• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Cuvânt rostit la Conferința internațională „Teologia ortodoxă în context european. Contribuția Ortodoxiei românești la identitatea creștină a Europei” („Orthodoxe Theologie im europäischen Kontext. Der Beitrag der rumänischen Orthodoxie zur christlichen Identität Europas”), organizată de Departamentul de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Ludwig-Maximilian” München. 

 Mai întâi aș dori să mulțumesc profesorilor și ostenitorilor Facultății de teologie ortodoxă din cadrul Universității Ludwig-Maximilian din München pentru organizarea acestei întâlniri dedicată Ortodoxiei românești, în anul  centenar al Marii Uniri (1918-2018). Existența unui Institut de Teologie Ortodoxă la Universitatea de stat din München, la care se poate realiza studiul complet al teologiei ortodoxe și care cultivă serios și științific dialogul cu celelalte tradiții teologice ale vestului, are o mare importanță pentru toate Bisericile ortodoxe din Germania. Existența acestui institut este de asemenea importantă pentru călăuzirea duhovnicească și integrarea credincioșilor ortodocși aflați în creștere continuă în ultimii ani în întreg spațiul germanofon. Bunul Dumnezeu să reverse harul să cel bogat asupra întemeietorilor, colaboratorilor și sprijinitorilor acestei instituții teologice aici in München.

 Deși trăim într-un context istoric în care noțiunile de „națiune” sau de „stat național” nu au nici pe departe relevanța lor de acum 100 de ani, totuși nu putem uita rădăcinile noastre din care ne tragem seva vieții și a credinței. Fiecare popor are o istorie și o identitate proprie. Identitatea unui popor este rezultanta multor factori: geografic, istoric, lingvistic, cultural, spiritual. Locul de naștere, contextul și evoluția istorică, limba, cultura, credința, tradițiile etc. și-au pus o pecete indelebilă pe ființa fiecărui popor și pe fiecare persoană care-i aparține.

 Identitatea unui popor s-a format și din influențele venite de la alte popoare învecinate sau îndepărtate. O identitate este în mod normal deschisă. Ea se îmbogățește mereu cu ceea ce alții au specific, rămânând totuși ea însăși pentru că îmbogățirea nu se face prin copiere, ci prin asimilare organică.

 Astăzi, în epoca globalizării, există pericolul pierderii identității mai cu seamă a migranților care nu au conștiința identității proprii și fac totul pentru a se asimila în contextul nou de viață. Aceștia nu fac distincția între integrare și asimilare. Căci te poți integra foarte bine într-o nouă societate, fără a renunța la identitatea proprie. Mai mult, îți poți îmbogăți identitatea cu ceea ce îți oferă contextul nou de viață, după cum poți îmbogăți prin identitatea ta identitatea semenilor care sunt deschiși spre aceasta. Cei care renunță ușor la identitatea proprie suferă traume existențiale pentru că  s-au rupt voit de rădăcinile lor, iar o nouă identitate nu se formează ușor. Desigur problema identității urmașilor celor emigrați se pune altfel. Aceștia primesc o identitate nouă cu elemente din ambele părți: a părinților și a poporului în care s-au născut. 

 

Specificul identității românești

 Poporul român s-a născut din amestecul a două popoare: daci și romani. Limba lui este în proporție de 80% de origină latină, la care se adaugă cuvinte de origine slavă, mai ales în limbajul bisericesc, dacă și greacă, precum și franceză, italiană etc. Odată cu procesul formării sale între secolele II-VII, românii au primit și credința creștină, propovăduită de misionari veniți din sudul Dunării. Ei au rămas mereu în sfera de influență a Bizanțului și au preluat întru totul tradiția ortodoxă. Iar când Bizanțul a dispărut, tradiția bazileilor bizantini ca ocrotitori ai Ortodoxiei a fost preluată de Domnitorii români ai Moldovei și ai Țării Românești, state medievale independente.  Astfel cele două țări românești au fost numite de cel mai mare istoric român, Nicolae Iorga ca reprezentând „Bizanțul după Bizanț”.

 Ortodoxia a modelat firea românilor și a marcat profund cultura și întreaga lor istorie. Creștinismul n-a distrus identitatea popoarelor care au primit-o, ci a îmbogățit-o cu valorile evanghelice. Deși Ortodoxia este aceeași la toate popoarele care au primit-o, totuși fiecare popor ortodox are particularitățile sale în trăirea ei, potrivit spiritului său. Ortodoxia greacă excelează prin înălțimea expresiei teologice, cea slavă, prin profunzimea misticii, iar cea românească, prin echilibrul între cele două. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, despre care se va vorbi mult în aceste două zile, spune că: „Spiritualitatea ortodoxă românească se distinge printr-un deosebit echilibru cuprinzător al tuturor valorilor punând în și mai mare relief trăsăturile Ortodoxiei. Ea are luciditatea latinității și simțul de taină proprii Răsăritului; valoarea persoanei și necesitatea slujirii; rugăciunea în liniște și inima sensibilă pentru aproapele; orientarea spre Dumnezeu și grija de om”.

