Jertfe să le fie spre folos şi spre iertarea păcatelor. împreună cu aceştia, pomeneşte şi pe toţi Sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu, dar nu rugându-se pentru ei, ci pentru ca ei să mijlocească pentru noi şi să dobândim şi noi, ca şi ei, împărăţia cerurilor. în fruntea lor e pomenită cu glas tare, în semn de deosebită cinstire, Maica Domnului. în cinstea ei se cântă acum la strană Axionul («Cuvine-se cu adevaăat…»), adică imnul pentru preamărirea Sfintei Fecioare. în timpul acesta, preotul binecuvintează anafora care se va împărti la sfârşitul Liturghiei. Apoi continuă pomenirile, pomenind cu glas tare pe episcopul (ierarhul) locului.

Ce înseamnă cuvintele: „Pre toţi şi pre toate”, cu care răspunde acum corul?

înseamnă că ne rugăm ca Dumnezeu să pomenească pe toţi creştinii şi pe toate creştinele pe care credinciosul îi are în gând, pentru ca toţi să se împărtăşească din roadele binecuvântate ale Sfintei Jertfe.

După aducerea jertfei urmează îndată împărtăşirea cu Sfintele Daruri?

Nu îndată, ci după o scurtă pregătire a preotului şi a credincioşilor în vederea împărtăşirii.

În ce constă această pregătire?

Ea constă în:

1. O ectenie, în care ne rugăm ca Dumnezeu să primească Darurile noastre, trimiţându- ne în schimb mila şi harul Său;
2. Două rugăciuni în care preotul se roagă în taină lui Dumnezeu să ne ajute a ne împărtaăi cu vrednicie de Sfintele Taine;
3. Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) pe care o cântă sau o rostesc credincioşii, în semn că ei se simt acum din destul pregătiţi şi vrednici să se numească fii ai lui Dumnezeu, să-L cheme pe Tatăl nostru, al tuturor, şi să-L roage ca să le dea nu numai «Pâinea noastră cea de toate zilele», ci şi «pâinea cea cereasca», adică Trupul lui Hristos, din care cel ce va gusta va fi viu în veci (Ioan 6, 48, 50-51, 55, 58), dobândind înfierea cea după har.

Când încep în Sfântul Altar pregătirile pentru împărtăşire?

Atunci când preotul ia în mâini Sfântul Trup (Agneţ) şi-1 înalţă de pe Disc, cu cuvintele: «Să luăm aminte! Sfintele, Sfinţilor!»

Ce înseamnă această înălţare şi aceste cuvinte?

înălţarea Sfântului Agneţ închipuie înălţarea Domnului pe Cruce; iar cuvintele «Sfintele, Sfinţilor!» vor să spună că Sfintele Daruri se vor da numai celor sfinţi, adică acelora care s-au pregătit în chip deosebit şi sunt vrednici să le primească.

Cum se pregătesc Sfintele Daruri pentru împărtăşire?

înainte de împărtăşire, preotul împarte Sf. Trup în patru părţi: prima parte (aceea pe care sunt întipărite iniţialele «Is») o pune în Potir, închipuind cu aceasta reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge, adică învierea Domnului; din a doua (cea cu iniţialele «Hs») se împărtăşesc sfinţiţii slujitori, iar celelalte două (cele cu iniţialele «Ni» şi «Ka») se pun în Sf. Potir după împărtăşirea clericilor, pentru a se împărtăşi credincioşii din ele. Pregătirea Sf. Sânge se face turnând în Sf. Potir căldura sau apa caldă şi binecuvântată de către preot.

Ce închipuie „căldura” sau apa caldă care se toarnă în Sfântul Potir?

Ea închipuie căldura Duhului celui de viaţă făcător, arătând că, chiar în moarte, Dumnezeirea nu a fost despărţită de Sfântul Trup, ca şi dumnezeiescul suflet^[18]. Totodată ea închipuie căldura vieţii pe care Sfântul Duh o toarnă din nou în mădularele moarte, prin înviere: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103, 31). Se toarnă în Sfântul Potir, pentru ca să ne dea, în clipa împărtăşirii, simţirea adevărată a sângelui viu şi cald, curs din coastă şi din rănile cuielor Celui răstignit pentru noi^[19].

