Spiritualitatea ortodoxă şi societatea românească în secolul XX (Marburg, 26.06.2014)

Prelegere susţinută de Mitropolitul Serafim la conferinţa dedicată marilor duhovnici români (Die orthodoxe Spiritualität und die rumänische Gesellschaft im 20. Jahrhundert), Marburg, 26.06.2014

Mă bucur de Proiectul iniţiat de Părintele Profesor Karl Pinggéra de la Universitatea din Marburg împreună Părintele Ioan Ovidiu, asistentul Domniei sale, de a publica în limba germană texte ale unor duhovnici români din secolul XX care prin asceza şi rugăciunea lor „de foc”, prin predica lor smerită şi, mai ales, prin povăţuirea dată în Taina Spovedaniei la mii şi mii de credincioşi, au devenit conştiinţa vie a Bisericii într-o vreme de persecuţie religioasă. Putem spune, fără să exagerăm, că nu atât ierarhii şi preoţii de parohie, siliţi în acea vreme să facă compromisuri cu puterea comunistă (dar, în nici un caz, de ordinul credinţei), au salvat religiozitatea în popor, cât, mai ales, aceşti „stâlpi ai credinţei” care au fost marii noştri duhovnici. Deşi cei mai mulţi au trăit şi s-au nevoit în mânăstiri, credincioşii îşi găseau refugiu şi alinare tocmai în aceste locuri retrase de lume şi la aceşti oameni plini de duh care inspirau pace şi curaj de viaţă. Cred că în nici-o altă Biserică Ortodoxă locală (rusă, greacă, sârbă sau bulgară) n-a existat şi nu există o simbioză atât de mare între monahism şi poporul lui Dumnezeu trăitor în lume ca în Biserica Ortodoxă Română. Mânăstirile şi duhovnicii din ele trăiesc pentru lume şi se pun în modul cel mai firesc în slujba credincioşilor. Aceştia găsesc în mânăstiri nu numai ajutor duhovnicesc prin rugăciune şi spovedanie, ci chiar şi material, dacă ne gândim numai la adăpostul şi masa pe care le primesc gratuit pe timpul sejurului lor.

Idealul monastic, acela al desăvârşirii vieţii, nu este diferit de idealul pe care trebuie să-l urmărească orice creştin. Porunca lui Hristos: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48) se adresează tuturor celor ce vor să-L urmeze pe Domnul. De aceea nu există o „spiritualitate a monahilor” şi o „spiritualitate a laicilor”, deşi căile de  vieţuire sunt diferite pentru monahi şi pentru laici. Totuşi spiritualitatea ortodoxă a fost şi rămâne profund marcată de monahism. Monahii, în frunte cu episcopii (şi ei monahi), au avut un rol fundamental în definirea dogmelor, a disciplinei canonice, a ritualului liturgic şi, în general, a spiritualităţii creştine răsăritene, despre care putem spune că este o spiritualitate monastică. Ea este prin excelenţă ascetică şi mistică urmărind despătimirea sau curăţirea lăuntrică şi dobândirea harului Duhului Sfânt care ne face „desăvârşiţi” sau asemenea lui Dumnezeu.

Noţiunile de „desăvârşire”, „asemănare cu Dumnezeu” „sfinţire” sau „îndumnezeire”, toate de inspiraţie biblică, abundă în literatura duhovnicească ortodoxă şi exprimă ţelul vieţii creştine. Ele ne aduc mereu în minte idealul creştin spre care trebuie să tindem. Să nu uităm că monahismul a apărut ca reacţie la criza spirituală a creştinismului după recunoaşterea lui de către împăratul Constantin cel Mare şi, mai ales, prin declararea lui ca religie de Stat. În fond, monahii sunt creştinii retraşi din lume din dorinţa de a trăi maximalismul evanghelic fără compromisuri. Totuşi ei nu reprezintă o categorie specială în Biserică, ci sunt număraţi împreună cu laicii. Monahismul răsăritean n-a fost „clericalizat” ca şi monahismul apusean, deşi episcopii se aleg dintre monahi, tocmai pentru că spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate monastică.

