Actualitatea mărturisitorilor din timpul prigoanei comuniste evocată la Dortmund

În contextul anului 2017, declarat de către Biserica Ortodoxă Română drept „An comemorativ al apărătorilor Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste”, Parohia „Sf. Dimitrie cel Nou” din Dortmund l-a avut ca oaspete în zilele de 10-12 februarie pe scriitorul şi filosoful Sorin Lavric. În seara zilei de 10 februarie, domnia sa a rostit o prelegere de înaltă ţinută, intitulată „Consacrarea prin suferinţă”.

Ideea fundamentală a discursului domnului Lavric a fost aceea de a scoate în evidenţă semnificaţiile comportamentului exemplar al unor români care au fost închişi şi au suferit pentru credinţa lor. În cazul în care destinele le-ar fi în mod suficient cunoscute, aceşti oameni ar putea deveni modele şi pentru românii zilelor noastre, spre a-şi putea forma acea atitudine de demnitate care se cere în faţa încercărilor de orice fel.

Ca figură reprezentativă pentru această categorie de mărturisitori pe care Biserica începe să-i cinstească din ce în ce mai mult, girând astfel cultul popular al lor care există de la o vreme încoace, Sorin Lavric l-a amintit pe Valeriu Gafencu. Destinul său ilustrează la perfecţie teza fundamentală a cuvântării domniei sale. Anume că, pe lângă afirmarea şi recunoaşterea socială, care pentru majoritatea oamenilor constituie ţelul suprem al unei posibile împliniri, mai există şi un alt gen de consacrare în conştiinţa posterităţii: cea prin suferinţă, prin jertfă. Şi care, în mod paradoxal, este unul cu mult superior celui care ţine de gloria perisabilă a planului lumesc.

Privind lucrurile doar la acest nivel, tineri ca Gafencu şi mulţi alţii care au trecut prin iadul închisorilor comuniste, pot fi consideraţi drept nişte rataţi, nişte neîmpliniţi. Destine tragice, care s-au frânt înainte de vreme, fără să dea lumii măsura talentelor cu care vor fi fost dăruiţi. Şi totuşi, privite dintr-o altă perspectivă, cea duhovnicească, lucrurile se schimbă la modul radical. În acele condiţii de o duritate extremă, în focul unor încercări existenţiale, care angajează întreaga fiinţă, unii oameni au reuşit să găsească, prin credinţa lor în Dumnezeu, resursele de a se transfigura şi de a-şi depăşi condiţia. Ei au dat dovadă de un salt incredibil, care ţine de o altă dimensiune, de un progres spiritual care în general e imposibil de realizat în mediocritatea vieţii cotidiene.

Deşi dl. Lavric nu a făcut această paralelă, se cuvine să amintim că iadul închisorilor a fost pentru mulţi o încercare capitală de aceeaşi natură pe care au avut-o alţi sfinţi, în condiţiile de sihăstrie, de singurătate, ca parte a războiului lor nevăzut. Sf. Siluan Athonitul sau Sofronie Saharov, care probabil va fi de asemenea canonizat de către Biserică, au avut şi ei, chiar dacă în alt context, experienţa iadului. Sufletul lor a coborât în tenebrele întunecate ale unui loc în care simţeau durerea părăsirii de către Dumnezeu. Şi totuşi, ei au ştiut să-şi ţină sufletul în iad, fără să deznădăjduiască.

Nu altfel s-a întâmplat cu mărturisitorii din închisorile comuniste din România. Şi aceştia şi-au aprofundat  credinţa în condiţii de iad, ridicându-se în final biruitori în spirit asupra încercărilor, chiar dacă trupurile multora dintre ei au sfârşit frânte, aruncate prin gropi comune, neştiute de posteritate.

După încheierea prelegerii, dl. Sorin Lavric a răspuns întrebărilor puse de public, care a dovedit un viu interes faţă de mesajul transmis prin discursul său. Evenimentul s-a încheiat prin prezentarea unor cărţi având drept tematică evocarea fenomenului concentraţionar şi a semnificaţiilor sale, mai ales pe plan creştin. Dl. Flavius Guiaş, profesor de matematică la Universitatea de Ştiinţe Aplicate din Dortmund, a citit câteva fragmente din prefeţele sau recenziile unor cărţi închinate acestui subiect, ilustrând prin exemple concrete ideea fundamentală exprimată în discursul lui Sorin Lavric. Şi aceste cărţi despre cei numiţi „sfinţi ai închisorilor” sau conţinând poezii create în detenţie ca hrană spirituală pentru cei închişi, au fost primite cu interes de către participanţii la conferinţă.

În ziua de duminică 12 februarie, după Sfânta Liturghie, dl. Sorin Lavric a primit din nou cuvântul. De data aceasta, intervenţia sa a avut un caracter mai succint, mai puţin filosofic şi mai mult unul evocator. A amintit câteva exemple concrete, rămase vii în conştiinţa posterităţii.

În primul rând, Valeriu Gafencu, pe care toţi cei care l-au cunoscut în detenţie l-au considerat un „sfânt al închisorilor” şi al cărui cult începe să fie oficializat de către Biserică. Peste mai puţin de o săptămână, pe 18 februarie, se împlinesc 65 de ani de la trecerea sa la Domnul în închisoarea de la Targu Ocna.

Dl. Sorin Lavric a evocat în continuare gestul jertfelnic, aproape nebunesc, al lui Gheorghe Calciu (devenit după eliberare preot), de a-şi tăia venele pentru a-l hrăni pe muribundul Constantin Oprişan în „Casimca” Jilavei. Şi, în fine, s-a referit şi la caracterul tulburător, încărcat de intensitate şi de trăire, al unei slujbe de Înviere ţinută de sute de deţinuţi politici în adâncurile pământului, în întunericul minelor de plumb de la Cavnic. Exclamaţia „veniţi de luaţi lumină!” şi intonarea zguduitoare a mărturisirii „Hristos a înviat!” i-a cutremurat pe toţi cei prezenţi, iar supravieţuitorii au relatat pe larg acest eveniment extatic în scrierile lor memorialistice.

Finalul scurtei sale intervenţii a fost dedicat poeziei. Nu doar rugăciunea, ci şi poezia s-a constituit în hrană spirituală a deţinuţilor politici anticomunişti. După scriitorul Viorel Gheorghiţă, el însuşi autor de creaţii lirice în mediul carceral, poeziile acestea au însemnat „cuvânt, nu mântuit, prin rostire, cum spune Lucian Blaga, ci mântuitor. Un omagiu mai deplin decât acesta, adus poeziei, consider că nu e cu putinţă. Poeţii vechi şi noi, în chiar aceste vremi de restrişte, pot să se bucure cum, la timpul său, nu s-a putut bucura Hölderlin. În temniţele comuniste din România, poezia a fost convertită – în intimitatea lui, procesul îmi scapă- în pâine şi vin, în trup şi sânge sacru.”

În urma prezenţei îmbucurătoare şi ziditoare a domnului Sorin Lavric în mijlocul parohiei din Dortmund, rămânem cu sufletul îmbogăţit cu o nouă dimensiune, poate necunoscută sau ignorată de mulţi români, dar care e fundamentală pentru identitatea noastră naţională şi creştină. E bine să ne cunoaştem acei înaintaşi, ale căror vieţi pilduitoare au fost închinate lui Dumnezeu şi semenilor, mergând adesea până la jertfa supremă.

Flavius Guiaş