Cum se face împărtăşirea?

Sfinţiţii liturghişitori se împărtăşesc la fiecare Liturghie, în Sfântul Altar, ca Sfinţii Apostoli la Cina cea de Taină. Sfânta Masă ţine atunci locul Mesei de la Cină. în timpul acesta, corul cântă Chinonicul (Priceasna), adică imnul împărtăşirii, iar preotul iese după aceea în faţa Sfintelor Uşi sau pe Amvon şi rosteşte predica.

Când sunt credincioşi de împărtăşit, preotul toarnă în Sfântul Potir cele două părţi din Sf. Trup însemnate cu «Ni» şi «Ka», deschide Sfintele Uşi şi cheamă pe credincioşi prin cuvintele: «Cu frică lui Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste să vă apropiaţi». (Despre rânduiala împărtăşirii vom scrie mai pe larg acolo unde vom vorbi despre rânduiala Sfintei împărtăşanii).

După împărtăşire, scopul Sfintei Liturghii este împlinit. Acum preotul ridică Sfântul Disc deasupra Sfântului Potir şi toarnă în el şi miridele, adică părticelele de pâine aduse pentru sfinţi şi pentru credincioşii vii şi morţi.

Ce înseamnă ultima arătare a Sfântului Potir şi ducerea lui la Proscomidie?

înseamnă ultima arătare a Domnului către Ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor şi înălţarea Lui la ceruri. Sfânta Masă rămâne acum Scaunul slavei lui Dumnezeu-Tatăl, iar Proscomidia, din dreapta ei, este sederea Fiului de-a dreapta Tatălui, întru slavă^[20].

Cum se termină Sfinta Liturghie?

După o scurtă ectenie de mulţumire pentru primirea Sfintei împărtăşanii, preotul iese în naos şi rosteşte cea din urmă rugăciune, numită a Amvonului, din mijlocul bisericii. Apoi face apolisul, adică încheierea Liturghiei, binecuvântând credincioşii şi cerând îndurarea lui Dumnezeu şi ajutorul tuturor Sfinţilor.

După aceasta, iese în faţa iconostasului şi «miruieşte» pe credincioşi, adică îi unge pe frunte cu untdelemn sfinţit din candele, rostind, la fiecare, cuvintele: «Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul!» Această ungere închipuie coborârea Sf. Duh peste Biserica, fiind un fel de pecetluire cu semnul darurilor dumnezeieşti pe care le-a dobândit fiecare din cei ce au luat parte la sfânta slujbă.

Se împarte apoi credincioşilor anaforă.

Ce este anafora şi care este rostul ei?

Sunt bucăţele de pâine tăiate din prescurile întrebuinţate la Proscomidie şi binecuvântate de preot, care se împart credincioşilor din biserică, la sfârşitul Liturghiei, iar unii iau din ea şi acasă, pentru cei ce n-au putut veni la biserică. La început, anafora se dădea ca o mângâiere numai celor ce nu se puteau împărtăşi, ţinând deci locul Sfintei împărtăşanii. Astăzi însă o iau şi cei ce se împărtăşesc, după împărtăşire. De aceea, anafora se ia numai la sfârşitul Liturghiei şi pe nemâncate (ca şi Sf. împărtăşanie); nu se cere înainte, adică în timpul Liturghiei, cum obişnuiesc unii creştini care nu cunosc rostul ei.^[21]

Anafora e din restul prescurii din care s-a scos Sf. Agneţ şi care, precum am văzut, închipuie pe Sf. Fecioară; ea e binecuvântată de preot în timpul Axionului, adică al imnului cântat în cinstea şi spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, împărţirea ei la sfârşitul Liturghiei închipuie rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul Bisericii, după înălţarea Dumnezeiescului ei Fiu^[22].

