Pastorală Paști 2006

Bucuria din suferinţă

 „Iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea” (din Cântările Învierii)

Prea Cucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Cu sufletele şi inimile pline de bucurie prăznuim astăzi Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare din calendarul bisericesc, care înseamnă pentru noi creştinii „omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice” (Canonul Învierii, Oda 7). Bucuria aprinsă în sufletele noastre odată cu lumina adusă de preot de pe masa sfântului altar, simbolul mormântului Domnului, şi amplificată de cântările Învierii din această noapte sfântă, va rămâne în noi până la Înălţarea Domnului, timp în care ne salutăm unii pe alţii cu salutul sfânt: „Hristos a înviat” – „Adevărat a înviat” şi cântăm neîncetat imnul biruinţei: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Bucuria Paştilor o retrăim în fiecare duminică dacă participăm cu evlavie la Sf. Liturghie şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine. Căci fiecare duminică este un Paşti, o celebrare a Învierii, adică a biruinţei asupra păcatului şi a urmărilor pe care păcatul le are în viaţa noastră: suferinţe şi încercări de tot felul care culmină în cele din urmă cu moartea. Într-adevăr, pentru omul credincios Paştile ca şi toate duminicile şi sărbătorile de peste an sunt momente de înnoire sufletească, de întărire cu putere dumnezeiască în lupta cu ispitele şi greutăţile vieţii. Astfel că atitudinea fundamentală a credinciosului care se roagă, posteşte şi se împărtăşeşte des cu Sfintele Taine este bucuria, curajul, încrederea nezdruncinată că Dumnezeu îl izbăveşte de orice rău, oricât de mare şi oricât de persistent ar fi, iar la sfârşitul vieţii îl va izbăvi şi de moartea cea veşnică. Moartea trupească devine pentru cel credincios Paşti, adică pasaj sau trecere la viaţa cea veşnică.

Creştinul trist, creştinul care nu răspândeşte în jurul său bucuria vieţii şi curajul în confruntarea cu greutăţile de zi cu zi contrazice credinţa pe care o mărturiseşte. Căci credinţa creştină înseamnă puterea lui Dumnezeu în noi, biruinţa lumii, bucuria vieţii. Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan spune că „oricine este născut din Dumnezeu (prin botez) biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (I In. 5, 4).

Iar Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: „Bucuraţi-vă pururi întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă” (Filip. 4, 4).

 

Iubiţi credincioşi,

Desigur noi toţi am vrea să avem numai bucurie în sufletele noastre, să fim curajoşi şi optimişti, să credem cu tărie în biruinţa oricărui rău care vine asupra noastră. Şi totuşi în viaţa de zi cu zi suntem adeseori abătuţi, chiar trişti, că nu reuşim să împlinim ceea ce dorim sau pentru că suntem bolnavi. De multe ori ne pierdem răbdarea şi poate şi credinţa pentru că viaţa ni se pare grea, că oamenii nu ne înţeleg şi nu ne ajută, că avem duşmani, că suntem părăsiţi de toţi, până şi de Dumnezeu. De astfel de momente nimeni nu este scutit; ele sunt chiar necesare pentru creşterea noastră duhovnicească.

Căci din lupta cu greutăţile vieţii în care învingem, dar suntem uneori şi învinşi învăţăm mai mult decât se poate învăţa în cele mai înalte şcoli: învăţăm să ne smerim, să ne cunoaştem slăbiciunile proprii şi să acceptăm mai uşor slăbiciunile celorlalţi, învăţăm chiar să ne sacrificăm pentru semenii noştri precum Hristos s-a jertfit pentru noi. Cunoaştem, de asemenea, din experienţă, ajutorul lui Dumnezeu care este mai aproape de noi când suferim şi care ştie şi poate să prefacă tot răul în bine, dacă nu ne pierdem nădejdea.