În aceeaşi ordine de idei, să amintim şi faptul că cuvântul „monos” (singur) din care vine cuvântul „monah”, în semnificaţia lui adâncă, desemnează pe cel ce a ajuns să fie una în forul său interior, adică să se bucure de unitatea puterilor sale lăuntrice care-i dau „pacea inimii” pentru că a devenit „una” cu întreaga umanitate şi cu tot cosmosul. Aceasta este de fapt „desăvârşirea” sau „asemănarea cu Dumnezeu”. În modul cel mai concret, ea se trăieşte ca şi milă sau compasiune faţă de semeni şi faţă de întreaga creaţie. O „inimă milostivă”, zice Sf. Isaac Sirul (sec.VII) este „o inimă care arde pentru întreaga zidire, pentru oameni, pentru pasări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru orice făptură. Şi când îşi aduce aminte de ele, sau când le vede pe ele, lacrimi izvorăsc din ochii celui milostiv. Din mila cea multă şi mare, care-i stăpâneşte inima şi din suferinţa cea multă, inima omului se întristează şi nu poate răbda, sau auzi, sau vedea ca vreo făptură să fie păgubită sau mâhnită. Şi din pricina aceasta, el înalţă rugăciune cu lacrimi şi pentru dobitoace şi pentru vrăjmaşii adevărului şi pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul, asemenea şi pentru făpturile cele târâtoare se roagă el, din marea şi nemăsurata milă a lui, care curge din inima sa, după asemănarea lui Dumnezeu. El se roagă să fie păzită toată firea şi iertată”( Cuvântul LXXXI). În acest sens, „monahi” sunt toţi cei ce ajung din darul lui Dumnezeu să aibă o inimă milostivă.

Înrădăcinaţi în viaţa liturgică a Bisericii prin care primim harul Sfântului Duh şi angajaţi într-o luptă permanentă cu păcatul, monahii au ajuns la o concluzie paradoxală şi anume că în viaţa duhovnicească „totul este har”, dar şi că „pentru a primi harul trebuie să-ţi dai sângele”. Logic, aceste două maxime se contrazic: dacă credem că totul este har, că „în har suntem mântuiţi” (Efeseni 2, 8) şi că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El” (Romani 8, 28), nu mai este nevoie de angajarea personală în credinţă, de lupta „până la sânge” cu păcatul (Evrei 12, 4) şi de efortul de a păzi poruncile evanghelice care culmină cu iubirea aproapelui. Totuşi în planul credinţei, care nu exclude logica, ci o transfigurează, ambele maxime sunt adevărate. Viaţa creştină este tocmai împreuna lucrare a harului cu voinţa liberă a credinciosului care se angajează, susţinut mereu de credinţă, la împlinirea voii lui Dumnezeu. O împreună lucrare (sinergie) misterioasă a omului cu Dumnezeu în care fiecare îşi are partea sa: omul se încrede şi se dăruieşte lui Dumnezeu, iar Dumnezeu insuflă omului putere şi curaj pe măsura dăruirii sale. Totuşi orice împlinire, orice biruinţă în această împreună lucrare aparţine numai lui Dumnezeu, fără de Care omul nu poate face nimic (cf. Ioan 15, 5).

În general, oamenii sunt ispitiţi de extreme: fie că lăsă totul pe seama lui Dumnezeu şi nu se angajează în credinţă, fie că uită de Dumnezeu şi se încred doar în puterile lor. Tocmai de aceea avem nevoie de îndrumare duhovnicească. Numai un duhovnic experimentat ne poate ajuta să evităm „extremele care sunt ale dracilor” şi să mergem pe „calea de mijloc” sau „calea împărătească”, cum numesc Părinţii vieţuirea cea după Dumnezeu.

Peisajul spiritual al României secolului XX, care în general este acelaşi şi astăzi, a fost marcat de evoluţia istorică a celor trei provincii care o compun: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Moldova este regiunea cu cele mai multe mânăstiri, zidite de mari Domnitori, Boieri sau Ierarhi. Proximitatea geografică cu Imperiul rus a favorizat influenţa spiritualităţii ruseşti, o spiritualitate mistică prin excelenţă, asupra moldovenilor care sunt foarte ataşaţi de Biserică şi cu deosebire de mânăstiri. Acest lucru se resimte cu deosebire în Bucovina, partea de nord a Moldovei, incorporată în Imperiul Austriac între 1775 şi 1918. Stăpânirea austriacă a condus, paradoxal, la dezvoltarea spiritului identitar al moldovenilor. Moldova rămâne leagănul monahismului românesc. Deşi Ţara Românească a avut o evoluţie asemănătoare cu a Moldovei, totuşi aici a predominat influenţa grecească, mai puţin mistică. Dar atât Moldova cât şi Ţara Românească, ca Principate independente, au promovat legături strânse cu ortodocşii aflaţi sub stăpânire otomană, din Grecia, Muntele Athos, Ierusalim şi Antiohia, prin ajutoare permanente care au permis supravieţuirea lor culturală. Influenţa acestor centre ortodoxe, cu deosebire a Muntelui Athos şi a Ierusalimului, a fost puternică în ambele Provincii.