Ce valoare şi ce însemnatate are slujba Sfintei Liturghii în viaţa creştină, în comparaţie cu celelalte sfânte slujbe despre care am vorbit mai înainte?

Sfânta Liturghie, slujba Jertfei creştine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele sfânte ale Bisericii noastre. Aşa precum Jertfa de pe cruce a Mântuitorului a fost punctul culminant al lucrării Mântuitorului şi totodată faptul cel mai de capetenie din istoria mântuirii lumii, tot aşa şi Sf. Liturghie care înveşniceşte pe pământ acea Jertfş este miezul, încoronarea şi desăvârşirea celorlalte slujbe prin care aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Ea este totodată şi singura slujbă creştină întemeiată şi săvârşită de Mântuitorul însuşi, de aceea nici nu se numără între cele „şapte laude”, care alcătuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecarei zile şi care au obârşie dumnezeiască şi bisericească^[23]. Toate celelalte slujbe care se săvârşesc înaintea ei, ca Vecernia şi Utrenia, servesc numai ca un fel de pregătire a Liturghiei. în ele aducem lui Dumnezeu numai rugăciune de cerere, ori laudă, mulţumire şi slăvire, pe când prin Liturghie îi aducem, pe lângă acestea, ceva mai mult: îi aducem Jertfă care, precum am mai spus, este cea mai înaltă formă de cinstire şi preamărire a lui Dumnezeu. Valoarea, preţul sau vrednicia acestei Jertfe este neîntrecută, dacă avem în vedere că Cel ce Se jertfeşte într-însă este însuşi Hristos, arhiereul desăvârşit, „sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile” (Evr. 7, 26), şi ca darul nostru de jertfă este tot ce s-ar putea aduce mai de preţ lui Dumnezeu: însuşi Trupul şi Sângele neprihănit al Fiului Său, adică tot ce a creat Dumnezeu mai sfânt, mai curat şi mai desăvârşit, singurul dar vrednic de măreţia şi sfinţenia lui Dumnezeu.

De aceea, precum zicea Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, «nu este altceva mai de folos nouă şi mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui (a Mântuitorului) şi înnoirea oamenilor şi părtaşie a Lui cu noi… Deci, mai presus decât toată rugăciunea şi lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru ea este toată rugăciunea şi de cele mai multe ori în zilele vieţii noastre pe ea s-o săvârşim»^[24].

Ce folos şi ce câştig sufletesc avem luând parte la Sfânta Liturghie?

Rânduiala Sfintei Liturghii este, pentru cine o urmăreşte cu luare aminte, o adevărată şcoală de învăţătură creştină, o bogată comoară de învăţăminte, la îndemână şi pe înţelesul tuturor. într-însa creştinul găseşte învăţătura de credinţă a Bisericii, fie sub formă prescurtată a Crezului, fie sub forma cântărilor şi a rugăciunilor din care e alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii. Găsim apoi Sfânta Scriptură, în citirile din Apostol şi din Sfânta Evanghelie, în nenumăratele versete şi cuvinte din Biblie presărate din belşug în rugăciunile şi cântarile din Liturghie, precum şi în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi din Cazanii sau în predica, rostită de preot.

Dar, mai presus de orice, găsim în rânduiala Sfintei Liturghii însăşi istoria sfântă a mântuirii noastre, arătată prin semnele văzute care alcătuiesc sfânta slujbă. Am văzut cum toate cele ce se săvârşesc, se cântă şi se rostesc în timpul Sfintei Liturghii ne duc cu gândul la Hristos Domnul, pentru că în ele Îl vedem arătat pe El şi întreaga Lui lucrare mântuitoare. Luând deci parte la Sfânta Liturghie, petrecem împreună cu Iisus, ascultăm glasul Lui, suntem aproape de Dânsul; iar dacă ne împărtăşim, ne unim cu El: El petrece întru noi şi noi întru El (Ioan 6, 56).

