Cuvânt de salut la începutul lucrărilor grupului „Sf. Irineu” (Graz, 18.10.2018)
Cuvânt rostit la cea de-a 15-a întâlnire anuală a Grupului comun de lucru ortodox-catolic „Sf. Irineu”, Graz, 17-21 octombrie 2018, având ca temă: „Serving Communion. Re-thinking the Relationship between Primacy and Synodality”.
Excelența Voastră, Preacucernici Părinți, frați și surori întru Domnul,
Vă rog să-mi îngăduiți ca la începutul lucrărilor noastre să vă transmit binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care se bucură de efortul pe care grupul de teologi ortodocși și catolici „Sfântul Irineu“ îl face pentru avansarea dialogului teologic dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică. La rândul meu, aș dori să vă multumesc că m-ați acceptat să fac parte din acest grup distins. Domnul Profesor Johannes Oeldemann mi-a transmis cu cateva luni în urmă un dosar cu temele pe care le-ați dezbătut de-a lungul anilor. Răsfoind acest dosar, mi-am dat seama cât de mult și de temeinic ați lucrat. De aceea îngăduiți-mi să vă mulțumesc din toată inima.
Și eu, ca și frățiile voastre și ca alți nenumărați creștini, sufăr din pricina dezbinării dintre creștini și mă rog pentru unitatea tuturor. Cred că nimic nu-i mai plăcut lui Dumnezeu ca frații să viețuiască în unire, ca toți să fie una, pentru că unde este unire, acolo este binecuvântarea. (cf. Psalm 132, 1; Ioan 17, 21). Știm că unirea este de la Duhul Sfânt, Duhul comuniunii și al unităţii, iar dezbinarea de la diavolul, a cărui lucrare prin excelență este tocmai dezbinarea, cearta pe cuvinte, vrăjmășia. De aceea, atâta timp cât petrecem în dezbinare și nu facem tot ceea ce ne stă în putință pentru a o depăși, facem voia celui rău. Păcatul dezbinării, cu consecințe imense asupra lumii, apasă asupra noastră, a tuturor creștinilor! Toți suntem vinovați de dezbinarea dintre noi, nu pentru ca am creat-o noi cei de astazi, ci pentru că ne complacem în ea și ne simțim confortabil în tradiţia proprie, ba chiar excludem pe cei care nu sunt ca noi. Procesul refacerii unității creștine pretinde de la creștini o metanoia personală, o lucrare mistică, intimă care începe în inima fiecăruia și durează toată viața. Această metanoia înseamnă convertirea neîncetată la Hristos și împlinirea poruncilor Lui care culminează cu dragostea. Cine ajunge prin harul lui Dumnezeu să dobândească o inimă plină de dragoste sau o inimă compătimitoare, cum spune Sfântul Isaac Sirul, acela nu mai este separat de nimeni și de nimic. Acela poartă în sine toată umanitatea și tot cosmosul. O inimă milostivă se roagă nu numai pentru oameni și lume, ci și pentru vrăjmașii adevărului, adică pentru demoni! (Cuvântul 81). Fără îndoială, sunt mulți creștini care au ajuns să dobândească prin rugăciune și asceză, ca și prin purtarea cu răbdare a crucii necazurilor de fiecare zi, o inimă compătimitoare. Aceștia trăiesc deja unitatea, ontologic, la nivelul cel mai profund al inimii, dincolo de orice dezbinare confesională sau de altă natură, iar pentru ei Dumnezeu se milostivește spre toți ceilalți.
Totuși Bisericile noastre, conștiente de păcatul dezbinării, nu se limitează la a recomanda credincioșilor rugăciunea și asceza care duc la unitatea lăuntrică a fiecărui creștin, ci având ca susținere rugăciunea lor, încearcă prin dialog teologic să ajungă la unitatea de credință a Bisericii nedespărțite din primul mileniu. Din păcate, sunt și creștini care au o gândire scolastică, rigidă despre dogmele Bisericii, pe care le golesc de iubire și le transformă în arme de luptă împotriva celorlalți. Ei uită de cuvântul Scripturii care zice: „Litera ucide, iar Duhul face viu“ sau de cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa care spune că dogmele pot deveni idoli dacă le golim de iubire. Pentru cei care nu au o gândire duhovnicească, exista de asemenea și pericolul de a transforma totul în dogmă.
Noi suntem conștienți de limitele expresiilor teologice care nu trebuie absolutizate pentru că dacă le absolutizăm îl închidem pe Dumnezeu în conceptele noastre. Totuși Dumnezeu rămâne în veci inexprimabil, dincolo de orice concept. În această privință, Vladimir Lossky zicea studenților săi că după ce ne folosim de un sistem teologic de care avem nevoie pentru a transmite credința, trebuie imediat să-l minăm tocmai pentru a nu-l face pe Dumnezeu prizonierul sistemului nostru. Lucrul acesta este posibil numai dacă ne câștigăm o gândire duhovnicească prin rugăciune și multă nevoință ascetică.
Mă rog bunului Dumnezeu să binecuvânteze lucrările noastre pentru ca ele să contribuie în modul cel mai real la progresul unității creștine!
Mitropolitul Serafim