 Credința creștină a inspirat la toate popoarele care au adoptat-o, cultura și etosul lor național. Românii nu fac excepție de la această regulă, dimpotrivă, fiindcă ei au primit credința creștină odată cu formarea lor ca popor, „Biserica (a fost aceea care) a creat limba” (Mihai Eminescu), după cum „Cultura românească s-a născut în pronaosul Bisericii” (Nicolae Iorga). Secole de-a rândul, până în epoca contemporană: „Școala a fost Biserica și Biserica a fost Școala”. Toate marile creații poartă pecetea creștinismului. De asemenea Biserica s-a identificat de-a lungul istoriei cu soarta poporului, fiind alături de el în toate momentele grele, de apărare a ființei și credinței sale. De aceea cel mai mare poet român, Mihai Eminescu, spune că „Biserica este mama neamului românesc“. 

 

Un popor irenic și ospitalier

 Românii n-au purtat niciodată în istoria lor războaie de cotropire a altora, ci exclusiv  de apărare sau de eliberare de sub stăpânire străină. Pe lângă credință, românii excelează prin ospitalitatea lor proverbială. Firea românului este primitoare de străini, virtute profund evanghelică. Așa s-au putut așeza în Evul mediu, mai ales în Moldova și în Valahia (Țara Românească), foarte mulți străini, cu deosebire romi și evrei. La români, există un adevărat cult al străinului care este primit întotdeauna în „casa dinainte” (cea mai bună cameră, rezervată oaspeților). Până astăzi, străinii care vizitează România și petrec câteva zile la prieteni sau cunoscuți sunt impresionați de primirea caldă de care se bucură. Mai cu seamă străinului, românul îi pune înainte tot ce are mai bun. În Evul mediu, mulți Patriarhi ai Constantinopolului sau ai Ierusalimului alungați din scaun au petrecut luni sau chiar ani de zile în Țările Române.

 De asemenea, Locurile Sfinte de la Ierusalim și Sinai, mânăstirile din Muntele Athos, Patriarhiile Antiohiei și Georgiei sau bucurat de ajutoare materiale masive din partea Domnitorilor români, fie direct din vistieria țărilor lor, fie prin așa numitele „mânăstiri închinate”. Fenomenul „mânăstirilor închinate” este unic în toată Ortodoxia. Aceste mânăstiri, care posedau adeseori suprafețe imense de pământ, erau administrate de Locurile sfinte cărora le erau „închinate“ de Domnitori, iar veniturile lor se îndreptau spre locurile respective. În 1864, la secularizarea averilor mânăstirești, mai mult de un sfert din teritoriul celor două State românești aparținea acestor mânăstiri!

 

Un creștinism popular.

Este de remarcat faptul că creștinismul românesc este un creștinism popular, înrădăcinat adânc în conștiința poporului, chiar dacă nu este întotdeauna practicat cum se cuvine. Cântecele și baladele populare sunt pătrunse de sentimentul mistic al credinței care cuprinde pe om și natura, viața și moartea. Folclorul românesc, ca și nenumăratele colinde de Crăciun, deosebit de iubite de credincioși, prezintă pe Dumnezeu ca fiind foarte apropiat de om, umblând pe pământ în compania Sfântului Petru și vizitând casele oamenilor, răsplătindu-i pe cei ce fac bine semenilor lor și pedepsindu-i pe ce fac răul.

 La români, botezul copiilor este un fapt general; este de neconceput ca un copil să rămână nebotezat, după cum este de neconceput ca o înmormântare să se facă fără participarea preotului. Această realitate n-a făcut excepție nici pe vremea comunismului ateu care interzicea membrilor de partid și funcționarilor statului manifestarea publică a credinței. Totuși și aceștia își botezau copiii pe ascuns.

 La toate recensămintele din România (1992,  2002 și 2011), peste 99% dintre cetățenii României (aprox. 22 milioane) s-au declarat credincioși. Trebuie spus și că populația României este formată din 90% români, 5% maghiari, 3% romi, 0,3% germani, 0,2% turci. Din cei 90% români, 86, 7% sunt ortodocși.