Cum se explică puterea deosebită a rugăciunilor făcute în timpul Sfintei Liturghii?

Apropierea de Domnul, Care e de faţă cu Trupul pe Sf. Altar, ne dă puteri şi nădejdi nebănuite, aşa cum dădea Sfinţilor Apostoli şi Ucenici după Înviere. El Se roagă împreună cu noi; El însuşi mijloceşte pentru noi în faţa lui Dumnezeu-Tatăl, ducându-I rugăciunile, cererile şi dorinţele noastre şi rugându-Se pentru împlinirea lor (Ioan 16, 23-26; Efes. 2, 18; I Tim. 2, 5). Odată cu El se roagă pentru noi şi Sfinţii, a căror pomenire şi lauda o facem şi ale căror mijlociri le cerem de atâtea ori în cursul Liturghiei. Contopite astfel în rugăciunile Bisericii sau obştii şi unite cu rugăciunea lui Iisus, rugăciunile fiecăruia dintre noi capătă o valoare şi o putere pe care nu o au singure. «Credem că vom dobândi cel mai mare folos sufletelor pentru care facem rugăciune la Jertfa sfântă şi prea înfricoşată ce este pusă înainte», zice Sf. Chiril, Arhiepiscopul cetăţii sfânte a Ierusalimului, din veacul al IV-lea^[25]. Iar renumitul tâlcuitor al Liturghiei, Nicolae Cabasila, adaugă, mai târziu, că: «nu se mai află o altă formă de rugăciune care să poată atât de mult şi care să ne dea nădejdi mai mari ca aceea adusă prin această înfricoşată Jertfă, care a curăţat, în dar, păcatele şi fărădelegile lumii»^[26].

Numai cei vii folosesc din săvârşirea Sfintei Liturghii?

Nu numai cei vii, ci şi morţii pe care îi pomenim şi pentru care ne rugăm, căci jertfa se aduce şi pentru ei. «Încă aducem Ţie această jertfă… pentru cei adormiţi întru credinţă…»; aşa se roagă preotul în taină, după sfinţirea şi prefacerea Darurilor. Cei adormiţi se împărtăşesc şi ei, la fel cu noi, din roadele binecuvântate ale Sfintei Liturghii, căci şi lor le dă Hristos, prin Sângele Său, iertare de păcate şi nădejdea învierii pentru viaţa de veci. Despre aceasta ne încredinţează toţi Sfinţii Părinţi şi marii Dascali ai Bisericii^[27].

Trebuie deci să luăm parte la Sfânta Liturghie?

«Ce întrebare fără rost! Dar crezi oare ca creştinii ar putea trăi fără Jertfa Liturghiei, sau că Sfânta Liturghie se săvârşeşte fără creştini?»^[28]. De aceea ne îndeamnă Sf. Maxim Mărturisitorul: «Tot creştinul trebuie să se afle des în sfânta biserică şi să nu lipsească niciodată de la Sfânta Liturghie săvârşită în ea, pentru Sfinţii Îngeri care sunt de faţă şi scriu de fiecare dată pe cei ce intra şi se înfăţişează lui Dumnezeu şi care fac rugăciuni pentru ei; de asemenea, pentru harul Sfântului Duh, care e în chip nevăzut pururea prezent, dar în chip deosebit mai ales în timpul Sfintei Liturghii… Să nu lipsim, aşadar, de la sfânta biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale mântuirii noastre în sfânta rânduială a dumnezeieştilor simboluri ce se săvârşesc»^[29]. Iar Sf. Simion al Tesalonicului adaugă: «S ă venim dar cu dragoste şi cu cucernicie, de se va putea mai mult decât la altă rugăciune, la Liturghie în fiecare zi, căci din nimic altceva ca dintr-aceasta nu va avea folos credinciosul»^[30].

