• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Contribuție prevăzută pentru publicarea versiunii ortodoxe a Bibliei pentru tineri în limba germană (Orthodoxe Jugendbibel, Editura Ruoki, Viena, 2019, ed. ***Pr. Dr. Nicolae N. Dura și colab.)

 Dragă tinere,

 Ai în mâini cea mai răspândită și citită carte din lume, Biblia sau Sfânta Scriptură care cuprinde Cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor prin aleșii Săi, inspirați de Sfântul Duh. În ea găsești răspuns la întrebările fundamentale pe care fiecare om, mai devreme sau mai târziu și le pune: cine este, de unde vine, încotro se îndreaptă și care este  sensul vieții sale. Dar nu numai la aceste întrebări fundamentale găsești răspuns în Sfânta Scriptură, ci și la întrebările pe care ți le pune realitatea vieții de zi cu zi. De multe ori nu știi cum să procedezi într-o situație sau alta, ești nemulțumit și dezamăgit de tine însuți și de ceea ce se petrece în jurul tău sau te smintești de absurditatea unor evenimente și realități, ca cea a răului, care strecoară în sufletul tău îndoiala în credință. Nu te tulbura, ci mai degrabă alergă la această Carte a Cărților și caută aici răspuns nu de la om, ci de la Dumnezeu. Citind câteva versete, mai cu seamă din Sfintele Evanghelii, vei simți deodată o liniște lăuntrică și o iluminare care te pot îndrepta spre răspunsul căutat.

Este adevărat că pentru aceasta trebuie să crezi că nimic nu se petrece la întâmplare și că toate evenimentele, mari și mici, din viața ta și a lumii, au un sens sau un scop pe care nu-l poți afla întotdeauna ușor. Toată creația este plină de rațiuni divine! Sfântul Apostol Pavel ne încredințează că: „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-l iubesc pe El” (Romani 8, 28). Iar Mântuitorul Iisus Hristos ne asigură, zicând: „Ci și perii capului vostru, toți sunt numărați” (Luca 12, 7). De asemenea, Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață că „totul este har” sau, cum spune un părinte duhovnicesc contemporan: „nimic nu este întâmplător, ci totul proniator”. Chiar și răul din lume, boala, suferința și lipsurile de tot felul nu sunt întâmplări, ci consecințe ale păcatului, prin care Dumnezeu ne cheamă la pocăință, adică la îndreptarea vieții după voia Lui. Căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (cf. Iezechiel 33, 11).    

Trebuie să știi și aceea că Sfânta Scriptură este în primul rând cartea Bisericii și apoi a fiecărui credincios în parte, pentru că Dumnezeu ne vrea solidari, vrea ca să învățăm unii de la alții, să ne smerim unii în fața celorlalți și să trăim în comuniunea Bisericii care este „stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15). Numai Biserica, în calitatea ei de „trup al lui Hristos” (cf. Efeseni 1, 3), de organism viu care-i cuprinde pe toți cei credincioși (și, potențial, toată umanitatea, precum și toată creația), este aceea care are darul de la Duhul Sfânt de a interpreta corect Cuvântul lui Dumnezeu.

Revelația dumnezeiască a început cu istoria poporului evreu pe care Dumnezeu l-a ales ca prin el să aducă la cunoștința adevărului toate neamurile pământului. Prima parte a Sfintei Scripturi, numită Vechiul Testament, este în fond istoria acestui popor în cursul căreia Dumnezeu S-a descoperit pe Sine ca fiind singurul Dumnezeu, dincolo de orice imaginație sau reprezentare omenească, dincolo chiar de orice nume. La poalele muntelui Sinai, Dumnezeu îi răspunde lui Moise dintr-un rug aprins care ardea, dar nu se mistuia, zicându-i: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșirea 3, 14). Din aceste cuvinte înțelegem că Dumnezeu este existența în Sine și prin Sine, singura existență necondiționată și necircumscrisă, nici chiar de un nume! Dumnezeii celorlalte neamuri aveau toți un nume și erau reprezentați sub cele mai diferite forme. Poporul evreu primește porunca: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alți dumnezei afară de Mine! Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare… Să nu te închini lor” (Ieșirea 20, 2-5). Aceasta este prima poruncă din cele zece porunci care alcătuiesc „tablele Legii”, scrise de Dumnezeu Însuși și înmânate lui Moise pe Muntele Sinai (vezi Ieșirea 20, 2, 17; Deuteronom 5, 21). Cele zece Porunci alcătuiesc Legea Vechiului Testament și reprezintă primul și cel mai important cod moral al umanității! Ele au valoare universală!  Mântuitorul Iisus Hristos, în predica Sa de pe munte (vezi Matei, cap. 5-7), a „desăvârșit” cele zece Porunci, lărgindu-le și aprofundându-le înțelesul.

