Sfântul Paisie Velicikovschi (1722-1794), înnoitorul vieții isihaste în Ortodoxie (Râmeț, 16.08.2022)

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ne propune ca anul acesta să medităm cu deosebire asupra împortanței rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului, o temă de permanentă actualitate pentru că de calitatea rugăciunii depinde sporirea noastră duhovnicească. Nimeni nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu și nu poate avea o relație intimă cu El dacă nu se roagă. Numai rugăciunea ne unește cu Dumnezeu care se ascunde în inima omului și în adâncul tuturor existențelor. Cine reușește să intre în inima sa, face experiența lui Dumnezeu ca iubire smerită și plină de milă pentru toată creația. Încetul cu încetul, inima omului care se roagă se aprinde de dragostea lui Dumnezeu și îi cuprinde pe toți oamenii și toată creația. Astfel se restabilește în noi unitatea ontologică primordială refăcută în firea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos, „Adam total“, „Omul universal“ Care a recapitulat în Sine toată umanitatea și toată creația!

Spiritualitatea ortodoxă este prin excelență o spiritualitate mistică sau o spiritualitate a inimii pentru că inima este centrul tuturor puterilor (energiilor) fizice și psihice care străbat ființa omului. Mintea sau gândirea este tot o energie a inimii. De asemenea în inimă sălășluiește harul primit la botez, adică Dumnezeu Însuși în Sfânta Treime. Dar cât este de greu să intri în inimă sau să te rogi curat, cu o rugăciune neîntinată de gânduri străine pentru a ajunge la simțirea inimii, despre care Sf. Diadoch al Foticei zice : „simțirea inimii înseamnă simțirea lui Dumnezeu“!

În tradiția creștină, îndeosebi monahii au fost aceia care au urmat chemarea Mântuitorului la desăvărșire: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru desăvârșit este” (Matei 5, 48), pe care ei au văzut-o în rugăciunea continuă, considerată ca „partea cea bun “, „singurul lucru necesar“ (Luca 10, 42) sau chiar ca „scopul desăvâririi“. În acest sens, Sfântul Ioan Casian spune: „Scopul oricărei desăvârșiri este ca mintea, liberată de orice legături trupești, să se înalțe zilnic la cele duhovnicești până ce toată viața și bătaia inimii vor deveni o singură și neîntreruptă rugăciune“ (Convorbiri duhovnicești X, VII). Astfel monahii și-au dat seama că pentru a ajunge la rugăciunea neîncetată, trebuie să repete mereu rugăciuni scurte pentru ca mintea să nu se împrăștie în altă parte. Așa s-a ajuns treptat la „Rugăciunea lui Iisus“: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul“ care repetată mereu cu atenția necesară are darul să oprească mintea din împrăștierea ei în cele exterioare pentru a coborî în inimă sau a se uni cu inima.

Dar pe lângă atenția necesară rugăciunii sau paza minții de gânduri străine este nevoie și de lipsa de griji. Evagrie Ponticul zice: „Nu vei putea să te rogi curat atâta timp cât ești împletit cu lucrurile materiale și tulburat de griji necontenite. Căci rugăciunea este lepădarea gândurilor“ (Fil. rom. I, p. 84). În același timp este nevoie și de un cadru propice rugăciunii, adică de liniște sau de isihie. O isihie exterioară care ne ajută să obținem isihia interioară sau pacea inimii. Mântuitorul ne învață: „Când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te în ascuns…“ (Matei 6, 6). Să intri în cămara ta, adică în inima ta și să uiți tot ceea ce este în afară! Paza gândurilor sau a minții, detașarea de grijile materiale și rugăciunea neîncetată pentru a ajunge la pacea inimii sunt componentele fundamentale ale Tradiției isihaste, inima spiritualității ortodoxe. Pe aceste teme, monahii au scris, de-a lungul secolelor, o bogată literatură isihastă. Sf. Nicodim Aghioritul a publicat în 1782 o culegere din aceste scrieri pe care a intitulat-o „Filocalia“. Dar cum s-a ajuns la publicarea Filocaliei?

În secolul al XVIII-lea, tradiția isihastă a cunoscut o perioadă de criză: în Rusia, Petru cel Mare și Ecaterina a II-a au impus mari restricții monahismului, iar în Muntele Athos, supus turcilor, viața duhovnicească decăzuse atât de mult încât călugării nu mai știau de scrierile vechi privitoare la isihasm și practicarea rugăciunii lui Iisus. A trebuit să vină aici un tânăr mistuit de dorul unei vieți duhovnicești profunde pentru ca să reaprindă interesul pentru scrierilor isihaste, zăvorâte în marile biblioteci ale mânăstirilor. Acesta n-a fost altul decât smeritul rasofor Platon Velicicovschi, născut la Poltava într-o familie preoțească cu 12 copii care, după ce și-a făcut studiile la Academia din Kiev, a plecat în 1742 spre Țările Române în căutarea unui duhovnic iscusit pe care l-a găsit în conaționalul său Vasile de la Poiana Mărului de lângă Buzău. După patru ani, pleacă la Muntele Athos unde va fi călugărit cu numele de Paisie chiar de duhovnicul său Vasile venit aici în vizită. La Athos, Paisie, negăsind un duhovnic experimentat, se interesează de scrierile isihaste pe care împreună cu monahii de diferite naționalități adunați în jurul lui, unii cunoscători buni ai limbilor greacă și slavonă, au început să le studieze, să le corecteze sau să le traducă în slavonă și în română. Așa s-a format în jurul starețului Paisie o adevărată școală filologică, continuată, după întoarcerea obștii paisiene în Moldova, în 1763, pe un plan superior în mânăstirile de la Dragomirna și de la Neamț.