Cine nu ia parte la Sfânta Liturghie, acela a încetat de a mai fi creştin adevărat. Legătura lui cu Hristos e ruptă; unul ca acela s-a făcut mădular uscat, bolnav sau mort al Bisericii sau al Trupului lui Hristos (Ioan 15, 5-6). De aceea, vechile rânduieli ale Sfinţilor Părinţi pedepseau pe cei ce lipseau de la biserică mai mult de trei duminici una după alta (Canonul 11 al Sinodului din Sardica si Canonul 80 al Sinodului VI ecumenic).

Dacă deci pricini serioase te împiedică să fii de faţă la Sfânta Liturghie, trimite pe cineva din ai casei ca să dea o Liturghie pentru toţi, sau măcar pomelnicul şi o prescură, rugând pe preot să te pomenească şi să se roage pentru tine la timpul cuvenit.

Cum trebuie să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

Când vrei să iei parte la Sfânta Liturghie, adu-ţi aminte că biserica este „casa lui Dumnezeu”, de care se cuvine „să ne apropiem cu inima curată, în deplinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău şi spălându-ne trupul cu apă curată… „, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Evr. 10, 22). încetează deci din ajun lucrul şi obişnuitele îndeletniciri zilnice; spală-ţi trupul şi curăţeşte-ţi sufletul cu rugăciune, cu înfrânare de la păcate şi cu împăcarea inimii, alungând din ea orice ură şi orice vrăjmaşie (Matei 5, 23-24 şi I Tim. 2, 8), mai ales atunci când vrei să te şi împărtăşeşti. Dacă poţi, bine este să iei parte la slujba de seară (Vecernia). Iar a doua zi dimineaţă, îmbracă-te în haine curate şi îngrijite, de sărbătoare, dar nu cu găteală prea multă şi lux; îndeosebi femeile să lase obişnuitele podoabe, dresuri şi sulemeneli şi să vina cu capul acoperit (I Cor. 11, 5 şi I Tim. 2, 9 şi Aşezămintele Sf. Apostoli II, 57). Şi pentru că nu e cuviincios să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu mâinile goale (Ies. 22, 15), dacă poţi pregăteşte din vreme darul tău pentru altar: lumânări, tămâie, prinoase din rodurile pământului, dar mai ales prescura, vinul şi pomelnicul cu numele viilor şi celor adormiţi ai casei şi neamului tău.

Când să venim la biserică?

Bun şi folositor lucru este să fii de faţă la întreaga Liturghie, în toate duminicile şi sărbătorile (porunca I a Bisericii). Sârguieşte-te deci să fii din vreme în biserică. De poţi, bine este să iei parte şi la slujba dimineţii (Utrenie şi Ceasuri), căci în timpul ei se săvârşeşte de fapt Proscomidia, care face parte din Liturghie, şi atunci se cade să dăm preotului prescurile pentru Liturghie. Dar dacă nu poţi veni mai devreme, caută să te îndrepţi spre casa Domnului cel puţin atunci când auzi clopotul sau toaca de Liturghie.

Iar odata ce ai ajuns în biserică, rămâi până la sfârşit, căci numai aşa te vei bucura pe deplin şi de toate roadele dumnezeieştii slujbe. Cei ce nu vin la timp şi pleacă din biserică înainte de sfîrsitul slujbei, pe de o parte nu folosesc nimic din comoara de daruri a Liturghiei, iar pe de alt tulbură liniştea celorlalţi, precum şi ordinea şi buna rânduială care trebuie să domnească în biserică în timpul sfântelor slujbe. Pe bună dreptate, Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă pe unii ca aceştia cu Iuda Vânzătorul, care, pentru a-şi îndeplini gândul ticălos al trădării, a părăsit pe Domnul înainte de sfârşitul Cinei celei de Taină. De aceea, cei ce părăseau sfântul locaş înainte de sfârşitul Liturghiei erau pedepsiţi în vechime cu cea mai mare pedeapsă: afurisania, sau excomunicarea, adică îndepărtarea din rândul creştinilor (Can. 9, al Sf. Apostoli şi Can. 2 al Sinodului din Antiohia).

Cum să luam parte la Sf. Liturghie? Sau cum se cuvine să stăm şi ce trebuie să facem în biserică?

