Iisus Hristos înviat – fundamentul comuniunii ecleziale în Tradiţia Ortodoxă (București, 20 septembrie 2005)

Bucureşti, 20 septembrie 2005

1. Paştile în Biserica Ortodoxă

 Cu siguranţă, cunoaşteţi cu toţii solemnitatea şi bucuria cu care ortodocşii celebrează Învierea Domnului. Cărţile noastre liturgice preamăresc marea sărbătoare a Învieri lui Hristos numindu-o „aleasă şi sfântă zi, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”. Învierea este de asemenea „ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”.

 

 Canonul Învierii care se cântă în noaptea Paştilor şi apoi patruzeci de zile, până la Înălţare este un monument de frumuseţe teologică şi liturgică. Vă rog să-mi permiteţi să citez aici câteva din cântările Învierii:  „Ziua Învierii, popoare să ne veselim, Paştile Domnului Paştile, că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă”.

„Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că s-a sculat Hristos, bucuria cea veşnică”.

 „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit”.

 Mulţimea de credincioşi cu lumânări în mână cântă de nenumărate ori în timpul slujbei troparul Învierii: „Hristos a înviat din morţi cu moarte pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”. În acelaşi timp credincioşii schimbă salutul pascal: „Hristos a înviat! – Adevărat a înviat”! Acest salut pascal va înlocui până la Înălţare salutul obişnuit.

 Celebrarea Învierii (ca de altfel celebrarea oricărui eveniment din istoria mântuirii), nu înseamnă simplă comemorarea unui eveniment trecut; ea înseamnă mult mai mult şi anume actualizarea ei: Hristos înviază în mod real în comunitatea care îi sărbătoreşte Paştile ca şi în fiecare credincios. De aceea credincioşii cântă: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta”.

 Hristos înviat se identifică deci cu credincioşii Săi. Aceleaşi cântări îl numesc pe Hristos: „mieluşel fără prihană” oferit spre mâncare, „jertfă vie”, „Paştile cele mântuitoare”… de care ne împărtăşim în noaptea sfântă a Învierii dar şi la fiecare Liturghie.

 Prezenţa vie a lui Hristos înviat în comunitatea credincioşilor este fermentul unităţii lor. Tocmai „pentru Înviere”, aceştia trebuie să alunge dintre ei toată ura care dezbină pe oameni şi distruge unitatea lor.

„Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem – fraţilor – şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

 Astfel, pentru că noi credem în biruinţa lui Hristos asupra morţii şi a tuturor manifestărilor răului, bucuria este condiţia noastră specifică de creştini. De aici, avem sensul plin de bucurie al sărbătorii, mai ales la ortodocşi. Orice sărbătoare este o celebrare a bucuriei pascale, a biruinţei răului care ne încearcă în viaţă. Căci puterea Învierii transfigurează, prin credinţa şi rugăciunea Bisericii, toate încercările şi durerile noastre. „Iată că prin cruce a venit bucurie la toată lumea”. În rugăciunea Bisericii noi găsim răspuns la toate întrebările noastre, mai ales la întrebarea fundamentală, aceea a morţii. Şi aceste răspunsuri sunt căutate. 

 Putem să concludem acest paragraf spunând că în Tradiţia Ortodoxă misterul (taina) pascal, intim legat de misterul (taina) Duhului Sfânt, descoperit lumii la Rusalii se află în inima fiecărei celebrări liturgice.

 De aceea Paştile şi Rusaliile care fondează istoric Biserica, marchează ciclul liturgic al întregului an bisericesc. Toate duminicile anului, în afara celor din Postul mare, sunt numite în funcţie de Paşti, respectiv de Rusalii: a doua, a treia Duminică după Paşti; prima, a doua… Duminică după Rusalii.

 2. Prezenţa lui Hristos înviat în Euharistia Bisericii

 Biserica Ortodoxă este prin excelenţă o Biserică rugătoare, liturgică. Pentru noi ortodocşii misterul (taina) mântuirii se actualizează şi este primit personal în cadrul slujbelor liturgice, în centrul cărora se află Sf. Liturghie sau Euharistia. Este adevărat că „Taina altarului” trebuie continuată cu „Taina fratelui”, adică cu slujirea semenilor, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur. Însă întotdeauna „Taina altarului” fondează şi dă sens „Tainei fratelui”.

 Este important de ştiut că potrivit Teologiei Ortodoxe, Biserica în calitatea ei de Adunare a credincioşilor celebrează Euharistia iar Euharistia constituie sau transformă Adunarea credincioşilor în Biserică, Trupul lui Hristos (conf. Efes. 1, 23). Aceasta înseamnă că credincioşii devin prin rugăciune şi împărtăşirea cu Sfintele Taine mădulare ale Trupului lui Hristos şi mădulare unii altora.

„De vreme ce este o singură Pâine, noi cei mulţi, un singur trup suntem, fiindcă toţi dintr-o singură Pâine ne împărtăşim” (I Cor. 10, 17).

„Noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos, şi fiecare ne suntem mădulare unii altora” (Rom. 12, 5).

 Astfel Biserica face Euharistia şi Euharistia face Biserica. Biserica şi Euharistia sunt două realităţi inseparabile care la nivelul mistic (tainic) se identifică. Ele îl fac prezent pe Hristos, mort şi înviat „pentru viaţa lumii” (Ioan 6, 51), trăind în veşnicie în slava Tatălui. Pentru tema noastră, subliniez faptul că Trupul şi Sângele lui Hristos pe care le primim în Euharistie sunt Trupul şi Sângele lui Hristos în realitatea sa veşnică în care El a intrat prin Înviere. Deci, împărtăşindu-ne cu Hristos, Care este „Unul din Treime” luăm parte la viaţa Sfintei Treimi şi avem parte de viaţa cea veşnică.