Transilvania, ca şi Bucovina, a avut o evoluţie aparte, prin ataşarea ei la Imperiul austriac, însă mult mai devreme (1698). Peisajul multietnic (români, maghiari şi saşi) şi multiconfesional (ortodox, catolic şi protestant de diferite nuanţe), ca şi lupta autorităţilor de a-i converti pe români, în totalitatea lor ortodocşi, la catolicism prin fenomenul Uniaţiei au făcut ca Ortodoxia românilor să fie mai aprigă pentru apărarea fiinţei ei. Lipsa mânăstirilor, distruse în totalitate în secolul XVIII, a avut ca şi consecinţă diminuarea profunzimii mistice a Ortodoxiei şi accentuarea laturii morale a vieţii creştine.    

Paisianismul ca rădăcină a marilor duhovnici ai sec. XX. În timp ce în Vestul Europei are loc Revoluţia franceză şi apare filozofia iluministă care prin exaltarea raţiunii şi înţelegerea pur umanistă a omului şi a societăţii a condus la slăbirea misterului divin şi la reducerea vieţii religioase la nivelul unei etici  umaniste şi la relativizarea valorilor dogmatice şi morale, în Ţările Române (Moldova şi Valahia) are loc o mare renaştere isihastă – extinsă curând în toată lumea ortodoxă – pe care o datorăm Sf. Paisie Velicikovski (1722 -1794), monah de origine rusă. Crescut duhovniceşte în schituri din Valahia şi apoi din Muntele Athos, Paisie se stabileşte definitiv la mânăstirea Neamţ din Moldova (1776) unde adună în jurul său o comunitate mare, de aproape 1000 de monahi, de diferite naţionalităţi. El îi formează pe ucenicii săi în duh isihast printr-o regulă severă cu accentul pus pe ascultare şi pe interiorizarea rugăciunii liturgice, susţinută şi completată cu rugăciunea de toată vremea care este „rugăciunea lui Iisus” sau „rugăciunea inimii”. Numai aşa se poate ajunge la darul isihiei sau al păcii inimii care constă în echilibrul tuturor puterilor psihice şi fizice ale persoanei umane.

Fundamentele tradiţiei isihaste sunt sintetizate în „Filocalie” o mare colecţie de scrieri ale „Părinţilor pustiului” referitoare la felul în care „omul se poate curăţii, lumina şi desăvârşi”. Ea a fost publicată în greacă, la Veneţia, în 1782, de Sf. Nicodim Aghioritul. Pentru ca Filocalia să fie de toţi cunoscută, Sf. Paisie formează la Neamţ o adevărată şcoală de traducători şi copişti. Publicate în slavonă şi, mai târziu, în rusă şi în română, scrierile filocalice au exercitat o mare influenţă asupra vieţii monastice din Ţările tradiţional ortodoxe din Răsăritul Europei.

Trebuie să spunem că tradiţia isihastă, care este esenţa spiritualităţii răsăritene, reprezintă răspunsul Bisericii la provocările vieţii şi ale istoriei: fără efortul interiorizării prin rugăciune şi asceză, omul îşi pierde echilibrul puterilor lăuntrice care-i dă forţa de a rezista încercărilor venite „de la trup, de la lume şi de la diavol” şi se epuizează în lucrurile din afară care, singure, nu-i pot da satisfacţia vieţii şi nu-l pot mântui.

