• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Text compus de ÎPS Părinte Mitropolit Serafim pentru un volum colectiv, dedicat cuviosului Gherontie de la Tismana.

Un regret profund mă cuprinde când mă gândesc la Cuviosul Gherontie pentru că l-am ignorat cât a trăit printre noi, în sensul că nu l-am căutat şi nu i-am cerut mai mult sfatul şi rugăciunea. L-am întâlnit de câteva ori, la catedrala din Alba Iulia, la mânăstirea Căşiel şi la mânăstirea Râmeţ, dar de fiecare dată în treacăt, fără să mă opresc mai mult şi să-l întreb de viaţa sa ascunsă sau să-i cer sfatul pentru ca să mă folosesc de el. Cu siguranţă că mi l-ar fi dat pentru că avea un mare respect faţă de slujitorii Bisericii.

Înainte de a-l cunoaşte, auzisem de la părintele Dorin Opriş şi preoteasa Monica, gazda Cuviosului când venea adeseori și de dragul lor la Alba Iulia, că este un om al lui Dumnezeu care-şi ascunde sfinţenia prefăcându-se că este nebun. Din puţinele cuvinte pe care le-am schimbat cu el, în locurile în care l-am întâlnit, mi-am dat seama că era un om dăruit de Dumnezeu cu un har deosebit. Vorbea ca un copil, în fraze simple, puţin îngrijite, presărate cu glume, dar pline de sens dacă luai aminte la spusele lui. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape puteau constata uşor că avea o inteligenţă nativă deosebită, pe care s-a altoit harul botezului şi cel al nebuniei pentru Hristos.

Într-o duminică din anul 2008, slujind la Catedrala din Alba Iulia, am remarcat prezenţa Cuviosului în biserică, iar după slujbă i-am spus Părintelui Dorin că aş vrea să stau de vorbă cu el. Iată ce mi-a scris, mai târziu, Părintele: „I-am spus Cuviosului că vreţi să-l cunoaşteţi. Atunci chipul i s-a luminat şi m-a întrebat: «Cu adevărat? Dar mă cunoaşte? No, hii, dragă, să mergem, să nu ne aştepte!» Aproape că am fugit cu dânsul prin curtea Catedralei ca să vă întâlnim. Cuviosul era omul care oferea cruci. Îl văd cu ochii minţii cum, după ce i-aţi cerut crucea pe care o purta la vedere, peste pulover, şi-a luat-o de la gât şi v-a pus-o Dumneavoastră. După ce i-aţi dăruit nişte bani şi am plecat, mi-a spus: «Dragă, cum să rămân dator? Hii, să mergem să îi duc nişte picturi!»”. Am primit cu drag picturile, pe care le-am oferit apoi altor credincioşi. Acum regret că n-am păstrat măcar una din ele! Nu mai reţin ce am vorbit cu el, dar mi-a rămas întipărit în minte chipul lui senin, zâmbetul de pe buze şi vorba lui simplă şi pătrunzătoare.

De curând preoteasa Monica mi-a oferit de la Cuviosul un maiou cu mâneci pe care-l port cu mare drag, ca pe relicvă. De asemenea o fotografie a Cuviosului la care privesc ca la o icoană şi o port cu mine peste tot. Am convingerea în inimă că Părintele Gherontie a fost un sfânt printre noi, păcătoşii! De aceea îl rog zilnic, repetând de mai multe ori: „Părinte Gherontie, roagă-te pentru mine, păcătosul!” Când mă gândesc la el şi când mă rog lui, îl simt foarte aproape. De mai multe ori i-am simţit ajutorul în modul cel mai evident.

Apropierea mea faţă de el are şi un motiv sentimental: Cuviosul s-a născut în satul Viscri, aproape de satul meu natal din ţinutul Făgăraşului, marcat de personalitatea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca de la mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, care a trăit aici între anii 1939 şi 1948, apoi la mânăstirea Prislop până în anul 1959, când a fost scos din mânăstire prin decretul 410 al regimului comunist. Lucrarea duhovnicească a Părintelui Arsenie a fost continuată la Sâmbăta de alţi mari Părinţi duhovniceşti: Serafim Popescu, Mihail Predescu şi Teofil Părăian, toţi trecuţi acum la Domnul.