După plecarea starețului Paisie, ajunge la Athos viitorul autor al „Filocaliei”, Nicodim Aghioritul, care auzind de faima lui Paisie se hotărăște să plece pe urma acestuia pentru a deveni călugăr în obștea lui. Dumnezeu însă l-a întors din drum căci corabia s-a stricat.

Inspirat de lucrarea începută de Paisie, Nicodim care avea o cultură înaltă își propune să adune scrierile vechi privitoare la isihasm, pe care le publică la Veneția în 1782 într-o carte intitulată sugestiv „Filocalia“, iubire de frumusețe. La acea vreme, starețul Paisie se afla cu obștea sa, care ajunsese între timp la peste o mie de călugări: români, ruși, sârbi, greci, și bulgari, la mânăstirea Neamț după ce trecuse prin mânăstirile Dragomirna (desființată de austrieci în 1775) și Secu. Obștea paisiană trăia după cele mai stricte principii ale vieții monahale având un Regulameni propriu aprobat de mitropolitul Moldovei: sărăcie absolută, feciorie, ascultare necondiționată, participarea la toate slujbele și la munca manuală, în timpul căreia fiecare monah era dator să rostească neîncetat rugăciunea lui Iisus, mărturisirea în fiecare seară a gândurilor la duhovnicii rânduiți de stareț și spovedania săptămânală. Cei cunoscători de limbi străine, îl ajutau pe stareț la traducerile sau corecturile scrierilor filocalice. Așa a fost tradusă Filocalia în slavonă și publicată în 1793 la Sankt Petresburg sub titlul de Dobrotoliubie, urmată curând de o traducere în limba rusă. În limba română, scrieri ale unor autori ascetici au fost adunate într-un volum încă din 1767, pe când obștea paisiană se afla la Dragomirna, iar mai târziu, după moartea starețului, într-un alt volum de 1004 pagini, intitulat chiar „Filocalia” care însă au rămas în manuscris. După 1807, când mânăstirea Neamț s-a dotat cu o tipografie proprie, aceste scrieri ca și altele au fost publicate atât la Neamț cât și în centre ca: București, Iași, Râmnic și Buzău.

Sfântul Paisie s-a dovedit a fi un mare renovator al monahismului pe bazele sale tradiționale, introducând în viața de obște spiritul isihast, adică paza minții de gânduri rele, isihia și rugăciunea neîncetată. În scrierile sale personale, „Căile vieții monahale “ și „Șase capitole despre rugăciunea inimii “, Paisie face apologia trăirii în liniște și a rugăciunii lui Iisus.

După moartea starețului Paisie, ucenicii lui și-a luat numele de „paisieni“ și au răspândit peste tot spiritul înnoitor al lui. În Rusia, spiritul paisian a cuprins majoritatea mânăstirilor între care cea mai vestită a fost Optina cu marii ei stareți. În același spirit paisian s-a format și Sfântul Serafim din Sarov, precum și autorul celebrei scrieri „Pelerinul rus“. La fel și în Țările Române, paisianismul s-a răspândit pretutindeni „până și în organizarea episcopală a Bisericii și în literatura bisericească “, după cum scrie Nicolae Iorga. Printre reprezentanții să-i de frunte îi amintim doar pe Sf. Iosif de la Văratec, pe Sf. Grigorie Dascălul, mitropolitul al Țării Românești și pe Sf. Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, ucenici direcți ai Sf. Paisie, dar și pe mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei, „reprezentantul cel mai de seamă al paisianismului moldovenesc“.

Spiritul paisian rămâne pentru totdeauna izvor de inspirație, atât pentru monahi cât și pentru mireni, pentru că toți tindem spre pacea inimii la care nu putem ajunge decât prin efortul constant de a ne ruga mereu cu atenția concentrată în inimă. Rugăciunea personală de zi cu zi, îndeosebi rugăciunea lui Iisus, are darul de a ne aduna mintea din cele exterioare și a o îndrepta spre inimă. Astfel și rugăciunea obștească în biserică, în frunte cu Sf. Liturghie, va câștiga în calitate, adică o vom interioriza mai ușor. Idealul este ca toată rugăciunea și toată cântarea în biserică să fie interiorizate, să pătrundă în inimă, pentru ca să ne bucurăm de ele.     

Mitropolitul Serafim