întrând în biserică nu uita că intri într-un locaş sfinţit, în casa lui Dumnezeu. Nu este, deci, de prisos: „Să ştii cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu…” (I Tim. 3, 15). în clipa când păşim peste pragul bisericii, să lăsăm afară toate gândurile, toate grijile lumeşti, toate simţirile pământeşti. în biserică se intră «cu credinţă, cu frica lui Dumnezeu şi cu bună evlavie». Păşind în sfântul locaş, să fim astfel slobozi de povara grijilor de toate zilele: «Toată grija cea lumească să o lepădăm» şi să ne aţintim gândul şi inima numai spre cer şi spre Dumnezeu: «Sus să avem inimile!», aşa cum ne îndeamnă preotul înainte de a începe marea rugăciune în timpul căreia se aduce Sfânta Jertfă.

Păşeşte apoi uşor, spre a te închina mai întâi în faţa Sfintei Evanghelii şi a icoanei de pe tetrapod, care închipuie pe Hristos în mijlocul bisericii, apoi «în faţa iconostasului; dacă ai adus lumânări, aprinde-le în sfeşnice sau în faţa sfântelor icoane, iar dacă ai adus prescură, vin şi pomelnic, dă-le preotului prin uşa dinspre miazănoapte a altarului. închină-te cu cuviinţă şi evlavie înaintea Sfintelor icoane, fără să stai prea mult îngenunchiat, mai ales în faţa icoanelor împărăteşti, pentru a îngădui şi altora să-şi facă rugăciunile lor şi pentru ca să nu împiedici pe preot în împlinirea slujbei. Dacă însă s-a început Sfânta Liturghie, rămâi să te închini la icoane după sfârşitul slujbei.

Mergi după aceea în linişte şi te aşază la locul cuvenit: bărbaţii la dreapta, iar femeile la stânga. Ai grij ă să laşi la mijlocul bisericii loc de trecere pentru cei ce vor veni după tine si pentru sfinţiţii slujitori, când trebuie să cădească toată biserica. Ai grij ă, de asemenea, că locul de sub policandrul cel mare să rămână gol, pentru ca preotul să poata ieşi pe acolo cu Sfânta Evanghelie şi cu Sfintele Daruri. Cuviincios este, iarăşi, ca stranele să rămână libere, la îndemâna celor mai în vârstă, mai neputincioşi şi mai osteniţi decât tine, pentru ca aceştia să poată se dea jos în anumite momente ale slujbei.

Nu umbla şi nu te mişca fără rost în biserică, ci rămâi în linişte la locul pe care ţi l-ai ales dintru început, pentru a păstra liniştea şi buna rânduială ce trebuie să domnească în casa Domnului, căci „Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14, 33). Păstrează tot timpul în ţinuta şi înfăţişarea ta trupească cuviinţa şi evlavia pe care trebuie să le avem în faţa împărătului tuturor. Nu sta tolănit sau alene în strană, ci drept, în picioare: «Să stăm bine, să stăm cu frică şi să luăm aminte Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!» Nu vorbi şi nu râde, nu scuipa şi nu-ţi roti ochii împrejur, ca să vezi cine a mai intrat sau cine iese, sau ce face vecinul tău, şi urmăreşte cu băgare de seamă rânduiala slujbei, luând parte la cântările Sfintei Liturghii, bine ştiind şi încredinţat fiind ca toate cele ce se săvârşesc în timpul Sfintei Liturghii se fac pentru noi toţi, slujitori şi credincioşi laolaltă. Ascultă mai ales cu multă luare aminte cele ce se citesc la Apostol şi Evanghelie, ca şi cum ai asculta pe Domnul însuşi sau pe Sfinţii Săi Apostoli; fii, de asemenea, atent la predica rostită de preot, căci el nu vorbeşte în numele lui, ci al lui Dumnezeu. Luarea aminte, cuviinţa şi credinţa noastră trebuie să sporească pe măsură ce ne apropiem de inima Sfintei Liturghii, adică de clipa sfinţirii Darurilor.

