• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Prefață la volumul „Despătimire, asceză și metanoia în imnografia Păresimilor” a părintelui Mircea Oros, lector la Facultatea de teologie din Cluj-Napoca.

Mă bucur să scriu câteva cuvinte în fruntea acestei frumoase cărți a Părintelui Mircea Oros, lector la Facultatea de teologie din Cluj-Napoca: „Despătimire, asceză și metanoia în imnografia Păresimilor”. Titlul acesta exprimă deja esența Ortodoxiei care este o Biserică rugătoare și ascetică, având ca țintă despătimirea și sfințirea ca stare de înviere încă de aici de pe pământ. În acest sens, perioada Triodului despre care este vorba în cartea de față este pilduitoare. Din ea înțelegem că Ortodoxia este un permanent urcuș spre Înviere prin rugăciune și asceză. Totuși Învierea nu se află doar la capătul acestui urcuș, ci și pe tot parcursul efortului ascetic de despătimire și al purtării zilnice a crucii necazurilor, bolilor și ispitelor de tot felul. Olivier Clement vorbește de „morți parțiale” și „învieri parțiale”, până la moartea finală a trupului și Învierea care îi urmează. În rugăciunea cu suspine pentru păcatele noastre și postul sever pentru omorârea poftelor trupești facem constant experiența unor „morți parțiale”, dar și a unor „învieri parțiale”: simțim cum ni se împuținează puterile fizice sau că murim puțin, dar în același timp simțim și cum  crește în noi puterea Duhului care ne  înviorează și ne întărește sufletește. Pe măsură ce trupul moare treptat împreună cu patimile și cu poftele lui, crește în noi puterea Duhului!

Astfel crucea încercărilor și nevoințele ascetice nu ne doboară, ci, dimpotrivă, ne eliberează de blocajele interioare și ne dă puterea și curajul să luptăm până la capăt. Perioada Triodului și perioada Penticostarului stau într-o strânsă legătură: celor șapte săptămâni de pocăință, de post și rugăciune intensă, urmează alte șapte săptămâni de bucurie pascală, ca răsplată a ostenelilor ascetice din vremea Postului.

 

Noțiunea de despătimire este centrală în spiritualitatea ortodoxă. Păcatul este cea mai mare tragedie a omului cu consecințe imense asupra lui, a umanității și a cosmosului. Toate suferințele noastre care culminează cu moartea sunt consecința păcatului. Iar lupta pentru depătimire presupune conștiința păcatului și a nevoii de eliberare de puterea lui. Cine nu are conștiința păcatului este ușor biruit de el. De aceea omul credincios se silește să dobândească o conștiință vie care-l ajută să se cunoască pe sine așa precum este și așa precum îl cunoaște Dumnezeu. De Dumnezeu nu ne putem ascunde. Iar dacă totuși ne ascundem, faptele noastre vor ieși la lumină (cf. Luca 8, 17). Dar nu ne putem cunoaște pe noi înșine așa precum suntem, dacă nu-L cunoaștem pe Dumnezeu așa precum El este (cf. I Ioan 3, 2). Sfântul Clement Alexandrinul spune că foarte mulți oameni, Îl fac pe Dumnezeu după chipul lor, în loc să se lase ei tranformați după chipul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fiecare și-L imaginează pe Dumnezeu așa precum îi place lui și încearcă să se folosească de El pentru a scăpa de necazuri. Însă cei care-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu se cunosc și pe ei înșiși, așa cum sunt. Desigur pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu și a ne cunoaște pe noi înșine  avem nevoie de harul lui Dumnezeu pe care-l primim dacă-l cerem cu credință.     

Trendul lumii de astăzi este acela de a elimina din conștiința omului noțiunea de păcat pentru ca omul să se simtă liber. Dar cum să te simți liber ignorând tocmai ceea ce te încătușează? „Adevărat, adevărat zic: Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34). Cum poți să-ți imaginezi că ești sănătos, când boala te macină? Boala trebuie mai întâi descoperită și apoi tratată cu ajutorul medicilor. Tot astfel și păcatul care este o boală a sufletului cu consecințe asupra trupului propriu, dar și asupra semenilor.

Păcatul repetat devine treptat patimă, intră în fire, o robește și o slăbește. Astfel obișnuința cu păcatul devine a doua natură a omului. Tocmai de aceea, lupta pentru despătimire cere timp îndelungat și îndrumarea permanentă a unui duhovnic experimentat.

 

Despătimirea se realizează prin asceză. Nimeni nu se poate despătimii fără a se împotrivi păcatului „până la sânge” (cf. Evrei 12, 4) prin toate mijloacele pe care Tradiția de două mii de ani a Bisericii ni le pune la dispoziție: încadrarea coștientă în viața liturgică a Bisericii, împărtășirea deasă cu Sfintele Taine, rugăciunea obștească și particulară, postul, milostenia, slujirea semenilor, paza gândurilor, etc. Toate aceste practici țin de asceză și urmăresc despătimirea și sfințirea. Ortodoxia pune un accent deosebit pe asceza înfrânării prin postul alimentar și o viață cumpătată în toate. Mai cu seamă, când ne luptăm cu patimile trupești, cu lăcomia pântecelui sau cu împietrirea inimii față de nevoile semenilor trebuie să ne înmulțim postul. Traiul bun moleșește sufletul și atrage mintea în simțuri, aprinzându-le de pofta trupească. Sfântul Ioan Scărarul spune că „cel ce voiește să biruiască dracul curviei cu lăcomia păntecelui și cu săturare este asemenea celui ca voiește să stingă focul cu gaz” (Scara, Cuvântul XIV, 3). Trebuie să fim convinși că asceza nu urmărește omorârea trupului, ci a patimilor care omoară trupul. Știința de astăzi confirmă binefacerea postului pentru sănătatea trupului, recomandând mâncarea vegetariană sau vegană și chiar două zile de post negru pe săptămână!