Cartea aceasta cu mărturii despre Părintele Gherontie apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Gurie al Devei şi Hunedoarei, din iniţiativa Părintelui Dorin şi a Preotesei Monica Opriş, care l-au cunoscut bine pe Cuviosul. Cei ce o vor citi vor simţi imediat binecuvântarea lui Dumnezeu, căci este vorba aici de cuvinte vii aflate de la Cuviosul sau de experienţe trăite în preajma lui. În multe relatări, oamenii vorbesc despre minunile Cuviosului săvârşite asupra lor, aşa încât îl putem numi fără nicio exagerare: „Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos, făcătorul de minuni”. Dacă ar fi trăit în Grecia, lumea ar fi fost plină de cărţile care s-ar fi scris despre el. Din păcate, noi românii suntem prea reţinuţi în popularizarea şi cinstirea propriilor noştri sfinţi.

Nebunia pentru Hristos este un mare har pe care extrem de puţini îl primesc pentru că Dumnezeu ştie că puţini şi-l pot asuma. Monahii, ca şi credincioşii din lume, care se luptă împotriva păcatului „până la sânge” (Evrei 12, 4), îşi dau seama că harul „se plăteşte”. Se plăteşte cu osteneala de bună voie a rugăciunii, a postului şi a împlinirii binelui, dar şi cu osteneala de nevoie a răbdării ispitelor şi a necazurilor care se înmulţesc pe măsura harului. Cu cât harul sau darul lui Dumnezeu (talanţii) este mai mare, cu atât crucea încercărilor este mai grea. Totuşi harul este gratuit, pentru că lui Dumnezeu nu-i putem întoarce nimic din cele pe care le primim de la El. „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Corinteni 4, 7). „Totul este har”, spune o maximă ascetică, pe baza mărturiei Sfântului Apostol Pavel care zice: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filipeni 2, 13), dar şi pe baza experienţei celor ce trăiesc cu adevărat în Hristos. Tot ce lucrăm împreună cu harul, lucrăm spre binele şi mântuirea noastră şi a semenilor noştri. Dacă însă ne lenevim şi nu lucrăm împreună cu harul, îl vom pierde. Sau mai grav, harul se va întoarce împotriva noastră.

În această privinţă Sfântul Simion Noul Teolog este foarte explicit. Din scrierile sale, înţelegem că nu suntem creştini decât în măsura în care punem în lucrare harul primit la botez. Tot astfel nu suntem preoţi sau episcopi decât atât cât ne străduim să facem cele ce ţin de treapta la care am fost chemaţi de Dumnezeu şi pentru care am primit harul. În toate Sfintele Taine primim un har pe care trebuie să-l facem lucrător prin osteneala noastră. Cei căsătoriţi, precum şi monahii, trebuie să se silească toată viaţa să trăiască după cum au făgăduit în faţa Sfântului Altar. Altfel harul se întoarce spre osânda lor.

Biserica este un imens organism, care cuprinde potenţial întreaga umanitate şi tot cosmosul. Acest organism viu este trupul lui Hristos, adică firea Sa umană în care prin întrupare El a recapitulat întreaga umanitate şi întreaga creaţie, tot ce există. Cei credincioşi sunt mădulare conştiente ale acestui trup tainic, participă la sănătatea sau binele Bisericii împlinind fiecare rostul la care a fost chemat. Dacă toţi ne-am împlini chemarea, organismul Bisericii ar fi sănătos. Altfel, Biserica va suferi. Suferim unii pentru alţii aşa cum suferă în trupul nostru organele sănătoase pentru cele bolnave.