închina-te, adică fă-ţi semnul crucii şi pleacă-ţi genunchii la timpul cuvenit, adică: în timpul cântării «Pre Tine Te lăudăm», când se sfinţesc darurile, la Axion, când preotul mijloceşte pentru noi.

Fac bine cei ce îngenunchează la ieşirea cu Sfintele Daruri?

Da. Lucrul acesta e îndreptăţit mai ales la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, când preotul iese cu Darurile sfinţite de mai înainte; trebuie să îngenunchem atunci ca înaintea Domnului^[31], căci Sfintelor Daruri li se cuvine aceeaşi cinstire ca Domnului însusi^[32] Dar şi la Liturghia obişnuită (a Sfântului Ioan sau a Sfântului Vasile) nu e rău dacă îngenunchem, căci, cu toate că Darurile în clipa aceea nu sunt încă prefăcute în Sf. Trup şi Sânge, totuşi ele nu mai sunt nici simpla pâine şi vin, ci au fost binecuvântate şi închinate Domnului, ca darurile care poartă închipuirea Trupului şi care se vor preface în curând în adevăratul Trup şi Sânge. Ele merită deci să fie cinstite. Îngenunchem apoi pentru că ştim că momentul acela din Liturghie închipuie ultimul drum al Domnului spre Patimă sau spre Mormânt, de aceea se cade să ne umilim, sa plângem pentru cele ce a suferit El pentru noi şi să cerem iertarea păcatelor noastre^[33].

Nu fac rău cei ce „cad la Daruri”, adică suferinzii, care se culcă jos pentru a trece preotul cu cinstitele Daruri peste dânsii, la Vohod.

Se cuvine să cânte în biserică credincioşii?

Da. Să ne sârguim a învăţa cântările sfântelor slujbe, pentru că, atunci când le-am deprins bine, să ne alăturăm cântăreţilor sau corului, lăudând împreună cu ei pe Dumnezeu prin cântare şi împlinind astfel îndemnul Psalmistului: „Toată suflarea să laude pre Domnul…!” (Ps. 150, 5). Bun lucru şi plăcut lui Dumnezeu este ca toată lumea din biserică «să slăvească cu un glas şi cu o inimă» pe Dumnezeu.

Dar dacă am ajuns să putem cânta la Liturghie – fie în cor, fie la strană – să nu cântăm numai cu glasul, ci şi cu inima (Can. 10 al Sin. IV din Cartagina) şi să nu producem tulburare cântând mai tare decât ceilalţi, pentru ca să ni se audă glasul, luând-o înainte sau rămânând în urmă şi încurcând astfel pe cântăreţi; căci lucrul acesta este neplăcut şi urechilor noastre şi Domnului şi este spre paguba noastră sufletească^[34].

Iar dacă nu ştim sau nu putem cânta, să ne rugăm în linişte; să ne rugăm fierbinte, cu credinţă şi din tot sufletul. Să unim rugăciunile noastre cu rugăciunile obşteşti ale Bisericii, rostite de preot sau de diacon, şi să le rostim în gând odată cu ei.

Dar mai ales să ne silim, pregătindu-ne din vreme şi cu cuviinţă, a ne împărtăşi cât mai des cu Sfintele Daruri. Căci numai atuci petrecem împreună şi unirea noastră cu Dumnezeu este întreagă, deplină şi desăvârşită.

Iar la sfârşitul Liturghiei, închină-te şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi tot restul zilei petrece-l în cuviincioase îndeletniciri spre folosul şi îmbogăţirea sufletului.

Făcând aşa, vom putea spune că am luat parte cu adevărat la sfânta slujbă şi vom ieşi din biserică mai luminaţi, mai buni şi mai apropiaţi de Dumnezeu, coborându-ne fiecare mai îndreptat la casa sa, cum spune Mântuitorul despre vameşul cel smerit din Sfânta Evanghelie (Luca 18, 14).