Rugul Aprins. Amintesc aceste lucruri privitoare la isihasm pentru că epoca despre care vorbim, mai precis anii următori celui de-al doilea război mondial, în care au fost activi aproape toţi duhovnicii prezentaţi aici, a fost marcată de un eveniment spiritual cu totul excepţional, acela al Cenaclului „Rugul Aprins”, constituit în jurul mânăstirii Antim din Bucureşti. Iniţiatorul Cenaclului a fost poetul Sandu Tudor, devenit monahul Daniil, mort în închisoarea de la Aiud (+1962). Cenaclul îşi propunea răspândirea spiritualităţii isihaste în rândul laicilor, îndeosebi al intelectualilor. Cenaclul a reuşit, prin întâlniri regulate pe teme isihaste, sub îndrumarea unor duhovnici vestiţi, să răspândească, în rândul intelectualităţii româneşti, îndeosebi bucureştene, practica Rugăciunii lui Iisus. Mărturii ale contemporanilor dovedesc că „rugăciunea neîncetată”, după îndemnul Sf. Apostol Pavel (cf. I Tes. 5, 17), este posibilă chiar şi celor ce desfăşoară o muncă intelectuală. Printre duhovnicii activi în „Rugul Aprins” au fost părinţii: Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Dumitru Stăniloae, Vasile Vasilache etc. la care se adaugă, pentru perioada de început (1945-1947), şi Ioan Kulâghin, unul dintre ultimii „stareţi” de la vestita mănăstire rusească Optina, refugiat în România, unde a fost arestat şi condamnat de autorităţile sovietice. Prin stareţul Ioan, cunoscut sub numele de „Ioan cel Străin”, spiritualitatea paisiană care a dat cele mai frumoase roade la mânăstirea Optina, revine pe pământul românesc de unde a pornit şi angajează nu numai monahi, ci şi laici: profesori, filozofi, compozitori, medici şi scriitori. Printre cei ce au avut o contribuţie activă în Cenaclu, ţinând ei înşişi conferinţe duhovniceşti, pomenim aici pe: profesorul Alexandru Mironescu, pe scriitorul Ioan Marin Sadoveanu, pe medicul şi poetul Vasile Voiculescu, pe compozitorul Paul Constantinescu şi pe filozoful Paul Sterian.

„Rugul Aprins” a fost interzis de autorităţile comuniste în 1958, iar cei mai activi membrii, monahi şi laici, au fost închişi. Puterea comunistă nu s-a temut de nimic mai mult ca de creştinii, îndeosebi preoţii şi monahii, clasaţi de ea ca „mistici”. Ea era conştientă de influenţa „ideologică” pe care aceştia o aveau asupra maselor. De aceea, prin Decretul 410 / 1959, au fost scoşi din mânăstiri între 4000 şi 5000 de călugări şi călugăriţe. N-au mai rămas decât puţinii care aveau studii teologice, ca şi monahii de peste 60 de ani şi monahiile de peste 55 de ani. De asemenea peste 2000 de preoţi ortodocşi, între aceştia şi mulţi monahi, au trecut prin închisorile şi lagărele comuniste. Începând cu a doua jumătate a anilor 60, condamnările la închisoare pe motive politice (oamenii Bisericii au fost condamnaţi, de regulă, pentru „împotrivire la ordinea socială”) au devenit rare. Totuşi multele restricţii şi supravegherea îndeaproape a tot ceea ce se întâmpla în viaţa Bisericii n-au încetat până la prăbuşirea sistemului comunist.

Aceeaşi soartă au avut-o şi celelalte mişcări de reînnoire spirituală: Asociaţia „Oastea Domnului” sau mişcările populare pornite de la teofanii cum au fost cele iniţiate de Maica Veronica de la mânăstirea Vladimireşti (Moldova de Sud) şi moşul Petrache Lupu de la Maglavit (Oltenia). Toate aceste mişcări au fost dur suprimate de puterea comunistă, iar autorii lor urmăriţi până la prăbuşirea ei, în 1989.

O influenţă aparte asupra spiritualităţii româneşti, resimţită până astăzi, au avut-o Părinţii Ioanichie Moroi (+1944), Cleopa Ilie (+1998), Paisie Olaru (+1990) şi Ioanichie Bălan (+2009) de la mânăstirea Sihăstria din Moldova ca şi Părintele Arsenie Boca (+1989), în Transilvania.

Prin Părinţii amintiţi mai sus, mânăstirea Sihăstria a devenit cel mai intens focar de spiritualitate isihastă care s-a răspândit în multe mânăstiri din România. Părintele Cleopa, mare cunoscător al Părinţilor filocalici, a avut cu deosebire darul cuvântului. Multe din predicile sale au fost înregistrate şi publicate ulterior. La rândul său, Părintele Ioanichie a alcătuit o amplă antologie a monahismului românesc prin cele două lucrări fundamentale ale sale: „Vetre de sihăstrie românească” şi „Patericul românesc”. Pe lângă acestea, Părintele Ioanichie a adunat în două mari volume convorbirile duhovniceşti avute cu zeci de mari duhovnici, maici şi profesori de teologie.