Dragă cititorule,

Scrie pe tablele inimii tale aceste Porunci dumnezeiești și încearcă să le respecți, căci ele te vor apăra de multe ispite și necazuri și te vor ajuta să dobândești pacea și bucuria inimii care sunt mai de preț decât toate bogățiile lumii. Ferește-te să nu-ți faci dumnezei străini, cărora să te închini și să le slujești, adică banului, mândriei, orgoliului și plăcerilor trupești de tot felul. Căci toți acești dumnezei mincinoși îți răpesc libertatea și te duc la degradare morală și fizică. „Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).  Nu lua numele lui Dumnezeu în deșert prin vorbe necuviincioase, prin înjurături și hule. Respectă ziua odihnei, care pentru noi creștinii este Duminica, prin participarea cu evlavie la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și prin citiri din Sfânta Scriptură și din alte cărți ziditoare de suflet. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământ. Nu ucide, nici pe pruncii nenăscuți, căci vei da seama de sufletele lor. Nu-ți necinsti trupul prin desfrânare, pentru că desfrâul îți ruinează, în egală măsură, și trupul și sufletul. Nu fura, căci cu agoniseala necinstită, nu sporești în viață și nu te poți bucura de ceea ce ai. Nu minți și nu da mărturie mincinoasă, pentru că buzele mincinoase urâciune sunt înaintea Domnului (cf. Pilde 12, 22) și nu vei rămâne nepedepsit. În sfârșit, nu pofti nimic din ce este al aproapelui tău și nu-l invidia pentru ceea ce este sau pentru ceea ce are, ci dimpotrivă bucură-te de propășirea lui, pentru ca Dumnezeu să-ți sporească darul și ajutorul.

Alături de cele zece Porunci, Vechiul Testament cuprinde și alte multe porunci și îndemnuri morale cu privire la preoți, la sărbători și la cultul divin care urmăreau să facă din poporul evreu un popor ales al lui Dumnezeu și pildă pentru toate popoarele lumii. Ansamblul poruncilor sunt cunoscute sub numele generic de „Lege” și se află, mai cu seamă, în primele cinci cărți ale Vechiului Testament scrise de marele proroc Moise. Dar pe lângă „Lege”, Vechiul Testament cuprinde și pe „Prooroci”, adică scrierile unor oameni aleși care s-au făcut mesagerii lui Dumnezeu, descoperind poporului voia Sa în împrejurări concrete sau mustrându-l atunci când se abătea de la credința dreaptă, revelată strămoșilor săi, începând cu patriarhul Avraam și se închina la idoli, după obiceiul popoarele învecinate.

Dar atât în „Lege” cât și, mai ales, în „Prooroci” găsim numeroase referiri la Mesia sau Proorocul care va veni ca să mântuiască pe poporul său de fărădelegile sale. „Prooroc … ca și mine îți va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-L ascultați” (Deuteronom 18, 15), le vestește Moise conaționalilor săi. Tot Vechiul Testament este orientat spre Mesia, Unsul Domnului despre care ni se spune că va fi un descendent al proorocului și regelui David, că se va naște în Betleem, că va binevesti săracilor, va vindeca pe cei zdrobiți cu inima, va propovădui robilor dezrobirea și orbilor vederea. Proorocul Isaia, numit și „Evanghelistul Vechiului Testament” vestește, de asemenea, pătimirile, moartea și preaslăvirea lui Mesia.