„Credinţa creştină, spune un teolog, dovedeşte că suferinţa are un rost, că este cea mai înaltă „şcoală” de cunoaştere. Fără suferinţă, omul poate evita toată existenţa şi poate face abstracţie de semeni. Suferinţa este imperativul care îl presează pe fiecare om să ia act de existenţa semenilor săi, să-i accepte, să se deschidă şi de fapt să se sacrifice pentru ei. Suferinţa este modul total, modul suprem de recunoaştere, cel mai bun şi cel mai pedagogic mijloc de formare şi de împlinire a omului pe pământ. Ea este pedagogia divină a maturizării şi împlinirii, nu în absenţa, ci în prezenţa şi asistenţa lui Dumnezeu”.

Dar suferinţa, unită cu credinţa şi cu răbdarea, ne conduce treptat nu numai la maturitate duhovnicească ci şi la curăţia şi sfinţirea vieţii. Nici un alt mijloc, nici chiar rugăciunea, nu-l sfinţeşte pe om mai mult ca suferinţa îngăduită de Dumnezeu. Există însă şi un alt fel de suferinţă pe care şi-o impune fiecare creştin care se angajează în mod conştient în lupta pentru despătimire şi curăţie a sufletului său. Deja, postul, rugăciunea, frecventarea bisericii, facerea de bine presupun un efort care poate fi resimţit ca o suferinţă, până când ajungem să le împlinim pe toate cu bucurie, ca ţinând de însăşi natura noastră. Căci Dumnezeu ne-a chemat dintru început la înfrânare şi la ascultare. Cu atât mai mult trebuie să ne luptăm cu noi înşine şi să ne impunem o disciplină ascetică severă când vrem să scăpăm de diferite patimi cum sunt: egoismul, mândria, ambiţia, lăcomia, desfrânarea, beţia sau chiar fumatul. Aceste patimi şi altele asemenea lor, sunt păcate repetate, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, până când au devenit obişnuinţă, intrând în firea noastră şi pervertindu-o. Lupta cu patimile poate fi foarte grea şi de lungă durată. Pentru a o duce la bun sfârşit avem nevoie de un duhovnic care să ne călăuzească pas cu pas în taina spovedaniei. Căci după cum bolile au nevoie de remedii diferite aşa şi patimile, care sunt boli sufleteşti, cu atât mai grave cu cât ele distrug nu numai sufletul ci şi trupul. Într-adevăr dacă nu ne angajăm în lupta împotriva patimilor pentru a le scoate din sufletul nostru, ele ne vor distruge cu timpul atât sufletul cât şi trupul, ducându-ne la moartea veşnică. Dumnezeu este însă alături de noi în tot ceea ce facem pentru ca să ne despătimim şi să ne curăţim sufletul de tot păcatul. După cum El este prezent în orice suferinţă, în orice încercare a vieţii acceptate cu credinţă şi purtate cu răbdare.

Tocmai de aceea, atât bolile şi necazurile îngăduite de Dumnezeu pentru îndreptarea şi sfinţirea noastră cât şi ostenelile vieţii ascetice în lupta cu patimile devin treptat izvor de nădejde şi de bucurie. Iată deci paradoxul: din suferinţă, din lupta cu patimile se naşte bucuria! Tot aşa a fost şi în viaţa Mântuitorului care deşi ca om n-a săvârşit nici un păcat, luând asupra Sa păcatele lumii întregi, a suferit ocări şi batjocuri din partea oamenilor iar în cele din urmă şi moartea. Totuşi „ocărât fiind nu răspundea cu ocară, dat la chinuri nu ameninţa, ci se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (I Petru 2, 23). Deşi a suferit ca nimeni altul, Mântuitorul şi-a păstrat întotdeauna seninătatea, blândeţea, bucuria în Duhul Sfânt, iertând pe toţi şi rugându-se până şi pentru cei ce-L răstigneau. Exemplul Domnului a fost urmat de toţi sfinţii a căror viaţă este mărturia credinţei şi curajului cu care s-au luptat pentru sfinţirea vieţii lor, prin răbdarea a nenumărate chinuri şi ispite transfigurate însă de Dumnezeu în bucurie. Să amintim doar pe Sf. Serafim de Sarov (+ 1833) care a dus o viaţă extrem de severă, de post şi de rugăciune şi care a fost ispitit ca puţini alţii de diavolul, în pustie şi schingiuit în bătăi de oameni răi încât a rămas suferind toată viaţa. Cu toate acestea Sf. Serafim iradia lumină şi bucurie. El saluta în tot timpul anului pe cei ce-l vizitau în pustie şi apoi în Mânăstirea Sarovului cu cuvintele: ”Bucuria mea, Hristos a înviat!”

