Cuvânt de binecuvântare la apariția vol. „Liturghie și isihasm” – Florin Caragiu (Mănăstirea Râmeț, 15.08.2020)

Prefață la volumul „Liturghie și isihasm” – Florin Caragiu, Editura Platytera, București 2020

La rugămintea noastră, fratele Florin Caragiu a alcătuit această carte cu extrase din scrierile  Părintelui Ghelasie, isihastul de la Frăsinei, pe tema: „Liturghie și isihasm”. Cunoscându-l îndeaproape pe Părintele Ghelasie și știind că este apreciat de mulți intelectuali, îndeosebi tineri, căutători de Dumnezeu și doritori de trăire isihastă, m-am gândit că este necesar ca povățuirile sale să fie sintetizate pe anumite teme pentru a fi accesibile câtor mai mulți. Gândirea profundă a Părintelui, izvorâtă din experiența trăirii sale isihaste, nu este ușor de înțeles. Trebuie să fi introdus în tainele vieții isihaste, atât prin studiu, cât și, mai ales, prin trăirea potrivit exigențelor unei astfel de viețuiri. Cunoașterea vine din experiență și crește pe măsura experienței.

O cunoaștere neîntemeiată pe experiența proprie este o cunoaștere dezincarnată care duce la mândrie și chiar la boli psihice. Cunoștința îngâmfă, iar duhul face viu (cf. I Corinteni 8, 1; II Corinteni 3, 6). Viața duhovnicească înseamnă viețuirea după duh și nu după trup, căci prin duhul nostru (propriu doar omului) intrăm în comuniune cu Dumnezeu Care este Duh. În starea de păcat, trupul se împotrivește duhului, ne trage spre cele de jos, iar duhul spre cele de sus (cf. Galateni 5, 17; Coloseni 3, 1). Astfel trăim într-o tensiune păgubitoare care ne împiedică să ne bucurăm de pacea inimii, ca armonie a puterilor (energiilor) psihice și fizice, proprii naturii umane, care se recapitulează (sintetizează) ca într-un focar în inimă. Ființa umană se concentrează în inima sa, locul de întâlnire cu Dumnezeu, cu semenii și cu toată creația.

Omul este un microcosmos, spun Părinții. În inima lui se concentrează toată umanitatea și toată creația. De aceea spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate a inimii. Ceea ce noi numim „isihasm“ sau „viață isihastă”, înseamnă efortul neîncetat, întins până la vărsarea sângelui împotriva păcatului (cf. Evrei 12, 4), cu ajutorul harului Sfântului Duh, pentru a ajunge la purificarea de patimi și la pacea inimii (sinonimele „isihiei” sunt pacea, liniștea, calmul). În acest sens, spiritualitatea ortodoxă este o spiritualiutate isihastă, trăită de-a lungul veacurilor de mari asceți, care ne-au învățat meșteșugul luptei cu eul propriu, înclinat spre păcat pentru a ne putea bucura de pacea inimii. Orice luptă se duce după anumite reguli (cf. I Corinteni 9, 24-27). Lupta duhovnicească este cea mai dificilă pentru că nu se îndreaptă asupra unui vrăjmaș văzut, ci a unuia nevăzut, a diavolului, care „umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Lupta noastră nu este deci împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri (cf. Efeseni 6, 12). Deși diavolul nu are nici o putere asupra omului, el reușește totuși, prin viclenie, să-l robească și să-l distrugă, dacă acesta nu știe cum să se lupte împotriva lui. El profită de înclinarea firii omenești spre păcat și dă războiul acolo unde ea este mai slabă. Fiecare om are slăbiciunile sale proprii de care nu se poate elibera dacă nu și le recunoaște și nu se luptă pentru a le birui. Diavolul ne câștigă, mai cu seamă, cu nepăsarea și cu frica. Omul vigilent se apără de atacurile vrăjmașului cu rugăciunea de toată vremea și înfrânarea de la mâncare și băutură. Cel nepăsător se lasă biruit, mai ales pentru că păcatul este împreunat cu plăcerea simțurilor. Însă plăcerea atrage după sine, mai devreme sau mai târziu, durerea. Și fugind de durere, pătimașul se aruncă din nou în brațele plăcerii. Așa ne prinde diavolul într-un cerc vicios din care nu putem ieși decât cu multă hotărâre de sine și cu ajutorul unui duhovnic experimentat.    

