• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

Prefață la volumul „Un misionar prigonit al Bisericii Ortodoxe Române: Visarion Iugulescu” , de Sergiu Ciocârlan, Editura Egumenița, Galați, 2020

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să și-o pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).
L-am cunoscut pe Părintele Visarion la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, pe când locuia la București, pe strada 11 Iunie, vizavi de biserica „Sfântul Nicolae-Vlădica”, într-o casă modestă a parohiei. În 1997, a trebuit să părăsească această locuință, mutându-se la Comarnic în casa unei credincioase. L-am vizitat și aici și m-am bucurat să aud de la dânsul cuvinte de suflet care mi-au fost de mare folos în încercările prin care treceam în acea vreme. Am plecat de la dânsul întotdeauna mângâiat și întărit.

Dar pe Părintele Visarion l-am cunoscut mai bine prin ucenici ai Sfinției Sale din București, Brașov și din Graz (Austria), care mi-au vorbit despre Sfinția Sa cu căldură sufletească și cu venerația pe care o datorau celui care le-a schimbat viața, apropiindu-i de Dumnezeu și de Biserica Sa. N-am observat la nici unul o cinstire excentrică a persoanei sale, deși iubirea pentru el, cred, că putea merge până la jertfa de sine, pentru că Părintele însuși i-a iubit cu o dăruire fără margini, ca și Hristos Domnul pe ucenicii Săi. M-am bucurat să aud din gura acestor credincioși cât de mult insista Părintele pe participarea activă la Sfânta Liturghie, prin cântarea omofonă cerută de Sfântul Sinod, pe spovedanie și pe împărtășirea cu Sfintele Taine, ca și pe faptele milei creștine. Deși i s-a propus să fie hirotonit întru preot a refuzat, socotind că poate face mai multă misiune ca simplu diacon, catehizându-i pe credincioși și pregătindu-i pentru spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine la care ținea foarte mult. Insista mult pe pocăință prin conștientizarea păcatului și lupta împotriva lui pentru a primi Sfintele Taine cu conștiința curată. Îndemna pe credincioși să se spovedească și să se împărtășească, cel puțin la 40 de zile. La biserica „Sfântul Nicolae-Sârbi”, unde era încadrat ca și cântăreț, ocrotit de Părintele Protoiereu Constantin Toma,  Părintele Visarion a făcut cateheze timp de zece ani, predicând vinerea, după Vecernie sau Sfântul Maslu, și duminica la Sfânta Liturghie. După Sfânta Liturghie, la orele 16, vorbea din nou credincioșilor, care veneau în număr tot mai mare, având posibilitatea să-i pună întrebări. Unii veneau și din provincie. Dar și Sfinția Sa era chemat în diferite orașe pentru a sluji în bisericile în care ucenicii lui cântau la strană sau în corul bisericii. Preoții se bucurau de prezența lui pentru că bisericile se umpleau de credincioși.
Din predicile sale, multe înregistrate și apoi publicate se vede cât de mare cunoscător al Sfintelor Scripturi și pedagog a fost Părintele Visarion. Cuvântul lui, întotdeauna inspirat din Sfânta Scriptură, era cald, simplu și, în același timp, profund. El apare ca o continuare a cuvintelor Mântuitorului din Sfintele Evanghelii. Un distins profesor de Noul Testament îi învăța pe studenți ca predica lor să pornească din inimă, să fie simplă și practică, ca și cuvântul Domnului, fără să se lanseze în explicații teologice, pe care cei mai mulți nu le înțeleg. Părintele Visarion spunea uneori credincioșilor: „Eu sunt un învățător pentru clasele primare; vă spun lucruri simple care să vă ajute să vă schimbați viața”. Predica deci trebuie să urmărească schimbarea vieții celor ce o ascultă! Prin predicile Părintelui, mulți oameni s-au întors cu totul la Hristos, renunțând la compromisul cu păcatul. Tocmai de aceea nu putea fi pe placul autorităților comuniste, care tolerau pe credincioșii căldicei, dar nu pe cei arzători pentru credință sau mistici.
Am aflat cât de mult Părintele îi îndemna pe credincioși să practice faptele milei creștine, adică iubirea exprimată în facerea de bine față de semenii aflați în diferite nevoi. Peste tot în țară, ucenicii Părintelui vizitau bolnavi în spitale sau la casele lor, copii în orfelinate și bătrâni în azile. Adeseori, botezau pe copiii orfani sau înmormântau pe cei părăsiți de toți.
Părintele Visarion a avut toată viața o sănătate fragilă, suferind de diferite boli care însă nu l-au împiedicat să slujească, să predice, să-și viziteze ucenicii în toată țara și să-i încurajeze în purtarea crucii pe drumul greu al mântuirii. Doar în ultimii ani de viață, puterile fizice l-au părăsit cu totul, încât n-a mai putut ieși din casă și nici chiar să mai vorbească. Totuși ucenicii lui și alți credincioși îl vizitau și se bucurau să primescă binecuvântarea lui. Sunt sigur că rugăciunea tainică a Părintelui îi folosea și mai mult pe credincioși, pentru că izvora din suferința lui extremă pentru ei și pentru lume.
Taina suferinței este de nepătruns pentru mintea omenească, cu atât mai mult suferința celor nevinovați. Foarte mulți oameni se smintesc pentru că Dumnezeu îngăduie atâta suferință în lume și își pierd credința. Alții îl fac vinovat pe Dumnezeu de suferința din lume. Numai oamenii cu adevărat duhovnicești înțeleg că suferința nu este pedeapsa lui Dumnezeu, ci consecința păcatului; a păcatelor personale, a păcatelor neamului și ale lumii întregi. În virtutea unității ontologice a neamului omenesc, fiecare om se face părtaș atât de binele cât și de răul săvârșit de ceilalți. Dacă binele săvârșit de fiecare se răsfrânge pozitiv asupra tuturor, răul îi împovărează pe toți. Prin viața lor sfântă, oamenii duhovnicești se împovărează cu păcatele și suferințele oamenilor, ca și Hristos Domnul, Care a luat asupra Sa păcatele tuturor, suferind până la moarte. Dumnezeu îngăduie ca cei ce se nevoiesc mult în viața duhovnicească să treacă prin ispite mari și suferințe pentru ca să se lepede cu totul de sinea proprie și să-și pună nădejdea numai în Dumnezeu. Iar când ne golim de noi înșine, ne umplem de prezența lui Dumnezeu și a tuturor semenilor pe care-i simțim ca pe propriile mădulare. Părintele Arsenie Boca spunea că numai în măsura în care gustăm din paharul suferinței oamenilor, îi putem ajuta. Deci numai făcându-ne părtași suferinței lor, o putem ușura. Aceasta este dragostea care-și pune viața pentru semenii săi, cum a fost dragostea jertfelnică a Părintelui Visarion, care a suferit în trupul său pentru ucenicii săi, ca și pentru toată lumea care zace în păcat! Și acum, în cer, nu încetează să se roage cu suspine negrăite pentru cei ce-i urmează viața lui sfântă și învățătura pe care ne-a lăsat-o.
Îi mulțumesc Mântuitorului Hristos, Biruitorul morții, că m-a învrednicit să-l cunosc pe Părintele Visarion și să mă folosesc de cuvintele lui vii, din care mă inspir mereu.
Cuvioase Părinte Visarion roagă-te pentru mine, păcătosul!

+Mitropolitul Serafim

Caută în site

construimcatedrala.ro