 

Un monahism în osmoză cu poporul

 Monahismul românesc, prezent în toată istoria poporului român și foarte iubit de credincioși, are și el o nuanță aparte față de monahismul ortodox în general. Iată cum îl prezintă un autor francez: „În România pare evident că avem de-a face cu o civilizație monastică. Nu este vorba aici de un monahism care s-a constituit ca un mod de viață în sine, așa cum pare să se fi încercat în Capadocia, pe muntele Olimp, în Asia sau pe muntele Athos, ci de un monahism înțeles ca ferment, trăind în osmoză cu un întreg popor și inspirând o întreagă cultură” (Olivier Clement). Pe timpul dictaturii comuniste, deși greu încercat, căci în 1959 aproape 5000 de călugări și călugărițe au fost dați afară din mânăstiri, nu numai că a supraviețuit cel mai bine din toate țările foste comuniste, dar a avut mulți duhovnici mari, cunoscuți în toată țara, care prin viețuirea lor sfântă și îndrumarea a nenumărați credincioși în Taina Spovedaniei au reprezentat cea mai mare rezistență  față de regimul ateu. Spre sfârșitul dictaturii comuniste, Biserica Ortodoxă Română avea 114 mânăstiri și aproximativ 1500 de monahi și de monahi și monahii.

 După căderea regimului comunist, în decembrie 1989, monahismul românesc a luat o amploare de neașteptat. Toate vechile mânăstiri și schituri închise de puterea comunistă sau distruse în cursul istoriei au fost redeschise, respectiv reconstruite. Pe lângă acestea au apărut altele noi, așa încât astăzi în România există peste 650 de mânăstiri și de schituri, cu aproximativ 7500  de călugări și călugărițe. Mai cu seamă în anii '90 și începutul anilor '2000 am fost martorii unei explozii a monahismului. Din păcate, de mai bine de 10 ani tot mai puțini sunt tinerii care aleg viața monahală. Spiritul materialist și secularizat al societății moderne și mai ales fenomenul migrației (peste 5 milioane de români, în majoritatea lor covârșitoare tineri, și-au părăsit țara) amenință viitorul monahismului românesc.

  Pe lângă chemarea lor fundamentală de sfințire a oamenilor și a lumii prin rugăciune și asceză, călugării din multe mânăstiri desfășoară și o lucrare misionară și caritativă demnă de remarcat. Astfel în mânăstiri se predică, mai cu seamă la Sfânta Liturghie, se organizează tabere de copii și de tineri. Duhovnici mai cunoscuți din unele mânăstiri sunt invitați în licee și universități să vorbească elevilor și studenților. Unele mânăstiri au deschis azile de bătrâni sau de copii orfani ori cu probleme în familie. Credincioșii aleargă cu sutele și cu miile spre mânăstiri pentru a se ruga împreună cu monahii, pentru a-și mărturisi păcatele în Taina Spovedaniei și a cere rugăciunea pentru multele lor necazuri și greutăți. Pe timpul petrecerii lor în mânăstire, credincioșii participă cu obștea la masă.

 

O Ortodoxie ecumenică

Fără îndoială cel mai mare dar pe care Ortodoxia românească îl aduce Europei este deschiderea sa ecumenică. Cum am văzut până aici, românii sunt un popor tolerant, deschis, prin însăși firea sa, spre ceilalți, creștini sau necreștini. Secole de-a rândul, până astăzi, în Transilvania, dar și în Moldova, în Muntenia și în Dobrogea românii au trăit împreună cu minoritățile conlocuitoare de confesiuni diferite și chiar de religii diferite în cea mai mare armonie. Cu deosebire buna conviețuire cu islamul în Dobrogea poate fi astăzi un model pentru întreaga Europă. Doar stăpâniri străine au ațâțat în anumite momente istorice vrajba confesională. Poporul are însă un cuvânt transmis din neam în neam: „pământul țării este mare și toți au loc să trăiască, fiecare după legea lui”. În acest context, prin „lege” se înțelege apartenența religioasă pentru că în decursul istoriei, apartenența confesională s-a identificat cu apartenența etnică. Ortodocșii erau de lege românească, evanghelicii de lege săsească, catolicii și reformații de lege maghiară etc. Desigur că cele trei mari confesiuni din Transilvania: ortodoxă, evanghelică și catolică n-au trăit în izolare, ci împreună, ceea ce a însemnat un schimb permanent de daruri. Evanghelicii și catolicii s-au lăsat influențați de spiritul ortodox, cald și mistic, după cum ortodocșii au preluat din disciplina lor. De asemenea, ortodocșii au învățat de la protestanți nevoia traducerii Sfintei Scripturi și slujirii în limba vorbită de popor. Astfel Noul Testament a fost tradus integral și publicat în limba română în 1648, iar întreaga Sfântă Scriptură în 1688 ceea ce a permis ca limba vorbită de popor să înlocuiască treptat limba slavonă în cultul Bisericii. Se știe că grecii și rușii nu au până astăzi limba verniculară în cultul lor.

