• pictura-catedrala-munchen.jpg
  • pictura-catedrala-munchen0.jpg
  • pictura-catedrala-munchen2.jpg
  • pictura-catedrala-munchen3.jpg
  • pictura-catedrala-munchen4.jpg
  • pictura-catedrala-munchen5.jpg
  • pictura-catedrala-munchen6.jpg
  • pictura-catedrala-munchen7.jpg
  • pictura-catedrala-munchen8.jpg
  • pictura-catedrala-munchen9.jpg

de Mitropolitul Serafim

Marea mişcare de renaştere duhovnicească iniţiată de Sfinţii Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie de la Neamţ prin revenirea la izvoarele filocalice ale Ortodoxiei, şi-a arătat din plin roadele ei prin apariţia a numeroşi „stareţi” (duhovnici) în Rusia secolului XIX şi în România secolului XX. Putem spune fără să greşim că secolul XX este pentru Biserica noastră secolul marilor duhovnici. Aşa precum Dumnezeu a pregătit Rusia prin marii stareţi de la Optina, Valaam, Solovăţ ... pentru a înfrunta fiara apocaliptică a comunismului, tot aşa a pregătit şi România ca să reziste acestei fiare prin marii noştri duhovnici răsăriţi din acelaşi curent paisian de la Neamţ.

de Mitropolitul Serafim

Pe Părintele Serafim Popescu de la Mânăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus l-am cunoscut încă din copilărie, în anii ’50. Îmi amintesc cu drag de pelerinajele pe care le făceam la Sâmbăta de Sus cu credincioşii din satul natal (Boholţ) situat la cca. 30 km. de mănăstire. Plecam dimineaţa în revărsatul zorilor, ne opream din loc în loc, pentru odihnă şi hrană, iar spre apusul soarelui ajungeam la mănăstire. După slujba de seară, pelerinii erau cazaţi la arhondaric, unde până târziu se cântau cântări de la Oastea Domnului. A doua zi, care era întotdeauna duminica sau zi de sărbătoare, credincioşii veniţi din toată Ţara Făgăraşului se încadrau în programul slujbelor, se spovedeau şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine. Erau anii după plecarea Părintelui Arsenie Boca de la Sâmbăta la Prislop, când toată lumea povestea despre cele auzite din gura Părintelui sau de minunile săvârşite de el. Într-adevăr, duhul Părintelui era prezent nu numai la mănăstire, ci în toată Ţara Făgăraşului.

Cuvânt al ÎPS Serafim la Sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, Nürnberg, 1 octombrie 2003

Sfântul Isaac Sirul ne spune că semnul sfinţeniei este o „inimă compătimitoare”. O inimă care aprinzându-se de dragostea de Dumnezeu şi de oameni participă la suferinţa acestora, încearcă s-o ia asupra ei pentru ca s-o uşureze. O inimă compătimitoare este deci o inimă plină de milă faţă de tot omul şi faţă de  întreaga creaţie, căci în ea trăieşte în modul cel mai real Dumnezeu şi împreună cu El toată umanitatea şi toată creaţia. Omul care a ajuns să aibă o astfel de inimă se aseamănă întru toate cu Dumnezeu. „Nu mai trăiesc eu, ci Dumnezeu trăieşte în mine!” (Galateni 2, 20).

Cuvânt rostit de ÎPS Serafim la Sărbătoarea Sfântului Nicolae, Nürnberg, 6 Decembrie 2005

Părintele Paisie de la Sihla (+1990) încheie într-un fel şirul marilor pustnici şi duhovnici de tradiţie paisiană, instaurată la noi de Sfântul Paisie Velicikovski de la mănăstirea Neamţ (+1794). Sfântul Paisie, pe urmele Sfântului Vasile de la Poiana Mărului (+1767), a reuşit să înnoiască monahismul ortodox prin redescoperirea marii tradiţii isihaste descrisă de Filocalie şi introducerea ei în viaţa de obşte. În marile obşti paisiene de la Dragomirna, Secu şi Neamţ, călugării trăiau după regulile vieţii de obşte, însă în spirit isihast, urmărind în toate zidirea lăuntrică prin purificarea de patimi şi rugăciunea inimii. De fapt, acesta este spiritul monahismului dintotdeauna. Numai că istoria a cunoscut din păcate şi epoci de decădere de la idealul monahal.

 Mă bucur din toată inima de apariţia în pestigioasa editură „Deisis” a acestui Florilegiu din cuvintele de învăţătură ale Părintelui Miron Mihăilescu, unul din puţinii mari duhovnici ai României de astăzi, trecut de curând la Domnul (17 sept. 1998).

Dumnezeu m-a învrednicit să-l cunosc pe Părintele Miron şi chiar să-i destăinui sufletul în Taina Spovedaniei încă de pe vremea când studiam Teologia la Sibiu, cu treizeci şi mai bine de ani în urmă. De la prima întâlnire cu Sfinţia Sa m-a pătruns relaţia caldă şi foarte personală pe care a ştiut să o creeze între duhovnic şi penitent. De la această spovedanie nu mai reţin decât că am plecat foarte uşurat şi, deasemenea, îndemnul Părintelui, la despărţire: „La mine să vi, dragă, oridecâte ori ca la o fereastră deschisă”. La duhovnic mergem, într-adevăr, pentru ca să respirăm, ca la o fereastră deschisă spre Cer, aerul Duhului curăţitor şi dătător de viaţă. Aşa a fost Părintele Miron, din prima zi a preoţiei sale: o fereastră mereu deschisă prin care Duhul Sfânt s-a reversat în inimile celor care l-au căutat cu interes şi au acceptat să devină împreună lucrători cu Dumnezeu la propria lor înnoire.

Caută în site

construimcatedrala.ro