Diavolul ne ispitește mai ales prin imaginație sau închipuire. Omul își imaginează păcatul încă nesăvârșit sau deja săvârșit și se îndulcește cu el, ceea ce este deja păcat. Dacă nu este alungată, imaginația poate să-l robească cu totul pe om, chiar dacă se oprește de la păcatul cu fapta. De aceea Părinții ascetici vorbesc despre „paza minții” sau a gândurilor pentru că gândul este ușa de intrare a păcatului în inimă. Mintea este o energie a inimii și nu se poate odihni decât atunci când „coboară” în inimă, cu ajutorul rugăciunii. Altfel ea se împrăștie neîncetat în cele din afară. Și fiindcă toți petrecem cea mai mare parte a timpului învăluiți de grijile lumii acesteia, ne este foarte  greu să ne concentrăm la rugăciune pentru ca ea să „coboare” din minte în inimă. Căci numai  rugăciunea inimii, adică rugăciunea săvârșită cu mintea unită cu inima, este o rugăciune adevărată, care ne dă pacea și bucuria comuniunii cu Dumnzeu și cu semenii. Totuși nu trebuie să renunțăm la rugăciune, chiar dacă nu ne putem ruga întotdeauna curat, adică cu gândul închis în cuvintele rugăciunii, cum ne învață Sfântul Ioan Scărarul. Părinții ascetici spun că rugăciunea curată se câștigă din multa rugăciune. De aceea Mântuitorul ne îndeamnă să priveghem și să ne rugăm ca să nu cădem în ispită (cf. Matei 26, 41), iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Rugați-vă neîncetat“ (I Tesaloniceni 5, 17). Astfel, treptat, ajungem la „simțirea inimii” care înseamnă „simțirea lui Dumnezeu” (Sfântul Isaac Sirul), prezent în inima noastră prin harul primit la Botez. Totuși harul Botezului rămâne nelucrător atâta timp cât trăim în indiferență. El ne părăsește chiar când săvârșim păcatul. Dar revine dacă ne smerim și ne întoarcem de la păcat prin pocăință și mărturisire în fața preotului duhovnic.

Harul Botezului se înnoiește întru noi mai cu seamă prin rugăciunea obștească, adică prin Sfintele Taine, ierurgiile și rugăciunile Bisericii care își au izvorul în Euharistie, Taina trupului și sângelui Domnului, fără de care nu putem avea viață întru noi. „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și dacă nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi”  (Ioan 6, 53). Este de neconceput o viață isihastă în afara Bisericii, adică fără participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și împărtășirea cât mai deasă cu trupul și sângele Domnului. Pustnicii trăiau în singurătate, în rugăciune și nevoință neîncetate, dar sâmbăta și duminica participau la sinaxa liturgică și se împărtășeau cu Sf. Taine.
Sf. Liturghie coboară cerul pe pământ, unește cerul și pământul. Ea este cea mai înaltă creație umană, tot ceea omul a putut crea mai frumos pentru ca să-și cultive sufletul, să-l înnobileze și să-l desăvârșească. Cultura umană își are originea în cultul religios, este o prelungire a lui. O creație îl cultivă pe om în măsura în care este mai apropiată de cultul adus lui Dumnezeu și se inspiră din el.
Ca toți isihaștii, Părintele Ghelasie punea un mare accent pe participarea la Sfânta Liturghie și la celelelte slujbe bisericești. Spiritualitatea isihastă nu este o spiritualitate individualistă și dezincarnată. Prin rugăciunea obștească și particulară (individuală), susținută și întărită de împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos, ea ne face mădulare vii ale organismului Bisericii în care se recapitulează toată umanitatea și toată creația.
Chemăm binecuvântarea Domnului peste toți cei care se citesc această carte cu dorința de a pune în practică învățăturile Părintelui Ghelasie!

15 august, 2020

+Mitropolitul Serafim