Dragă tinere,

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune că: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Dumnezeu l-a creat pe om, „după chipul și asemănarea Sa  pentru a trăi veșnic în comuniune de dragoste cu el. Tinderea după veșnicie este sădită în firea oamenilor. De aceea nimeni nu vrea să moară, ci să trăiască veșnic. Fiind cel mai nenatural fenomen, moartea nu aparține naturii umane, creată de Dumnezeu. Ea este un accident, intrat în firea omului datorită căderii sale în păcat. Păcatul, adică refuzul comuniunii cu Dumnezeu, i-a făcut pe primii oameni din nemuritori, muritori, iar moartea protopărinților noștri, Adam și Eva, s-a transmis la toți urmașii lor, până azi. Păcatul strămoșesc cu care toți ne naștem înseamnă tocmai firea muritoare pe care o moștenim de la primii oameni.

Refacerea comuniunii cu Dumnezeu și, ca urmare, biruirea păcatului și a morții, nu putea s-o realizeze nimeni altul, decât Dumnezeu Însuși. Iar Dumnezeu, în iubirea Sa nemărginită, „nebună”, pentru om a ales calea întrupării Fiului Său. Astfel Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, se naște, în timp, ca om, dar nu pe cale naturală, cum se nasc toți oamenii, ci „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”. Sfinții Părinți ai Bisericii Îl numesc pe Hristos: „noul Adam”, „Adam total” sau „Omul universal” pentru că, fiind fără de păcat, poartă în natura Sa omenească toată umanitatea și toată creația.

Dumnezeu Se smerește pe Sine, ia chip de rob, se naște într-o peșteră, se supune Legii, respectând întru totul rânduielile sfinte ale poporului său; se lasă tăiat împrejur și primește, ca om, numele de Iisus, care înseamnă Mântuitor; trăiește în ascultare de mama Sa, Fecioara Maria și de bătrânul Iosif; învață meseria de teslar; merge împreună cu părinții Săi la sinagoga din Nazaret, unde a crescut, și la templu din Ierusalim, apoi, la vârsta majoratului, iese la propovăduire, primind botezul de la Ioan, în râul Iordanului, după care ia drumul pustiei, unde petrece în rugăciune și post timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți. După biruirea întreitei ispitiri a diavolului (vezi Matei 4, 1-10), Domnul începe lucrarea de propovăduire a Evangheliei (Vestea cea bună), cutreierând satele și orașele lui Israel și chemând pe oameni la pocăință: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4, 17). Cuvântul Său cu putere multă (cf. Matei 7, 29) este însoțit de numeroase minuni. El vindecă pe cei bolnavi, alungă demonii din cei posedați, potolește furtuna de pe mare, înmulțește pâinile și satură mulțimi de oameni, înviază morți. Domnul face totul din milă față de oameni: milă îmi este de această mulțime, căci sunt ca oile fără păstor  (cf. Marcu 6, 34).

Chintesența învățăturii Sale o găsim în așa-zisa „Predică de pe munte” (Matei cap. 5-7) care se deschide cu cele „nouă Fericiri”, adevărată Chartă a fericirii, după care tinde tot omul. Porunca pe care Domnul o dă ucenicilor este de a se iubi unii pe alții: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu”  (Ioan 15, 12); „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții“ (Ioan 13, 35). În porunca iubirii lui Dumnezeu și a semenilor se cuprinde toată Legea și Proorocii (cf. Matei 22, 40). Iubirea este cea mai cuprinzătoare virtute și esența vieții creștine. Nimeni nu se mântuiește fără iubire care se extinde și la vrăjmași: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc“ (Matei, 5, 44). Pacea și bucuria sunt roade ale iubirii pe care nu le putem avea decât urmând exemplul Domului: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).  