Înţelegem deci că numai bucuria care vine din suferinţă, din răbdarea necazurilor este bucurie adevărată, bucurie în Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, ne bucurăm numai în măsura în care ne sacrificăm, ne jertfim pentru Dumnezeu şi pentru semenii noştri.

 

Iubiţi credincioşi,

Aşa cum v-am anunţat şi în Pastorala de Crăciun, duminică 14 mai, deci peste trei săptămâni, vom avea sfinţirea bisericii mitropolitane şi a Centrului eparhial din Nürnberg.

Slujba sfinţirii şi în continuare Sf. Liturghie vor fi săvârşite de un mare sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi în frunte cu Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Sfinţirea Catedralei noastre încununează 12 ani de osteneală şi jertfă a preoţilor şi credincioşilor Mitropoliei, care au contribuit fiecare după credinţa şi după puterea sa pentru atingerea acestui ideal sfânt.

Nu există eveniment mai mare şi mai sfânt în viaţa unei comunităţi creştine ca acela al sfinţirii bisericii pe care acea comunitate şi-a zidit-o cu rugăciune şi cu jertfă spre slava lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, după sfinţirea bisericii toţi credincioşii, bărbaţi, femei şi copii intră pe rând în Sfântul Altar şi sărută Sf. Evanghelie, Sf. Cruce şi Sf. Masă în care au fost depuse moaşte de sfinţi mucenici şi primeşte binecuvântarea episcopului. Vă chemăm deci pe toţi cu multă dragoste să participaţi la această mare sărbătoare a Mitropoliei noastre şi să vă împărtăşiţi de darul lui Dumnezeu care se revarsă în mod deosebit cu acest prilej prin rugăciunea atâtor ierarhi, preoţi şi credincioşi. Pentru a uşura trecerea tuturor credincioşilor prin Sfântul Altar după sfinţirea bisericii, Sf. Liturghie se va face în curtea Mitropoliei. Va urma o frumoasă agapă pentru care vă rugăm să vă anunţaţi din vreme.

Mă bucur de asemenea să vă pot spune că duminică 7 mai 2006, Postul Naţional de Televiziune ZDF ne face cinstea de a transmite în direct Sf. Liturghie din Catedrala noastră (începând cu orele 9:30).

Cu aceeaşi bucurie vă aduc la cunoştinţă alte trei mari evenimente din viaţa Mitropoliei:

Sâmbătă, 13 mai 2006, va avea loc la Berlin (paroh: Pr.Dr. Constantin Mihoc) punerea pietrei de temelie pentru o viitoare biserică românească (Heerstr. 63, 14055 Berlin – Charlottenburg). Slujba va fi oficiată de P.F. Părinte Patriarh Teoctist, împreună cu toţi episcopii români din America şi Europa Occidentală înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi.

Duminică 28 mai a.c. se va sfinţi noua biserică cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena din Stuttgart (paroh: Pr.Dr. Mihăiţă Bratu). La sfinţire va fi prezent şi Î.P.S. Nicolae al Arhiepiscopiei Române din America.

De Sfintele Rusalii, duminică, 11 iunie, se va sfinţi biserica din Landshut (paroh: Pr.Drd. Adrian Vasilache). La sfinţire va participa şi P.S. Episcop Damaschin al Sloboziei şi Călăraşilor.

La toate aceste evenimente sunt invitaţi nu numai credincioşii din parohiile respective, ci toţi cei ce au dragoste şi se pot deplasa la locurile respective.

Dorindu-vă tuturor să petreceţi Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului cu pace şi cu sănătate, mă rog Mântuitorului Iisus Hristos, Biruitorul morţii, să vă binecuvinteze pe toţi, să vă dăruiască putere şi curaj în purtarea crucii de fiecare zi şi să reverse în sufletele voastre bucuria Învierii Sale.

 

Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor şi rugător fierbinte către Domnul,

Mitropolitul Serafim