Cred că cea mai mare greșeală a creștinismului occidental este aceea de a fi renunțat la practicile ascetice tradiționale și, în primul rând, la postul alimentar. Fără asceză, creștinismul își pierde profunzimea mistică și se confundă cu lumea. Lipsa alternativei ascezei a făcut ca societatea de consum să se generalizeze în Occident. Ea  tinde să se generalizeze peste tot pentru că omul modern este înclinat să reducă totul la mâncare și băutură care-i satisfac plăcerile simțurilor, dar care îl și robesc. Părintele Vladimir Zielinsky spune pe bună dreptate: „Scoateți crucea (ascezei) din Evanghelie și veți obține o Evanghelie pentru consumatori cucernici”!

Asceza postului este, de asemenea, necesară pentru atingerea rugăciunii curate, care, la rândul ei, este cea mai mare asceză a credinciosului pentru despătimire. Toți Părinții Tradiției ascetice spun că nimeni nu se poate ruga curat (fără să fie tulburat de gânduri străine) cu stomacul plin. De asemenea, Duhul Sfânt nu locuiește în trupul plin de mâncare și băutură. Rugăciunea curată se face printr-un efort deosebit de atenție, cu mintea concentrată în inimă sau cu „mintea coborâtă în inimă”, unde se recapitulează ca într-un focar toată ființa omului, ca și toată umanitatea și întreg cosmosul. Și tot în inimă sălășluiește harul. Fără asceza postului, mintea, ca energie a inimii, nu poate coborî în inimă, ci se împrăștie în cele din afară sau este atrasă de pofta trupului.

Trebuie să fim de asemenea conștienți că nu prin asceza postului, a rugăciunii sau a altor nevoințe, oricât de severă ar fi ea, ajungem la despătimire, ci că despătimirea este un dar exclusiv al lui Dumnezeu pe care-l primim pe măsura smereniei și a plânsului pentru păcate.

 

Pocăința sau metanoia este un alt cuvânt cheie al spiritualității ortodoxe. O Scholie la „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul spune că: „Pocăința este întoarcerea de la starea cea potrivnică firii la cea după fire; și de la diavol la Dumnezeu, prin nevoință și durere”. Iar alta spune: „Pocăința este întoarcerea de la păcat. Dar nu e un singur păcat, ci întreg omul vechi se numește păcat”.  Părintele Dumitru Stăniloae comentează: „Păcatul e îmbibat ca o otravă în toată ființa omului. Pocăința e deci o mișcare totală, existențială, de curățire a întregii ființe omenești în toate gândurile și apucăturile ei” (Filocalia IX, p. 166). Metanoia, echivalentul pocăinței în limba greacă, înseamnă tocmai schimbarea minții, a felului de a judeca pentru a ne întoarce de la starea potrivnică firii la cea după fire, biruind păcatul „prin nevoință și durere”. Și cum puțini sunt aceia care se luptă de bună voie împotriva păcatului, Dumnezeu îngăduie să vină asupra oamenilor, pentru păcatele lor, nevoi și necazuri ca să părăsească păcatul și să se întoarcă la El. Sfântul Marcu Ascetul dezvoltă o adevărată teologie a necazurilor care poate fi rezumată astfel: 1. Prin îngăduința necazurilor, Dumnezeu vrea să ne abată de la păcat; 2. Există o „lege” a compensației între păcatul săvârșit cu voie și necazul care vine fără voia omului, drept consecință a păcatului. „De nu vrei să pătimești răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează cu necesitate celui de-al doilea, căci ce seamănă fiecare, aceea va și secera” (Galateni 6, 8).  Semănând de bună voie cele rele și secerându-le fără voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu. Dar fiindcă El a rânduit o vreme între semănat și seceriș, nu credem în răsplată, pentru că nu suntem capabili să facem legătura între păcat și consecințele lui; 3. Prin necazuri, firea noastră aplecată spre păcat se restabilește, încetul cu încetul, și se întărește din nou ca să poată rezista ispitei și să nu mai păcătuiască; 4. În virtutea unității neamului omenesc, fiecare suferă și pentru păcatele celorlalți; 5. Răbdarea necazurilor, adică purtarea lor cu curaj, este un semn de bărbăție și de înțelepciune care sporesc mereu în noi puterea și înțelepciunea (Vezi: Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, București, 2002, p. 193-195).

 

Datorită lipsei credinței și înmulțirii păcatului, oamenii de astăzi suferă mai mult ca oricând. Dacă ei acceptă suferința și o pun pe seama păcatelor lor, Dumnezeu îi va mântui. Căci așa spun Părinții ascetici că în vremurile din urmă, oamenii nu vor mai fi capabili de asceză și pocăință ca cei de demult, ci se vor mântui prin răbdarea necazurilor. De aceea, nu trebuie să ne pierdem nădejdea și curajul în lupta cu necazurile vieții care ne sfințesc dacă le punem mereu în rugăciune înaintea lui Dumnezeu.

Lectura acestei cărți ne introduce în duhul de pocăință al Triodului, trezește în noi conștiința păcatului și dorința despătimirii prin înmulțirea rugăciunii și ascezei. O recomand, deci, cu căldură tuturor. Binecuvântarea Domnului să fie peste toți cititorii ei!

 + Mitropolitul Serafim

La praznicul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, 11 aprilie, 2019    

 

 

 

construimcatedrala.ro