„De te voi uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea“ – Psalm 136, 5 (Râmeț, 15.08.2022)

Cuvânt înainte la un volum semnat de Protos. Dr. Maxim Moraru, dedicat Diasporei române.

Părintele Protosinghel Maxim Morariu este un bun cunoscător al situației românilor din Diaspora și al celor din jurul granițelor României, ca unul care, pe lângă un doctorat în teologie, are și un doctorat în științe sociale. A studiat mai mulți ani în Italia, Elveția, Austria și Serbia, iar de curând trăiește în Canada, unde îndeplinește slujirea de ecleziarh al Catedralei „Sf. Mare Mucenic Gheorghe“ din Saint-Hubert (Quebec) a Episcopiei Române a Canadei.

Pe lângă alte daruri, Preacuvioșia sa are și darul de a scrie și de a vorbi frumos. Deși foarte tânăr, a publicat, editat, coordonat sau tradus zeci de volume și sute de studii și articole de specialitate în țară și în străinătate. În anul 2021, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca „Anul omagial al pastorației românilor din afara României“, a avut inițiativa de a intervieva mai mulți ierarhi și preoți, slujitori ai românilor ortodocși din afara României. În cartea de față sunt redate interviurile cu șase ierarhi care răspund la întrebările Părintelui Maxim privind starea duhovnicească a românilor din Italia, Germania, Canada, Republica Moldova și Ungaria.

Dacă românii din Republica Moldova și din Ungaria sunt despărțiți politic de românii din țară fără voia lor, datorită vitregiilor istoriei, românii din Diaspora au plecat din țară de bună voie – cu excepția celor expulzați pe timpul dictaturii comuniste – în căutarea unui trai mai bun. Fiind înzestrați de Dumnezeu cu multe daruri, între care amintim: credința, inteligența, hărnicia și ospitalitatea, românii au reușit, în general, să se realizeze material acolo unde au emigrat. Dar nu fără suferință! Unii au suferit atât de mult, încât după un timp s-au întors acasă. Și bine au făcut ! Proverbul: „Fie pâinea cât de rea tot mai dulce-i în țara ta“, exprimă un adevăr universal și fericit este cel ce i-a aminte la el! Trăirea printre străini nu este deloc ușoară. Pe unii i-a doborât psihic, pe alții i-a îmbolnăvit datorită muncii istovitare la care au fost supuși. Mulți nu s-au putut integra în noile societăți și poartă o suferință permanentă în sufletul lor. Dorul de casă, de părinți, de neamuri, de bisericile și cimitirele din locurile de naștere îi macină pe toți, chiar dacă, poate, cei mai mulți ascund această tristă realitate.

Neamul, credința, limba, cultura, obiceiurile și tradițiile zonei în care ne-am născut pun o pecete indelebilă pe sufletul nostru. Nu te poți metamorfoza sau transforma  în ceea ce nu ești din fire decât forțând natura, cu prețul unor suferințe imense. Singura scăpare a noastră a tuturor rămâne Biserica, dacă o căutăm și dacă ne integrăm în ea cu trup și suflet. Biserica ne înfrățește, ne unește unii cu alții și cu cei trecuți în veșnicie, ne vindecă rănile sufletești, ne dă curaj și putere în purtarea crucii necazurilor și ispitelor de tot felul care vin asupra noastră datorită multelor noastre păcate. În Biserică, ne redescoperim pe noi înșine, ne regăsim ca neam, ca moștenitori ai unui tezaur de credință și de spiritualitate pe care suntem datori să-l transmitem copiilor și nepoților noștri, dar și celor în mijlocul cărora trăim, de alte credințe sau fără credință. Spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate mistică, a omului interior care se concentrează în inimă. Tocmai de această spiritualitate are nevoie omul modern care se împrăștie până la epuizare în cele exterioare și uită de inima sa. De la Părintele Rafael Noica (fiul marelui filozof Constantin Noica), silit să-și părăsească țara la vârsta de 13 ani, împreună cu mama sa de origină engleză, care după ce a trăit în Occident 38 de ani (ca slăbănogul de la lacul Betesda, cum spunea Sfinția Sa la revenirea în țară, în 1993) s-a rentors acasă,  retrăgându-se într-o sihăstrie din Munții Apuseni, avem un cuvânt memorabil : „Ortodoxia este firea omului“. Da! Ortodoxia este firea autentică a omului, a tot omul (chiar și a neortodocșilor!), pe care fiecare trebuie s-o descopere sau redecopere printr-un efort de cunoaștere și de trăire în atmosfera de rugăciune a Bisericii, prin lupta, „până la sânge“ (Evrei 12, 4) împotriva păcatelor și a patimilor care ne pervertesc firea și viața.

Din păcate, puțini sunt cei care-și trăiesc intens credința, fie acasă, fie în Diaspora. Pericolul cel mai mare al trăirii printre străini este acela al dezrădăcinării, al pierderii identițății proprii, al pervertirii firi: nu mai ești nici român, nici de alt neam. Iar dacă nu mai ești înrădăcinat în neamul și credința în care te-ai născut vei fi purtat de valurile vieții, alergând după fantasmele lumii acesteia care într-o zi te vor dezamăgii. Fericit vei fi dacă te vei întoarce la limanul mântuirii care nu este altul decât Biserica!

Din interviurile de față cititorul își poate face o impresie de ceea ce înseamnă viața duhovnicească a românilor din jurul granițelor și din Diaspora. Păstorirea lor, mai cu seamă a celor din Diaspora, este destul de diferită față de cea a românilor din țară și din jurul granițelor României. În Diaspora, trăim ca pe vremea primilor creștini, răsfirați unii de alții, cu puține biserici proprii și resurse materiale. Dar aceasta se dovedește fi o mare binecuvântare, cum remarcă Preasfințitul Atanasie: „concluzia pe care am tras-o este că cea mai mare binecuvântare este să nu ai nimic! Pentru că atunci ai totul: ai potențial și poți să faci totul! În clipa în care găsești lucrurile deja făcute, este foarte greu să le mai schimbi, mai ales dacă ele nu sunt pe un făgaș întru totul binecuvântat“. În situația Diasporei, care înseamnă împrăștiere, pastorația trebuie să fie în primul rând individuală prin contactul preotului cu fiecare credincios, de preferat prin vizite acasă sau prin mijloacele moderne de comunicare. De aceea preotul, episcopul, mai cu seamă, trebuie să se deplaseze uneori la distanțe foarte mari pentru a-și vizita enoriașii. Este un adevărat apostolat pe care slujitorii noștri îl fac cu multă dăruire.

Se știe că Diaspora evreiască este cea mai veche din lume. Evreii au trăit 430 de ani în Egipt, 70 de ani în exilul babilonian, iar după distrugerea Ierusalimului, în anul 70, s-au împrăștiat în toată lumea. Cu toate acestea, ei și-au păstrat, de-a lungul secolelor și mileniilor întru totul identitatea de limbă, de credință și de neam pentru că au trăit mereu cu gândul la țara lor sfântă. „De te voi uita Ierusalime, uitată să-mi fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele”! Iar după întemeierea statului Israel, în 1948, cei mai mulți evrei s-au întors în țara lor. Cei care nu s-au întors își sprijină țara de acolo unde trăiesc.

Un exemplu de urmat pentru toți care și-au părăsit țara în care au văzut lumina zilei!     

+ Mitropolitul Serafim

Mânăstirea Râmeț, 16 august, 2022, Sfinții Martiri Brâncoveni