În Transilvania, la mânăstirea „Sfinţii Martiri Brâncoveni” de la Sâmbăta de Sus, Părintele Arsenie Boca, personalitate unică în istoria monahismului românesc, a creat un curent de trezire duhovnicească cu accentul pus pe familie, viaţa conjugală, naşterea de copii şi educaţia lor. Din scrierile sale, rămase în manuscris până la căderea comunismului ca şi din pictura bisericii din satul Drăgănescu (jud. Giurgiu), realizată de el, se vede originalitatea acestui mare povăţuitor duhovnicesc, propus spre canonizare. Părintele Arsenie  respectă întru toate spiritul Tradiţiei, dar nu se închide în litera ei. El este un creator. Pentru el, libertatea duhului, atât în pictură, cât şi în ritualul liturgic, ca şi în viaţa duhovnicească în general, este superioară conformării  legaliste cu canoanele bisericeşti, care  au valoare orientativă şi urmăresc tocmai libertatea duhului.

În general, duhovnicii din rândul monahilor sunt mai experimentaţi în povăţuirea duhovnicească. La ei aleargă după sfat şi rugăciune, credincioşii care au probleme grele. Totuşi preoţii de parohie rămân cei dintâi povăţuitori ai credincioşilor. Atunci când în viaţa acestora apar probleme duhovniceşti majore, preoţii îi îndrumă spre duhovnicii din mânăstiri. De asemenea, profesorii de teologie au un rol prin excelenţă pedagogic şi de îndrumare duhovnicească. În cartea de faţă sunt prezentaţi doar trei dintre preoţii de mir: Iosif Trifa, Dumitru Stăniloae şi Constantin Galeriu. Părintele Iosif Trifa (+1939), întemeietorul asociaţiei „Oastea Domnului”, a avut harisma povăţuirii maselor de credincioşi care au aderat la această mişcare de reînnoire spirituală, prin popularizarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin cântare şi poezie religioasă. Adunările duminicale ale Oastei Domnului aveau ca specific rugăciunea spontană, predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, inclusiv de către laici, precum şi cântarea şi poezia inspirate din acelaşi Cuvânt.

Părintele Dumitru Stăniloae (+1993) a realizat o sinteză a teologiei ortodoxe pe baze patristice, reuşind să depăşească în mare măsură scolasticismul în care ea a fost „captivă” încă de la originile ei moderne (secolul XVII). Influenţa lui asupra generaţiilor de teologi şi preoţi a fost deosebit de mare. „Dogmatica” în trei volume a Părintelui Dumitru este un monument teologic de referinţă pentru toată Biserica Ortodoxă (ea a fost tradusă în engleză şi germană), iar  „Filocalia”, comentată, în 12 volume, este un ghid practic pentru oricine vrea să se introducă în spiritualitatea isihastă. Teologul şi scriitorul francez Olivier Clement spune că „Părintele Stăniloae a fost cel mai mare teolog ortodox din secolul XX”. La rândul său, Părintele Constantin Galeriu (+2003), profesor de teologie omiletică, a fost un mare predicator cu o influenţă imensă, mai ales, asupra păturii intelectuale.

Creșterea spirituală a marilor duhovnici în paradoxul închisorilor. Atitudinea marilor noştri duhovnici faţă de Dictatura comunistă atee a fost una de „rezistenţă spirituală”. Ei n-au îndemnat poporul la revoltă, deşi au fost aproape de „partizanii” înarmaţi ascunşi în munţi (până prin anii 1965), când aceştia căutau hrană şi îmbrăcăminte în mânăstirile din apropiere. „Rezistenţa” propusă de ei era de ordin spiritual. Ei puneau tragedia ocupării Ţării de sovietici pe seama păcatelor poporului întreg pentru care se simţeau responsabili şi îndemnau la răbdare şi la căutarea libertăţii lăuntrice care este mai importantă decât libertatea exterioară. Ei au îndurat persecuţia şi închisoarea cu încrederea neclintită că suferinţa îl purifică şi-l sfinţeşte pe om mai mult decât orice practică ascetică.

În închisoare, mulți mari duhovnici sau viitori mari duhovnici n-au încetat să se roage şi să-L propovăduiască pe Hristos,  făcându-se pildă de asumare a suferinţei şi de răbdare pentru ceilalţi deţinuţi. Aşa au ajuns mulţi dintre aceştia să-şi redescopere propriul botez sau chiar să se convertească la creştinism, cum a fost cazul cunoscutului scriitor Nicu Steinhardt, care a primit botezul în închisoare prin Părintele Mina (astăzi, arhimandritul Mina de la Huşi, în vârstă de peste 90 de ani). Mai târziu, Nicu Steinhardt va deveni „monahul Nicolae de la Rohia” (+1989). Sau scris pagini memorabile, cu mărturii impresionante despre rezistenţa eroică, prin credinţă şi rugăciune, faţă de tratamentul inuman, uneori de-a dreptul diabolic, aplicat deţinuţilor.