 „Eu sunt Pâinea cea vie, Care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51).

 De aceea, comunitatea euharistică în jurul „Mesei Domnului”, mort şi înviat, este fundamentul oricărei comuniuni în Biserică şi în societate. De altfel, Biserica şi societatea nu pot fi despărţite. Biserica se găseşte în inima societăţii, în inima lumii, chiar dacă lumea îşi ignoră propria sa inimă! În cele din urmă, totul este comuniune, iar viaţă fără comuniune nu există. Or Biserica este fermentul oricărei comuniuni.

 Împărtăşirea cu regularitate cu Sfintele Taine ale lui Hristos, primite „cu credinţă şi cu frică de Dumnezeu” şi cu pregătirea necesară, transformă pe credincios în Hristos Însuşi. Omul devine ceea ce mănâncă. Dacă ne hrănim mereu cu Hristos din Sfintele Taine vom deveni şi noi Hristoşi după har. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Gal. 2, 20). A trăi în Hristos înseamnă a avea „gândul lui Hristos” şi „simţirea lui Hristos” (I Cor. 2, 16; Filip. 2, 5) a ajunge la statura „omului universal”, a lui „Adam total”, care nu mai este separat de nimeni şi de nimic, cum spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Creştinul care se aseamănă întru toate cu Hristos recapitulează în el, ca şi Hristos, umanitatea întreagă, cosmosul întreg. Totul trăieşte în el! Acesta-i misterul (taina) dragostei care unifică şi pacifică omul şi cosmosul.

  3. Asceza şi darurile Învierii

 Darurile Învierii oferite în Euharistie: biruinţa asupra diavolului, „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12, 31) şi singurul vrăjmaş cu adevărat al omului, biruinţa păcatului şi consecinţelor sale, între care cea mai mare este moartea, care-l înlănţuie pe om şi cosmosul şi îndumnezeirea fiinţei umane nu pot fi primite decât printr-o angajare personală în credinţă şi asceză. De fapt, credinţa însăşi este o asceză. O asceză a minţii care se lasă liber „crucificată” pentru a face loc misterului (tainei) şi a fi transfigurată de el. A crede în Dumnezeu şi în actele lui mântuitoare înseamnă a participa personal la toate aceste acte pentru a depăşi şi a transfigura lumea naturală căzută care sfârşeşte necesar prin moarte. A crede în Înviere înseamnă a trăi deja moartea propriei morţi. Căci în Hristos nu mai este moarte. Moartea s-a transformat în Paşti = pasaj.

 Acest proces de transformare interioară pentru a birui în noi înşine „omul cel vechi”, sclavul păcatului şi a îmbrăca pe„omul cel nou, creat după chipul lui Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efes. 4, 22) începe tocmai prin „înnoirea minţii” (Efes. 4, 23).

 Dar cum să ne înnoim mintea altfel decât cu ajutorul rugăciunii şi al postului, mijloace biblice prin excelenţă pentru a rezista celui rău (conf. Matei 17, 21). Pentru că diavolul însuşi perverteşte mintea şi distruge unitatea lăuntrică a omului care se concentrează în inima sa.

 De altfel, mintea însăşi are „sediul” său în inimă, fiind o energie a inimii. Atâta timp cât mintea nu este purificată şi întărită prin rugăciune cu ajutorul căreia coboară în inimă şi se uneşte cu ea, pacificându-se, duhul necurat o duce în ispită şi o face să „coboare” în simţuri, trezind aici pofta păcatului sau o face să se risipească în lucrurile exterioare. Astfel, omul se găseşte într-o stare de împrăştiere lăuntrică, nu are pace în inimă, iar teama (angoasa) îl poate stăpâni uşor.

Este adevărat că rugăciunea este cea mai mare asceză care deschide inima pentru primirea darurilor Învierii. Căci nu-i totdeauna uşor să ne rugăm „cu mintea în inimă” şi să ajungem la rugăciunea curată. Cel mai adesea, rugăciunea noastră rămâne o rugăciune pur intelectuală, se cantonează în creier şi nu coboară în inimă. Ea nu are, deci, forţa să înnoiască cu adevărat mintea după mintea lui Hristos. Căci, cum am spus mai sus, noi trebuie să avem mintea şi simţirea lui Hristos.

Postul alimentar, metaniile, starea în picioare în timpul lungilor slujbe din biserică şi alte forme de asceză fac ca trupul să participe şi el la rugăciune. Noi nu suntem îngeri ca să ne rugăm de o manieră pur spirituală. Atâta timp cât trăim în trup acesta trebuie să participe la rugăciune prin mijloacele de asceză amintite.

De altfel, între suflet şi trup există o unitate misterioasă pe care numai păcatul o slăbeşte şi distruge. Or, rolul rugăciunii, care angajează omul întreg, este tocmai de a restabili şi de a desăvârşi această unitate.

În plus trupul omului, ca şi Trupul lui Hristos, este destinat să fie transfigurat şi divinizat. Postul contribuie deci la spiritualizarea trupului, face să înceteze războiul simţurilor, omoară patimile trupeşti şi ajută spiritul să se concentreze la rugăciune.

Rugăciunea şi postul ajută, de asemenea, la dobândirea dragostei de oameni, chiar şi de vrăşmaşi. Iar dragostea ne face asemenea lui Hristos. Dragostea ne deschide inima spre umanitatea întreagă pe care o regăsim în noi înşine. Astfel se realizează unitatea umanităţii şi a cosmosului.

 Mitropolitul Serafim