În cuvântul Domnului și în faptele Lui minunate nu găsim nici o epatare, nici o dorință de a-i impresiona pe oameni pentru ca aceștia Să-L asculte și Să-L recunoască drept Mesia, Cel vestit de prooroci și așteptat de tot poporul. Dimpotrivă El își ascunde mai degrabă calitatea Sa mesianică de Fiu al lui Dumnezeu lăsându-i pe oameni să se convingă ei înșiși de identitatea Sa profundă, cum face Dumnezeu până astăzi, Care din  respect față de libetatea omului nu se impune din exterior. Trebuie să intrăm în noi înșine pentru ca să-L descoperim pe Dumnezeu, iar lucrul acesta nu-l putem face decât prin rugăciune și asceză, la care Domnul îndeamnă mereu pe ucenicii Săi.

Dacă mulțimea care-L asculta și se bucura de minunile Sale era fascinată de fiul teslarului din Nazaret, mai marii poporului, fariseii și cărturarii, dimpotrivă, vedeau în El un rival și un înșelător care amăgește poporul și de aceea căutau să-L înlăture de pe scena publică, plănuind să-L omoare. Iuda, unul din cei 12 ucenici, se alătură planului lor criminal și-L vinde pe Dascălul său pentru treizeci de arginți. El le descoperă locul și timpul când Învățătorul se va afla cu ucenicii Săi într-un loc retras, fără să fie înconjurat de mulțime. Astfel în Grădina Ghetsimani, într-o zi de vineri, înainte de revărsatul zorilor, după ce Domnul se roagă Tatălui cu sudori de sânge, mulțime de soldați, de cărturari și farisei, în frunte cu Iuda, intră în grădină și pun mâna pe El, Îl conduc legat, ca pe un făcător de rele, la arhiereii Ana și Caiafa, apoi la Pilat, procuratorul roman în Țara Sfântă, care-L condamnă la moarte. În aceeași zi, Mântuitorul lumii este răstignit pe cruce dându-Și sufletul în mâinile Tatălui, nu înainte de a se ruga pentru cei ce L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). El petrece până a treia zi în mormânt, vestind și celor din iad mântuirea, iar în prima zi a săptămânii, duminica, înviază. Timp de 40 de zile, Domnul Cel înviat Se arată, mai întâi, femeilor mironosițe, apoi Apostolilor și multor altor credincioși. Înainte de Înălțarea Sa la Cer, Mântuitorul poruncește Apostolilor, zicându-le: „Mergeți, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19-20). Iar la cincizeci de zile de la Învierea Sa, El trimite de la Tatăl pe Sfântul Duh, Care se pogoară peste Sfinții Apostoli în chip de limbi de foc și rămâne neîncetat în Biserică, actualizând prin Sfintele Taine viața și învățătura Domnului care culminează cu moartea și învierea Sa. Astfel Biserica ni-l face contemporan pe Hristos și ne unește cu El, mai cu seamă prin Taina Euharistiei, în care ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său.

Mântuitorul Iisus Hristos a acceptat de bună voie moartea pentru ca prin moartea Sa să biruie moartea, ultimul și cel mai mare vrăjmaș al omului. El S-a făcut solidar cu oamenii, luând asupra Sa neputințele și bolile noastre, inclusiv moartea, pentru ca să fie cu noi în toate împrejurările vieții, precum și în momentul suprem al despărțirii sufletului de trup, când ne transformă moartea în Paște, adică în pasaj sau trecere la viața cea fără de sfârșit. Dacă până la Hristos, moartea era înfricoșătoare pentru că ea însemna despărțirea de Dumnezeu, Principiul vieții, moartea noastră devine Paște, adică trecere în Împărăția lui Dumnezeu pe care o pregustăm încă din lumea aceasta în Biserică. „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui”! (Psalm 115, 6). 

Mesajul fundamental al Sfintei Scripturi este al vieții care biruie moartea. În Hristos și cu Hristos nu putem fi decât biruitori. Biruitori ai păcatului, ai răului și ai ispitelor de tot felul, dar, mai ales, biruitori ai morții, vrăjmașul cel din urmă al omului. „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le” este imnul cel mai prețios al Bisericii noastre Ortodoxe.

Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toți!

Mitropolitul Serafim

Caută în site

construimcatedrala.ro