Iată ce scrie în această privinţă, fratele Traian Dorz, „cântăreţul Oastei Domnului”: „În lucrarea cea tainică şi sfântă a lui Dumnezeu, noi nu suntem singuratici, ci uniţi ca nişte mădulare în trup, după cum este scris: sunteţi mădulare unii altora… Şi după cum în trup există un echilibru fără de care n-ar fi cu putinţă viaţa, tot aşa în Tainicul Trup al Hristos, care este Biserica Lui cea vie, este nevoie să fie şi să se păstreze mereu un echilibru. Dacă unele mădulare sunt mai slabe, altele trebuie să fie mai tari. Dacă unele sunt mai bolnave, trebuie ca altele să fie mai sănătoase. Dacă unele sunt mai uşurate, altele trebuie să fie mai împovărate. Când un umăr nu vrea să poarte nicio povară, trebuie ca umărul celălalt să poarte două. Dacă unii păcătuiesc, trebuie ca alţii să ispăşească… De aceea trebuie să fie suferinţă în unii, pentru că sunt păcate în alţii. Când pe o parte a cântarului se pune o greutate, trebuie neapărat ca pe cealaltă parte să se pună contrarul ei, care s-o ridice. De aceea, când unii prea râd, trebuie ca alţii să prea plângă. Când unii se îmbuibă, trebuie ca alţii să postească. Dacă unii nu se roagă nici ziua, trebuie ca alţii să se roage şi noaptea. Când unii nu fac nimic pentru Domnul, alţii trebuie să facă totul. Când unii nu se înfrânează de la nimic, trebuie ca alţii să se înfrâneze de la toate.”

Aceste cuvinte exprimă cea mai profundă realitate mistică a Bisericii pe care extrem de puţini creştini o pătrund pentru că trăiesc mai mult în duhul lumii, decât în Duhul lui Hristos. Ele pătrund sensul suferinţei unora pentru alţii. Suferinţa, de orice fel, nu este întotdeauna consecinţa propriilor păcate sau numai a păcatelor personale, pe care asumându-o ne mântuim, ci poate fi şi o suferinţă ispăşitoare, în locul altora sau pentru alţii, din familie sau din neam, aşa precum a suferit Domnul, Cel fără de păcat, pentru păcatele lumii întregi.

Părintele Gherontie a suferit de bună voie, în modul cel mai conştient, pentru păcatele semenilor, ale noastre ale tuturor; s-a rugat cum puţini se roagă, a postit cum puţini o fac, a acceptat, ca şi Mântuitorul, ca şi Apostolii, să nu aibă un loc al său unde să-şi plece capul, ci să peregrineze toată viaţa, îmbrăcat simplu şi cu rugăciunea în inimă. El de care lumea nu era vrednică (cf. Evrei 11, 38) a trăit printre noi ascunzându-şi virtutea sub haina smereniei şi a nebuniei, fugind de laudele oamenilor ca să nu-şi piardă harul!

Acest mare har nu putea să fie lucrător în Părintele Gherontie dacă n-ar fi fost încadrat în Biserică, respectând întru totul rânduiala ei şi ascultarea faţă de cei rânduiţi să îndrume viaţa credincioşilor pe calea mântuirii, preoţi şi ierarhi. Chiar dacă a fost scos din mănăstire cu forţa şi chiar dacă, atunci când vremurile s-au schimbat, era primit doar pentru puţin timp, a preţuit ierarhia, preoţii şi cinul călugăresc, fără a judeca vreodată pe cineva, pentru că iubea pe toată lumea şi dorea să îşi ducă lucrarea până la capăt în comuniune cu Biserica. La întrebarea unui preot din Moldova dacă mai trebuie să-l pomenească la slujbă pe ierarhul locului, Înaltpreasfinţitul Teofan, după sinodul din Creta, Părintele Gherontie i-a răspuns scurt şi hotărât: să-l pomenească „până la moarte”! În nebunia lui, mai înţeleaptă decât toată înțelepciunea lumii, Cuviosul Gherontie ştia prea bine că rupându-te de ierarhie, te rupi de Biserică şi pierzi tot harul.

Să urmăm, atât cât putem, pilda smereniei şi simplităţii Părintelui Gherontie, căci prin aceasta îl cinstim cu adevărat şi să ne rugăm lui ca să vină în ajutor în neputinţele noastre.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi binecuvântarea Lui să fie asupra tuturor celor care citind această carte, pătrunşi de cuvintele şi minunile Cuviosului Gherontie, se vor hotărî să se apropie mai mult de El, Dătătorul vieţii şi al bucuriei netrecătoare!

Cuvioase Părinte Gherontie, roagă-te pentru noi!

 

Mitropolitul Serafim

La Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 2019.

construimcatedrala.ro