Din aceste mărturii aflăm cât de mult suferinţa îi uneşte pe oameni, dincolo de orice diferenţe, inclusiv confesionale. Şi aceasta pentru că suferinţa, asumată cu credinţă şi nădejde, ne adânceşte în existenţă, ne trezeşte conştiinţa păcatului şi ne ajută să înţelegem neputinţa ontologică a firii umane şi dependenţa ei absolută de Dumnezeu. În suferinţă şi prin suferinţă, credinciosul ajunge să gândească existenţial, să înţeleagă „singurul lucru necesar”, ca Maria care stătea la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui. În suferinţa asumată nu există nici revoltă, nici judecată, ci înţelegere şi iertare. De aceea, la căderea comunismului, supravieţuitorii penitenciarelor au cerut: „Să nu ne răzbunaţi!” (acesta este şi titlul unei cărţi).

Duhovnicii despre care este vorba această carte au avut experienţa suferinţei din temniţele comuniste sau din urmărirea permanentă de organele de securitate, dar şi a suferinţei  din încercările proprii fiecărui om în această viaţă. Tocmai de aceea ei au ajuns să înţeleagă neputinţa omenească şi să fie atât de apropiaţi de oameni. A înţelege neputinţa omenească din experienţa propriei neputinţe este o mare virtute. În fond, credincioşii îi caută pe duhovnici pentru a primi de la ei mângâiere şi uşurare în încercările şi suferinţele lor. Iar aceştia îi ajută pe credincioşi prin rugăciunea şi sfatul lor. Însă nu o rugăciune oarecare, ci o „rugăciune cu suspine” pentru suferinţa semenului. Nu poţi fi duhovnic dacă nu ai ajuns, prin nevoinţă ascetică şi suferinţă, să ai o „inimă compătimitoare”, capabilă să ia asupra ei, ca şi Hristos, păcatul şi suferinţa semenului. În acest sens, Părintele Arsenie Boca zice: „Numai atâta mângâiere putem aduce oamenilor, câtă amărăciune putem să bem în locul lor”.

Îndrumarea duhovnicească în scaunul Spovedaniei ţine de esenţa acestei Taine. Duhovnicul, nu iartă doar în numele lui Hristos de la Care a primit această putere (Ioan 20, 22-23), ci şi povăţuieşte şi ajută pe penitent ca să-şi schimbe viaţa după voia lui Dumnezeu. Niciodată sufletul credinciosului nu este mai deschis şi mai dispus să primească o învăţătură personală ca în Taina Spovedaniei în care duhovnicul devine Părinte, iar penitentul, fiu duhovnicesc. Relaţia: Părinte–fiu duhovnicesc se dezvoltă pe tot parcursul vieţii, căci duhovnicul nu se schimbă. El urmăreşte mereu evoluţia sufletească a fiului său duhovnicesc.

Misiunea săvârşită de marii noştri duhovnici prin spovedania credincioşilor este de cea mai mare importanţă pentru viaţa Bisericii. Duhovnicii buni sunt aceia care promovează şi susţin viaţa duhovnicească a credincioşilor. Iar viaţa duhovnicească se răsfrânge pozitiv asupra societăţii. Biserica în ansamblul ei, şi duhovnicii în primul rând, reprezintă conştiinţa morală a societăţii. Sănătatea sau armonia unei societăţi este în funcţie de angajarea în credinţă a membrilor ei. Constatarea lui Dostoievski că: „Fără credinţă totul este permis” se adevereşte astăzi mai mult ca oricând. Dacă până spre sfârşitul secolului XX, puteam încă vorbi despre o societate creştină tradiţională în România, astăzi, din păcate, nu mai putem. Iar aceasta şi pentru faptul că toţi marii noştri duhovnici au trecut la Domnul. Totuşi Dumnezeu n-a părăsit România, nici Europa, nici lumea pentru care a dat pe Fiul Său. Numai că lipsindu-ne povăţuitorii şi modelele ne este tuturor mai greu să mergem pe calea cea bună a Împărăţiei. Nu ne rămâne decât să apelăm la scrierile lor!

 + Mitropolitul Serafim