 În virtutea acestui spirit de deschidere ecumenică, Biserica Ortodoxă Română a profitat pe timpul dictaturii comuniste, mai mult decât celelalte Biserici Ortodoxe supuse aceluiași regim ateu, de ajutorul Bisericilor din lumea liberă, trimițând în străinătate la studii doctorale numeroși studenți care întorși acasă au devenit, în general, cadre universitare. Așa a fost introdusă în facultățile de teologie, încă de pe timpul dictaturii comuniste, o nouă catedră numită „Îndrumări misionare și ecumenism”.

 Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, prin cărțile sale fundamentale: Teologia Dogmatică Ortodoxă și Spiritualitatea Ortodoxă, traduse și în limba germană, ambele manuale pentru facultățile de teologie, a încercat să depășească spiritul scolastic caracteristic manualelor de teologie și să prezinte o teologie nouă în duhul Sfinților Părinți. Preacucernicia sa a participat la numeroase întâlniri ecumenice și dialoguri teologice, îndeosebi dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Evanghelică din Germania. 

 Biserica Ortodoxă Română are deja o lungă tradiție ecumenică fiind angajată în toate   dialogurile teologice la nivel panortodox și bilateral. În 1931, ea a recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane, iar în 1987 identitatea de credință cu Biserica Veche Catolică. Din păcate, evoluțiile ulterioare din aceste Biserici care le-au înstrăinat de tradiția Bisericii nedespărțite din primul mileniu au făcut ca aceste înțelegeri să cadă în desuetudine. De asemenea Biserica Ortodoxă Română a recunoscut printre primele Biserici Ortodoxe locale, concluziile Comisiei de dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile vechi orientale  privind unitatea de credință.

 În cadrul Consiliului Ecumenic Mondial al Bisericilor și în Comisia Bisericilor Europene, Biserica Ortodoxă Română a fost și este foarte activă. Institutul ecumenic de la Bossey a avut ca profesor între 1980-1988 pe actualul Patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, iar din 2011 îl are în frunte pe Părintele Profesor Ioan Sauca. Părintele Profesor Viorel Ioniță a activat mulți ani ca director al comisiei „Bisericile în Dialog“ (1994-2011) și Secretar general ad Interim al Conferinței Bisericilor Europene (Ianuarie 2010 - Noiembrie 2011).

 Deschiderea ecumenică și ospitalitatea românească s-au manifestat și prin invitația Patriarhiei Române adresată Comunității San Egidio din Roma de a ține Mitingul „Oameni și Religii” - „Culturi în dialog”, în 1998 la București, la care au participat câteva mii de reprezentanți ai tuturor Confesiunilor creștine și ai marilor religii ale lumii. În anul următor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a invitat în România pe Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea, care a fost primit cu deosebită căldură de poporul român. Aceasta a fost prima vizită a unui suveran pontif într-o Țară majoritar ortodoxă.

 Prezența a milioane de creștini ortodocși în Europa de Vest, între care aproape trei milioane numai de români, trebuie privită ca o adevărată binecuvântare pentru creștinismul occidental. Noi credem că Europa nu poate dăinui decât prin revenirea la rădăcinile ei creștine și printr-o cultură a comuniunii – comunio – susținută de o mai bună acordare ai celor doi plămâni: occidental și oriental, simbol al minții și al inimii. Sutele de parohii ortodoxe presărate peste tot în spațiul occidental - numai românii au aproape 800 – sunt chemate să pună în lumină valorile fundamentale ale spiritualității ortodoxe: rugăciunea mistică, asceza, lupta împotriva păcatului și a patimilor care degradează ființa umană.  Rugăciunea inimii este un antidot pentru o cultură mentală și emoțională, care uită inima ca adânc al omului sau ca loc în care se recapitulează toată umanitatea și toată creația. Rugăciunea inimii este, de asemenea, cel mai bun remediu  împotriva depresiilor, a singurătății și tristeții de care suferă omul modern. La rândul său, asceza (îndeosebi postul alimentar) este singura alternativă la societatea de consum, care multiplică la nesfârșit nevoile omului. Pe bună dreptate, Vladimir Zielinschi,  preot și scriitor ortodox, trăitor în Italia, spune: „Scoateți crucea (adică asceza) din Evanghelie și veți obține o Evanghelie pentru consumatori cucernici”!

 În ce ne privește pe noi ortodocșii, noi putem învăța de la creștinii occidentali să redescoperim centralitatea Cuvântului lui Dumnezeu în viața liturgică și personală, simplitatea evanghelică și angajarea în societate, precum și o mai mare rigoare în discursul teologic.

 Numai, deci, împreună putem construi o Europă comună, în diversitatea tradițiilor creștine locale, deschisă spre toate celelalte tradiții religioase.

Mitropolitul Serafim

construimcatedrala.ro